Archive for August, 2014

Secretul fericirii

Am descoperit secretul fericirii (mele): expunarea optimă la 100k+ de lucși solari și o temperatură ambientală temperată. Că hrană-i (din abundență, chiar).

daylight-lux

Doar că pizda fericirii e un rezultat al întregului ciclul. Ar fi o chestiune foarte şmecheră să încerc să-l rup prin expunere îndelungată la respectivii parametrii. Acum îmi înţeleg depresiile, toanele, perioadele bune de muncă şi alte sinosoide şi fluxuri care depind de acest ciclu. Mi-a luat 8 ani ca să ajung aici la înțelepciunea asta, și nu cred că este forma finală, dar cred că este una foarte bună. 90%.

Philip Larkin

Days

What are days for?
Days are where we live.
They come, they wake us
Time and time over.
They are to be happy in:
Where can we live but days?

Ah, solving that question
Brings the priest and the doctor
In their long coats
Running over the fields.

 

Hours

I have known hours built like cities,
House on grey house, with streets between
That lead to straggling roads and trail off,
Forgotten in a field of green;

Hours made like mountains lifting
White crests out of the fog and rain,
And woven of forbidden music—
Hours eternal in their pain.

Life is a tapestry of hours
Forever mellowing in tone,
Where all things blend, even the longing
For hours I have never known.

“Cum ne schimbă Dumnezeu creierul”

“Cum ne schimbă Dumnezeu creierul” Andrew Newberg, Mark Robert Waldman, Ed. Curtea Veche, 2009

– God is a (strong) illusion
– e hardwired chiar, e casă la limbaj
– e mai pe emisfera dreaptă, vezi cum se aprinde talamusul (gara) în rugăciune
– religie = meditaţie(–) + ritual + comunitate (big plus – maimuţe, peşteri, valori)
– adică e pe relaxare. many sisteme se pupă bine. neuroplasticitate++, memorie++, stres-
– credinţa pe rău (D-zeu punitiv, teamă) face mai rău decât ateismul
– creierul se împute (cf. a.c. începând cu 30 de ani, dar hai să-i ziceam 50) => creierul are nevoie de ajutor => religie. nevoia de.
– studii cu psilocibina -> cele mai “experienţe” din viaţa subiecților
– “the God” e atât de diferit la fiecare (religie), dar cu big_picture mare comun.
– sub fRMI yoga/meditaţia în extremis este peste religia în extremis (în acţiune)
– cofeina este the shit (<200mg/zi) - placebo is...? evoluţie! (efort de) atingerea ţelurilor - de ce în lobul frontal trebuie să funcţioneze tot timpul naratorul? - "Cum se simte Dumnezeu?" q. de screening - "Răspunsul meu preferat a venit de la o femeie care iniţial a scris că doreşte să devină scriitoare, dar după ce a practicat Comunicarea cu Compasiune cu oameni pe care abia îi ştia, şi-a schimbat scopul în dorinţa `să alerge cu girafele`." :)

Din acel moment (al experienţei mistice) sunt convins că Dumnezeu nu poate avea un nume. Dumnezeu este ceva, nu cineva, şi nu este ceva independent de mine. Dar folosesc cuvântul “Dumnezeu” ca să exprim o idee, nu un caracter specific. […] Aceste experienţe nu au părut să fie “personale” atât timp cât nu am simţit că întâlnesc o Persoană mai mare. Cred că ideea de Dumnezeu persoană mi se pare un antropomorfism; proiectarea lui Dumnezeu după propria noastră imagine. [..] La acest nivel vag de conştiinţa, Dumnezeu rămâne o incertitudine. Dar creierul uman nu îi place ambiguitatea, aşa că încearcă să-i dea lui Dumnezeu o formă, începând cu chipul. De ce? Deoarece chipurile ne vorbesc despre stările emoţionale interioare ale celorlalţi.

Deci de ce numesc oamenii această experienţă `Dumnezeu`? Din simplu motiv că anume creierul trebuie să pună un nume tuturor experienţelor pentru a le îndosaria în memorie. Experienţele vagi stimulează multe părţi ale creierului, generând incertitudine şi anxietate şi, prin urmare, din raţiuni de supravieţuire, creierul va consolida şi va reduce acest sentiment într-o categorie identificabilă. Dacă întrerupeţi conştient procesul de etichetare care are loc natural în lobul frontal, veţi interfera cu abilitatea dumneavoastră de a comunica şi altora experienţa. Practicanţii religioşi care fac acestea sunt adesea consideraţi mistici pentru că refuză să definească experienţele lor într-un mod neambiguu.

Când vă direcţionaţi conştient intenţia asupra unui anumit obiect, creierul blochează informaţia senzorială şi neuronală care nu are legătură cu obiectul contemplaţiei şi tot ceea ce consideră irelevant. Pe măsură ce meditaţia progresează, acest blocaj devine tot mai intens. Rezultatul final este conştiinţa intensă a obiectului şi o pierdere a conştienţei faţă de orice altceva decât obiectul meditaţiei. Dacă acel obiect este Dumnezeu, atunci meditatorul va avea experienţa de a deveni una cu Dumnezeu, sau sentimentul că Dumnezeu impregnează întreaga realitate. Dacă obiectul meditaţiei dispare, aşa cum se întâmplă uneori în cele mai intense stări mistice, persoana poate experimenta universul ca pe un întreg complet nediferenţiat – un sentiment de unitate absolută cu toate lucrurile. Când se întâmplă aceasta, s-ar putea să deveniţi conştient că “voi” nu sunteţi gândurile voastre, iar aceasta pune paradoxală problema: ce sunteţi “voi” de fapt. Aceasta se poate întâmplă în oricare dintre exerciţiile descrise mai sus, dar rezultatul apare după multe luni de meditaţie intensă.

Conştiinţa focalizată creează uneori senzaţia pierderii sentimentului de sine. În vreme ce începeţi să vă daţi seama că “voi” este o construcţie neurologică destul de arbitrară, activitatea din zona parietală a creierului descreşte, iar sentimentul de sine începe să se dizolve. Cei mai mulţi practicanţi descriu această stare ca fiind simultan iluminatoare şi tulburătoare, deoarece sentimentul de sine este una din cele mai timpurii construcţii neuronale din creier. Însă întoarcerea atenţiei înapoi spre respiraţie se dovedeşte a fi o modalitate eficientă de a face faţă unor astfel de tulburări.

De final: “Spre deosebire de Mark, nutresc speranţa şi credinţa că Dumnezeu este o realitate ultimă, indiferent de forma pe care o are, că există. Nu ştiu dacă intuiţia mea este adevărată, dar mă simt bine cu incertitudinea mea.”

Postul din 2 august 2014

Vama e de evitat în weekend, uitasem şi mi-am adus aminte. O forfoteală d’aduce cu Costineştiul ăsta nou, şi de-o cufureală s-o ţii până acas’ că nu-ţi vine să-i dai drumu’ nicăierea p’acolo. Ca apoi întors pe strada ta, la trecere, să vezi un pui de roşcată ruptă parcă din desenele manga şi să-ţi aduci aminte ce căutai de fapt în Vamă. Dar nu mai e…

too much is never enough