Archive for Decembrie, 2011

genele noastre

La 24 de ani mi s-a schimbat brusc scrisul. Fără să se întâmple nimic deosebit pentru asta, fără să urmez un curs în acest sens, fără o aparentă explicaţie. Coincide însă cu vârsta la care tata a decis că scrie prea urât şi a început să copie scrisorile caligrafice ale mamei, ca să-şi schimbe grafia. Şi şi-a. Şi mie.

De la 32 de ani am început să repar aproape tot ce-mi pică în mâna. Chiar dacă am făcut Politehnica, chiar dacă sunt pe un domeniu tehnic, chiar dacă am multă răbdare … n-am avut niciodată super-abilităţi practice inginereşti, capacităţile mele ţineau de software. Mai nou însă: doar zi-mi … ţevi, robinete, ceasuri, telefoane, aparatură, televizoare (!) şi … multe altele, evident fără să fac ceva în sensul ăsta, şi, de multe ori, fără să consult un manual în prealabil. Cu ce coincide? Cu anul în care al treilea copil îţi intră la şcoală şi caietele, ghetuţele şi ghiozdanele se multiplică cu încă un rând. Anul lui taică-miu, normal. Şi mie.


Aseară, cele două mândre care ne umple cu bucurie weekendurile la Cţa, după ce-şi luaseră cadourile de Crăciun au venit ‘la bloc’. Şi dăi călăreală şi chiţăială că nu le mai văzusem demult. Fun-fun… în cârcă-ciuş dar până când, că începea să mă doară spatele. “Ultima şi gata”, “încă o dată” şi tot aşa… la un moment dat zic stop-joc că ajunge. La care cea mare face un bot imens şi teatral că eaaa mai vreaaa o dataaa şi… pleacă supărată, plângăcioasă de lângă mine. Şi se întoarce cu mamă-sa de mâna … ca să-mi spună: că eu sunt unchiul fără copii, şi că eu nu am foarte multe stresuri şi de aia trebuie să mă joc cu ea, şi că ce dacă am luat-o în cârcă de 5 ori, ce? nu mai puteam şi a 6-a oară, încă o dată, că atât mai vroia doar 1, că nu muream. Şi că e supărată şi să o iau pe umeri la oglindă. … Am rămas mat şi m-am conformat în faţa acestei pledoarii de notă 12, ce puteam să mai zic… m-a convins :).

Cred că la un moment dat clubul se va stinge de la sine. Pur şi simplu… înlocuit cu şi mai mult sex se poate şi fără club. O să moară cândva în anii ce vin, şi nu mai este cazul să-mi bat capul eu cu “de ce funcţionează atât de bine, încă”.

Postul din 16 decembrie 2011

Înainte să uit – să notez câteva din simpaticele experimente de ‘puterea minţii’ de toamna asta. Ca preambul – este clar că, ştiinţific vorbind, suntem încă la începutul descoperirii universului şi că bozonul ăla sfios este doar treapta următoare. Comparaţia pinguinului care vrea să înţeleagă bomba atomică este edificatoare. Nu… nu ştim cum se transmite informaţia cu totul, nu ştim ce înseamnă materia vie şi energia încă este un concept nedefinit. Chakre / nechakre uite cu ce m-am jucat lunile astea:– clasicele pişcări de ceafă, făcute încă din copilărie, prin “concentrare” insistentă asupra punctului cefei cuiva. nu merge la toată lumea, da’ funcţionează. mult prea repetată încât să fie negată-mi.
– tot la coada la Poştă :) “potolirea” isteriilor babelor şi tanţelor care sporavaiau negativist-bârfist despre… orice, cu scârbă şi zeflemea de piaţă. le îmbrăţişam cu dragoste în mintea mea … şi rămâneam prost de ce întorsătură la 180 de grade le-o lua dispoziţia, parca trecuseră pe la biserică. funcţioneză! şi sunt atât de multe de învăţat.
– visatul soluţiilor tehnice peste noapte. pfuai, asta-i de când eram mic copchil, dar hai să fie menţionată şi ea.

Aş mai băgă nişte liniuţe dar încă nu sunt destul de rodate, căci întâi e bine să fie eliminate din sfera probabilistică a “întâmplării”. Plus amendamentul că reinventarea şi paternul neuronal nou rupe vechile trasee ale depresiei. Nu ştiu de ce scriu truismul ăsta evident, dar… mă surprind că încă mai pot să programez, de fapt, cu motivaţiile resetate.

Sunt şi mai aproape de cuantificarea legăturii între “a-ţi dori” şi “a se întâmpla”. Nu mă las :)

Hævnen – In a Better World (2010)

din păcate n-am timp de dezvoltare săptămânile astea, n-am apucat să fac decât introducerea plus încă puţin. aşadar, liniuţele:

despre regie
– excelent script, lucratura “nemteasca”, perfectionista
– putine chestii lasate la intamplare si random :)
– la fel si la nivel imagine, montaj
– emotional pe limbaj cinematografic
– minimalism puternic
– taceri nordice expresive
– intim, de aproape. close-up-uri, dar nu si intimist
– pt mine se apropie de Biutiful ca filmul anului 2010
– asemeni drama nu inseamna ca lucrurile trebuie sa se termine trist musai sau ca cineva trebuie sa moara
 
 
despre personaje:

