Category: post pt sufletul meu

Postul din 24 octombrie 2018

Începutul la melodia asta:

Vacanță s-a terminat. În septembrie telefonul a sunat un pic la început, după care a tăcut agresiv toată luna. De m-am speriat – însă a început să-și ia revanșa în octombrie, cu tot felul de promisiuni & posibilități pe mai multe continente. ‘Cotro… drq știe. Este posibil ca sfârșitul lui noiembrie să nu mă prindă în țară. Bucureștiul se pare că și-a încheiat un ciclu. Are să-mi pare rău după teatru, drumurile bete din Ctrl până acasă în Cișmigiu și că n-am fost destul în QP, dar nu poți să fii peste tot. Și vara după Grădina Eden. Iar până la urmă de #Septembrie am avut parte anul ăsta, nu și de munte – anul nu s-a terminat încă.

Daca ML nu e, atunci… ce E?

Legătura între “a-ți dori” și “a se întâmpla”

De la 2013 putere:

1. Atenţie: când te concentrezi pe ceea ce-ți dorești nu ai timp de ceea ce nu-ți dorești.
2. Caută: caută și vei găsi. Corolar: încearcă de minim 13 ori. Și “Nu” e un răspuns.
3. +/- Efort (poz/neg): pozitivul deschide oportunități (în câmpul tău de “căutare”), negativul – alerta/fight-or-flight – îl restrânge, îl concentrează.
4. Mintea pe cale, nu pe rezultat. “Enjoy ya journey”.

Pe scurt: “La muncă! Nu la întins mâna.”

170730

Înainte îmi plăcea de mine şi m-am schimbat, nu mă mai plac:

  1. grew older
  2. less wow
  3. îngrăşat

– asta se cunoaşte şi devine cerc vicios. încruntare / worries
– nu vreau să f. all gagici; ci puse la presă şi făcute elexir de tinereţe. +2,3 băieţi, de gust.

Acum 50 de ani Cța nu era-ish, dar vrem şi creem continuitate; aşa e cu omul şi cu umanitatea în general: creează (fill gaps acolo unde nu e). umwelt / qualia.

– nu am proiectat / gândit deloc ’40ish. şi era bine să fi. no biggie, but didn’t.
– I’m not the same; deşi asta cu “îmbătrânesc” este o veche marotă.
– despresia e still on; am băgat-o sub preş cu alcool. normal că nu e bine.
– oare reuşesc să scriu bine? ceva?

Family:
1. nu e despre ele, ci despre mine.
2. nu alea de 20, ci de 30+ | corp. deşi vrutu’.
3. la Cța era bine cu părinţii şi nepoatele sub acelaşi acoperiș.
3+. regret creier boost, plasticitate garantată. | încă aleg tot fără copii, şi cu A. mama, if – dar pt ea.

Postul din 11 martie 2017

“I want a daughter
while I’m still young”
gen

– în Constanţa sunt toţi oamenii pe care îi iubesc
– relaţiile cu copiii, deşi mega-rewarding, sunt false. sau iubire în formă mai pură nu-i?


– nu-ţi poţi renega rădăcinile la nesfârşit. dar poţi încerca să fugi de ele. mai amâni lucruri, mai câştigi din alte părţi. etc
– frate, cât teatru & Club Control poate să încapă într-o viaţă de om?
– nu nefericit, ci nemulţumit
– am renunţat (deocamdată) la mare. semi-idioţenie, măcar de-o barcă să bag. dacă nu în primăvara asta, măcar în toamnă.
“where is the love, where is the love”
– n-am făcut mare brânză cu Brainiacs, să vedem cu rusa şi/sau creative writtting.
– pe valorile mele nu am prieteni în Bucureşti. ŞTIAI asta. lateredit: ba ai, dar nu destui. nemulţumit, deh.

Cius & spor
M

musical.ly & Snapchat vs. facebook & YouTube

Postul din 16 septembrie 2016

Fezandare plăcută la orizontală. Hai că am prins ultimile zile de vară – Doamne! frumos mai e acasă când e frumos :) Toropirea plăcută în nisipul cu frunze uscate când poţi să priveşti la prânz soarele-n ochi… e… neprețuită. 100 de respiraţii numărate şi frutea-mi se descreţi.

Da, da… ar trebui să fac asta mai des. Sau ca o vocaţie. Sau ca o vocaţie? Ce vocaţie – vocaţia … de … putoare :) Orice om sănătos la cap ar fi bine să aibă vocaţia asta. Şi în afara concediului, ce pisici :D Pisici frumoşi, de toamnă indiană.

