Tags: anti-ninja

Postul din 20 noiembrie 2015

        Au trecut mai mult de doi ani de când am fost într-o relaţie din aia amoroasă. Ştiam de pe la 20 de ani că la un moment dat o să vină un timp când am să mă satur şi o să vreau şi am să iau o pauză mai mare de la aşa ceva. Pauză care mi-a adus multe … lucruri care le bănuiam dar care nu le ştiam despre mine, nu clipe… ci luni de echlibru la care de multe ori am tânjit în ha! cândva prea plinu-mi.
        Şi totuşi evident, fără surprize, îmi lipseşte. Fete aşa când şi când au mai fost dar fără implicaţie sentimentală deosebită, fără să mă agit, cu aproape zero rezultante… “nişte fete” acolo. Însă mai mult mi se făcu acu’ ceva dor de plictiseala aia a unei relaţii ostenită care trenează chinuitor de la sine în subsidiar şi care nu o rupi ori de lene, ori de frica schimbării, sau pur-şi-simplu pentru că a trecut prea mult timp de când sunteţi împreună şi comoditatea aceea, prin acumulare, devine valoare în sine. Mâine! m-aş cupla cu o fată, deşi poate că la vârsta mea ar fi echitabil să o numesc precum “femeie”, dar ntz…, cu care anume aş sări peste partea aceea de început de tachinare, de romanticism şi de îndrăgosteală în care cauţi să impresionezi şi să te convingi de părţile valoroase ale partenerului, să proiectaţi împreună compromisul legăturii familiale ce poate constitui pe viitor un cămin şi să treci direct în obişnuinţa aia obosită a unui cuplu rutinat în care plictisul şi splinul, frustrarea şi enervarea sunt la ordinea zilei. Când ajungi să o faci din obligaţie sau să te miri că a trecut atâta vreme de când nu s-a mai întâmplat nimic, oricum… nemulţumirea să fie la amândoi pe masă, dar să te reconfortezi cu siguranţa unei etichetei corecte din setul de prejudecăţi în care te-ai format, acestea din urmă nefiind musai rele precum nişte greşeli de raţionament ci tocmai importanţe care te definesc şi la care aderi în adâncul tău mai mult decât ţi-ai permite să admiţi asta cât se poate de nud.
        Uite aşa mi-ar plăcea să mă plictisesc lângă… şi să regret nostalgic libertatea de care acum se pare că mi-a cam ajuns. Poate că la primăvară.

Postul din 22 iulie 2015

calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. calitatea oamenilor. din jurul tău, gen.

oglindă, gen.

Un NU aruncatului de bani pe terapia inutilă

Future-articol de dezvoltat la “bătrâneţe” :)

– din a clasa a 10-a; talent nativ & empatie bolnava (vezi caz: coada la ANAF); si usor para-normal; ii faceam sa planga; faci terapie cand ai bani si timp de (pe cazurile non-clinice); e mediu safe; e profy, if; not works.
– ca vrei tu. te indruma. barfa generala works (relationarea cu celelalte maimute, iesirea din “eu”, împărtăşania)
– salveaza vieti. depresia musca de coeur cam orice >30 de ani, and counting down.
– toti pisicologii stiu ca nu pot, dar se agata de niste tehnici si de statistica pozitiva (contradictie, but not).
– si e ok ca imboldul de consiliere vine din curiozitatea aia, de nebun. din depresie rili works, normal. da, ca cârjă.
– avem impresia ca works, precum asa cum si in medicina din trecut aveam impresia ca anumite tratamente works, sau stiu eu ce teorii ale creierului (ca daca e un cucui mai mare pe crestet e mai dahstept. in evul mediu intoxicatia ergotica era considerata blestem divin. assholes!)
– uite studii ca bipolar needs medicamente [links].
– clinic fara nu prea; e cale de atac. face parte din tratementul complementar.
– still: creier e uandar.
– art works; teatru, lut and shit. nu mai da banii (pe prostii). [links] cu studiu de cupluri in USA intins pe zeci de ani cu 180 de criterii la concluzii.
– am putea functiona pe plus, si nu doar la fails. ca avocatul: in profilaxie veritas.
– ginecologul A.nei precum exemplu; vaci de muls bani cand cadrul medical neprofesionist amusineaza situatia profitabila. da, si anti-Hipocrate #3 la Medi. Alex – ai grija.
– Qlex – sper ca off magistratura. Junkie – meserie de ajutat oamenii, nu pisici. Da – Dar [/off] pt statistica si pune burta pe carte ca 4 ani nu ajung.
– teoria cu copilaria e off.
– maimutele se autoregleaza si singurele. noi intervenim, dar nu chiar. Dragoste frate! Jung avea dreptate si mr. Cocainas. Si astia-s a-ha! chiar bunicii pisicologiei.
– increderea in medic; transferul, pasul exterior, delimitarea de problema (‘eu sunt eu, problema mea e problema mea’). atentia.

Cu copii sau fără copii?