Anton

– alegeri
– slava Domnului ca exista juramantul lui Hipocrate, pe lumea asta
– cum isi iubea Anton fiul, m-a miscat. scenele alea pe banca casa de langa coasta.
– Anton este un tata de o autoritate calma ceva de invidiat
– cum folosea apa pt frustrari
– superba scena la telefon cu nevasta
– el nu s-a dus sa ia mai multe palme ci ala sa-si ceara iertare in fata copiilor. sa impuna respect si sa aduca echilibru. dar nu reuseste, bruta e bruta.
– scena/situatia palmelor nu este o alta scena de ‘ce sa facem cu/despre violenta’. ci face parte din transformarea personajului Anton si este o motivatie necesara-n scenariu pt grozavia pustilor. and he FAILS to deliver a lessons to kids. deci el e Maica Teresa. cateodata violenta trebuie folosita impotriva violentei, mai ales cand… (dar de la scoala, nu de la BM).
– in cazul Big Man, el ca doctor ramane integru. the killing is happening ca tornada in desert, si nu se face la el in ograda. il omoara indirect pe BM ca omul Anton, nu ca doctorul pe post.
– the Big Man nu trebuia sa moara, ci trebuia infruntat, asta-i tot. si la nivel personal, nu ca chief in charge de detasament. si in mediul lui, o mierleste, cam corny – cu ochii lu Anton albastrii ca sideful (hai ma lasi:)), true.
– si actorul lui Big Man e gigea, foarte acolo. neaccelerandu-l mai mult decat regia a cam facut-o.
– hævnen in daneza inseamna “razbunare”

– una din lectiile lui Anton este ca: be THERE. make good action and be THERE. pt ca actiunile lui sunt foarte bune, convinge subtil copilul sa vb cu el, dar nu e acolo cand asta vrea sa o faca. si sansa are ceva de zis aici.
– a actionat cu Big Man => actioneaza si cu sotia. nu pleaca la casuta de vacanta, se intoarce si ramane cu ea. e acolo.

Christian

– ma regasesc mult in baiatul incrancenat
– foarte bun joc actoricesc. f bun! (William Jøhnk Nielsen) – are si scena in care plange si pare ca aint fake tears. de fapt amandoi copiii. film de debut pt amandoi.
– pustiul este empatic si lupta impotriva durerii celoralti, cu sabia si cu curaj, gresind. freak-control.
– el vrea sa faca ceva, nu sa lase pe “mama” altora sa moara. vrea sa faca ceva pt durerea lui de fapt. si se defuleaza.
– violenta lui C. era sugerata si de la joc, Counter-Strike si “trebuie sa termin jocul”
– un baiat vroia sa se departeze de tatal sau, si-l ura, altul vroia sa se apropie, si-l iubea.

Elias

– cei doi fac de fapt un personaj intreg
– pure cancer, dual. incrancenatul si sensibilul. ca fata m-as fi indragostit de amandoi, mai ales de cel sensibil. excelent cuplu, nascuti in aceiasi zi.
– Elias e the good kid care cade in plasa treptat. cand a dus cutitul pe skype vroia sa-l contacteze pe taica-su.

Numai “nişte ţărani” n-ar fi atenţi la detalii de genul: ambele personaje principale sunt născute în aceiaşi zi. Oare ce vrea să zică autorul/regizorul cu asta, ce vrea să zică? Ar fi util să accept că anumit tip de limbaj (mai complicat, mai elevat) nu se adresează tuturor, şi că este superior nu prin mesaj ci prin codificare. Plăcerea decodificării este responsabilitatea consumatorului fiind răsplătit în schimb, corespunzător prin catharsis.

 
 
Concluzii:
– este un film care se adreseaza celor care au pierdut pe cineva si/sau iubesc copii. altfel relationezi mai dificil.
– the world lui “I have too”
– apa vs internet de mare viteza si muzica “proasta” din Pulse
– unii aveau masinute cu telecomenzi, altii aveau o besica si atat. tot copii si acolo si acolo.
– ca societatea, oricat de auto-protejata este, tot debila si tampita e si produce monstrii de care ne izbim “in viata” fara voia noastra. directoarea le vorbeste de teme de week-end, unele despre arme. Africa este Wild-Wild-Civilization, care pana la urma nu-s foarte diferite.
– loveste in male-ish. scena cu copii africani in jocul razboinic, insistat subtil asupra ei (max. 15 sec)
– cum e minimalizata femeia in film, si felul ei comunicativ de’a-si lume. numai solutii, numai decizii, very focused. not always winning with the best answer.
– mama lui C. e super-violenta, de la afectiunea “in joaca” de la inceput – pe genul sa ne batem, la isterie la scoala, la reactia descoperit cutit, la strans de gat la spital.
– filmul nu bate-n male-ish, ci vorbeste despre lipsa mamei, prin “corporate”-izarea sa, in viata copiilor nostri => bube
– pacat ca lipseste si sex-ualitatea
– episodul din The Simpsons despre violenta este cea mai buna lectie media pt mine pana acum.

– cinematografic este peste Inncedies. e better script dincolo, aici bate regia, desi solutia de final de acolo… la fel de cih! ca si moartea lui Big Man.
“In a drama the action needs to be a result of the psychology” spune regizoarea Susanne Bier intr-un interviu dupa Oscar.
– de luat in seama toata seria de nominalizari la Oscar, in 2010: Heavnen, Inncedies, Dogtooth, Biutiful.