Archive for Aprilie, 2013

Postul din 30 aprilie 2013

Coborâtul podului de la tunel din parc, pe bicicleta închiriată, doar cu o mâna – pe frâna bună, iar în cealaltă două îngheţate mari la cornet, alunecând spre A. ce stătea lungită în iarbă pe izopren. Cu gura până la urechi, cu “fă-mi o poză, fă-mi o poză” ca adolescenţii. Brain novelty, brain in love. Cred că e maximul de cât am putut trage: 35 de ani. Partea asta n-a fost rea deloc, din contră.

Postul din 28 aprilie 2013

o bere la Horia

Cea mai frumoasă zi de anul ăsta, pân’ aproape de Florii, fu o duminică petrecută total aiurea şi pe genul hai-s’o-ardem prin baruri cu Diana. Trezit pe la 13-14 după o seară probabil lungită degeaba am-uitat-unde, ajuns la Irish pt “cafea” şi acolo luat un Guinness, şi încă unul de am stat vreo doua ore. Pe urmă schimbat în London, şi încă o bere… şi uite aşa până la miezul nopţii, din bar în bar. Şi-a fost minunat! Atunci mi s-a părut că pierdeam timpul şi că fugeam de “nu vreau să ajung acasă” – which I did, dar retrospectiv mi s-a părut splendid. Ca o zi superbă doar pentru mine pe care nu o mai avusem demult şi cu o companie placută care funcţionează pe plus. Zi care n-a ţinut musai de proprietăţile anxiolitice ale alcoolui ci de leisure-time…

Asta până vineri. De un road-trip la Izvoarele care m-a uns pe suflet. Acum asta e cea mai frumoasă zi, încheiată rotund şi la final. Şi cu nişte arcuri peste timp de 1 an, cu îngropat nişte morţi şi realizat lucruri, şi nişte chestii personale atât de puternice prin similitudine, alea-alea… de îmi dau seamă că încă mai am multe de învăţat. Se pare că asta nu se opreşte decât dacă vrei. Şi ca laţele dintre “ce vrei” şi “ce se întâmplă” sunt. Deci în esenţă se reduce la… ce vrei? Ca-n ciclurile imberbe ale revoluţiei permanente – una din puţinele lecţii comuniste bune.

Postul din 11 aprilie 2013

Mă întreba lumea când slăbisem “Dar ce ai făcut? Cum ai făcut? Ce regim, cum?!”. Da, era un secret: mâncam doar că să mă hrănesc, n-am mai mâncat pentru a compensa daaaar… 0 compensare. Zero. Se echilibrează în câteva săptămâni (5-7). Cum să faci să nu mai mănânci precum compensare? :) Compensezi cu apă – câte un pahar mare plin tot timpul pe birou lângă tine. Da, implică drumuri scurte&dese la toaletă. (După care se întâmplă o chestie de începi să mănânci cu creierul ci nu cu stomacul, impulsul de foame este ignorat complet, nu ştiu cum să explic. Chestiune care neantrenată dispare în timp şi revii pe media socială.)

Postul din 7 aprilie 2013

Despre ştiri

Am avut doi bunici. Cel puţin în ultimii 20 de ani, aşa cum îi ţin minte – poate minus ultimii ani de viaţă, au urmărit ştiri. Prin ziare, unul sau mai multe, locale sau naţionale, prin telejurnal – cel de la postul naţional, mai ales cel de seara, şi uneori, pe la prânz chiar şi la radio. În pricipal, în rarele comentarii pe care le prindeam sau mormăituri despre ele, erau despre politica românească – era imposibil post ’89 să fi fost adult şi să nu fi fost prins în isteria capitalismului de grădiniţă care se întâmpla atunci – destul de multe despre “externe” şi parcă unele despre economie, ce s-a mai scumpit sau nu.

Hai că astea despre economie mi se par relevante, dar… până la urmă, să fii conectat la “ce se întâmplă” în jurul tău, la ce le-a folosit? Ce-a fost cu adevărat util să ştii că un anume preşedinte de stat a fost reales, că Icsulescu de la nu ştiu ce partid a făcut ceva, că… Să umple timpul unui pensionar, asta înţeleg. Dar poate la fel de bine ar fi putut să fie cioplitul în lemn sau biliardul. Este hardcodată nevoia asta de informare despre semenii tăi? Şi ăia departe de cercurile tale sociale cele mai largi. La ce bun?! Bla-bla…

Identific trei componente:

  1. da, există ceva hardcodat în nevoia de a fi informat. şi nu e nimic rău în asta, din contră. e bine să ştii că la americani a ieşit preşedinte Obama (un negru), că a mai pornit un război sau că anul asta salariile la bugetari… asta la pensie o resimţi oricum.
  2. mai există componenta de couch-potato. e foarte comod să iei telecomanda în mâna şi să vegetezi în faţa televizorului, necesită minimul de energie faţa de orice activităţi cât de cât “active”. ceea ce în timp tâmpeşte, normal.
  3. şi, pe lângă ştiri, mai sunt şi talk-show-urile, hai să le zicem politice, care nu-s de informare, ci sunt de confirmare, pe genul OTV (s-a închis, era ceva special – subiect de studiu pentru generaţiile viitoare) sau când se strâng zece deştepţi ca la Antene-like să înjure un subiect – de obicei în conformitate cu agenda finanţatorului – ignorând jurnalismul şi laudându-se cu raitingul celor de la punctul precedent, având segmentul lor dedicat de consumatori dar a căror putere de cumpărare de fapt nu ştiu cât de mare este (ştie cineva?) şi oricum variază până la maximum de 20% din electorat. asta-i partea de #hater şi e cea mai nasoală. alimentează…

În rest de bine.