Ce au ajuns să-mi placă oamenii uşor trecuţi peste 30 de ani. Cu anchilozările lor cu tot, cu bagajul trecutului şi cu experienţa propriilor greşeli şi julituri serioase. Ăia de sunt mai domoli, nu sexplodează din orice, nu dansează pe orice rahat de parcă-s iepuraşi Duracell şi au mai puţin de demonstrat orice oricui. Sunt momente din astea când simţ că energia tineretului din jurul meu mă exasperează, că-mi invadează spaţiul de-mi vine să le dau capete în gură şi să-i trimit la mumele lor să le dreagă mucii. Ştiu doar că trec… de obicei e fix invers: fac alergie la mirosul de naftalină şi mă hrănesc energetic ca un vampir ingrat din carnea lor neprihănită de putreziciune.
Re-confirm cu această ocazie, retrospectiv gândind şi încercând să sar pârleazul unor ani că da, 32 de ani este o vârstă foarte frumoasă, foarte liberă. (Dacă 21 fu echidistantă faţă de acnee şi faţă de facturi, 32 e … voi afla).