Cheers

Concert Pinholes – 26 aprilie 2016 – Club Control, Sala Berlin

        De multă vreme, de nişte ani, am căpătat o pseudo-expertiză faţă de evenimentele pe care le frecventez îmi dau seama din afiş, din istoria trupelor, din prognoza meteo şi loc desfăşurare balamuc dacă are să fie cu scântei sau fără. Mă şi înşel, dar rar. Eh, şi când se pupă … e bine de tot. Tot de la o vreme – de când am început să bat uşor patruzeciul nu mă mai duc la concerte în primul rând, ba că mă dor genunchii, ba urechile că muzică-i prea tare, ba de la vreun cot neintenţionat dar cu direcţie-n costele-mi nevinovate. Sau că-i prea multă lume şi că sunt prea tineri şi că sunt prea aproape de trupa fix ca o fană acneeica sau că … Aşa că stau mai în spate, preferabil pe lângă sunetist – acolo este pe audio-plus, sau mai retras într-un colţ de bar cu o privire bună de ansamblu, cu un pahar de tărie dublu rafinată în mâna … aşa parcă e mai bine, e mai potrivit. Dar atunci când cei de pe scenă îşi dau sufletul acolo, când trăiesc momentul cu toată fiinţa şi dau cu distortul până spre suportabil, şi când grăiesc cu o crasă şi pură naivitate: “Ne bucurăm că suntem aici şi nu în altă parte” :), cu toţi pustii de 25j sau mai puţin care-şi bălăngăne rockăreala fiecare-n stilul sau dar de fapt toţi la fel, cu urlete, cu “Pih-holes, Pin-holes, Pin-holes” spre dublu bis, cu fetişcane şi cu durerile uitate (vezi tu a două zi cum stă treaba cu trupul de fapt) şi cu scufundarea aia atât de mişto în duşul tinereţii.

        “Tinereţe fără bătrâneţe (şi viaţă fără de moarte)”. Asta spun când ies din CTRL în fiecare seară reuşită care se prelungeşte cu sau fără voia celor implicaţi şi când mulţumirea e până la urechi pe faţa la toată lumea iar picioarele dau să pocnească-n bascheţi de atâta dans. De multe ori – de prea multe ori – îmi fac reproşuri despre frecvenţa ‘anormală’ cu care încerc să repet cuvintele de mai sus, însă măcar o fac de fiecare dată cu sfinţenia corectitudinii faţă de sine, fără să mă păcălesc sau altceva. Totuşi când se ajunge cu asta la de trei ori pe săptămână este prea mult iar abuzul&saturaţia se instalează automat rapid.

        Totuşi după ce o să te plictiseşti DE TOT, cu prezumţia că acest lucru se va întâmpla la un moment dat şi n-o să sfârşeşti fericit precum baba din 54 (1998) pe ringul de dans, după… după ce urmează? Că dacă copii nu atunci pentru ce (să) trăim? Pentru creaţie. Şi de asta Bucureştiul are minunata proprietate că acest lucrul se poate repeta săptămânal cu un pic de efort în acest sens, şi nu numai pe rock ci şi pe alte frecvenţe: jazz, teatru & expoziţii sau alte spectacole şi alte genuri. “Mai răruţ că-i drăguţ” este o lecţie de maturitate însă neaplicabilă celor care-şi comandă câte două beri de o dată ca “să fie” şi care le beau din pahar căci direct din sticlă curge parcă mai lent. Şi care găsesc că unul din cele mai importante lucruri în viaţă este să se trezească la ce ora vrea corpul lor, şi care… şamd. Dar chestia asta s-o mai repetat ani de-a rândul, să o luăm pe rând: Club A, Fire, Megalos, Bourbone, Phoenix, Pulse 1, Control, Shout, Pulse 2, Butter, Doors, Goblin, Strings, CTRL. Etc. 1998-2016 :) Va urma? Probabil că da. Şi probabil că la Londra se măreşte cu un ordin de mărime pe scală adică se înmulţeşte cu 10, însă până “acolo” mai degrabă… mă bucur “că sunt aici şi nu în altă parte”.

Postul din 13 decembrie 2015

Aproape de fiecare dată când mă duc la Starbucks să scriu la prânz simt că mi se prelungeşte viaţa. Cât reuşesc să scriu 30-40 de minute incontinuu simt că trec şi câte 2-3 ore, de rar mi s-a mai întâmplat ca ceva să-mi facă aşa multă plăcere indiferent de. Mă duc prea des in CTRL – şi de trei ori pe săptămână uneori – dar e locul în care se întâmplă cele mai aproape-mi muzici. La Godot nu mă simt vinovat, şi nu m-aş simţi nici dacă aş merge zilnic, doar că… dacă mă duc prea des după o perioadă nu mai reţin nimic. Dă-i cu GABA, dă-i cu GABA … :). L.

din “Vreau”:

[…] Şi pe lângă `se poate` e asemeni şi `cel mai` – aici e şi surpriza, şi că limita este corpul fizic şi timpul şi că poţi să faci din amândouă bijuterie. O.k. este o mega-exagerare şi deformează să spui că anume conştiinţa există doar în moment şi că ea nu există în afară ei. Ba există, prin mediul care o creează şi când spun asta mă refer şi la celelalte conştiinţe cu care interacţionează , la cultură, la tot pachetul. Este asemeni definită de momentele – nu foarte îndepărtate, deşi prin inducţie… – care te-au adus până aici şi prin alegerile care le-ai făcut ca să devii ce eşti. Evident combinaţie, pe combinaţie, cu mediul. Pe scurt: sunt mai multe persoane în tine, posibile eu-uri care devin, se dezvoltă uşor separat, iar conştiinţa este sumarul de succes al lor contigentat într-un sentiment de apartenenţa / eu / continuitate. TU eşti mulţi / multe dar ai impresia că eşti doar unul. Perioada de “în spate” aş marca-o undeva la 7 ani. Poate nu chiar întâmplător anii la care se începe şcoala.
    Ceea ce înseamnă că:
– eşti maleabil
– ai multe posibilităţi de dezvoltare
– eu-ul principal este mutabil, mai nou îi spunem neuroplasticitate
– e complicat, dar nu nedemontabil
– mecanismele principale de mânărit atenţia (inclusiv ‘narcoticele’) sunt unelte.