Dacă ar fi să mă iau după instinctul social toată lumea ar fi bine să facă copii. Aproape toată lumea şi am evitat verbul “trebuie” – pentru că nimic nu trebuie pe lumea asta. Pentru mine asta e ultima modă în presiunea socială: “(şi) tu când faci copii”, “ah, păi eu nu vreau…”, “cum nu vrei?! păi…”, “păi nu”. Şi începe o poveste cu explicaţii pornind de la Andra care avea câteva luni şi când am ţinut-o pentru prima dată în braţe şi atunci mi-am dat seama că nu vreau copii, ci vroiam o jucărie cu care să mă joc trei ore/zi după care să o închid în dulap. Sau după aia să meargă la mă-să. Şi aia nu sunt copii. Cel puţin sunt mulţumit că a dispărut întrebarea “dar tu când te însori?”, până la urmă s-au prins, nu toţi, dar îmi place însă că forma apăsării a evoluat să zicem.

M-am gândit de multe ori serios la chestiunea aceasta, inclusiv luând în calcul că ceea ce “simt”/vreau acum în 7-10 ani s-ar putea să mai fie valabil, aşa cum făcând acelaşi arc în trecut didn’t. Printre scenariile (im)posibile care mi-au trecut prin cap, într-o frumoasă după-amiază de vară, ca asta, m-am gândit cum ar fi fost dacă cuplurile din jurul meu cu copii nu i-ar fi avut, oare cum ar fi fost? Hai să fabulăm. Dar înainte vreau să jonglez un pic pe marginea justeţei subiectului: adică cum cineva care nu are copii, hai lasă asta, pur-şi-simplu altcineva decât părinţii copilului respectiv ar putea să judece, sau să analizeze – poftim, situaţia în care acel copil n-ar mai fost. Ei bine… uite aşa, prin exerciţiul imaginaţiei. Hai să iau câteva cupluri de părinţi din jurul meu, aparent într-o ordine aleatorie şi să văd ce iese. Ar veni cam aşa: părinţii mei, bunicii – ambele perechi, sora mea, fratele meu, Luca – cel mai bun amic din copilărie, V&R – foarte buni amici, P&A – altă părinţi prieteni şi.. mătuşa din partea tatălui. Should do it. Aşadar… hai să încep cu bunicii.

• Ioana şi Ion, din Săcele – un cuplu impetuos, deseori separaţi, zodii de foc cu personalităţi puternice, ce s-ar fi întâmplat în viața lor dacă nu ar mai fi avut copii? Ar fi fost mai bună sau ar fi fost mai rea? Poate ştii cineva asta sau evalua? Poate. Eu zic că s-ar fi despărţit la un moment dat, ca apoi la bătrâneţe dacă nu ar fi apărut alte jumătăţi mai compatibile probabil şi-ar fi petrecut ultimii din nou împreună, aşa cum s-a întâmplat şi în realitate.
• Mihail şi Elena, din Feteşti-sat, bunicii mamei. Pe ei pur şi simplu nu-i concep fără copii, familia lor a fost atât de puternică şi de legată iar valorile lor au fost atât de pe “baza societăţii” încât nu-i văd/închipui altfel. Fără copiii i-aş fi fost vedea complet nefericiţi.
• Mama & tata – dacă nu ar fi avut copiii… băi, băi, băi!… păi dacă părinţii mei nu ar fi avut copii înseamnă că nici eu n-aş mai fi fost. Şi dacă moi n-aş mai fi existat aceasta nu s-ar mai fi fost fu ar e este cumva povesti! Chestiune valabilă inclusiv cu bunicii, nu? :) Dar aceasta este un exerciţiu de imaginaţie, nu vă luaţi după prostiile mele faceţi copii: breed ppl breed. Revenind, cum ar fi fost viaţa alor mei dacă n-ar fi avut copii? … Altfel, şi mai cu bani, poate concedii mai multe. Nu i-aş vedea divorţaţi, din contră, dar prin ocaua fericirii?… Habar n-am.
• Cum ar fi fost viaţa surorii mele dacă n-ar fi avut copii? Mai nefericită şi mai puţin plină. Sor-mea e în filmul ăla “mamă şi atât”, deşi nu poate fi redusă doar la asta, cum nimeni nu poate fi.
• Fratele meu? Ha! O viaţă mai tihnită, mai împlinită, un cuplu mai liber. Aşa îi văd. Parcă nu le-ar fi stricat o copilărie mai prelungită. Şi cei ’50j de ani i-ar fi domolit burghezeşte aşa. Sunt sigur că nu ar fi de aceiaşi părere cu mine.
• Luca? Habar nu am. Poate e şi prea proaspăt tătic pentru dat cu presupusul… nu-mi dau seama. Poate mai bine, poate mai rău. Poate-poate.

Iar pentru ceilalţi sincer nu mă mai interesează analiza, care mă repet: priveşte doar intimitatea cuplului de fapt, pentru că îmi dau seama că proiecţia în viitorul alternativ nu reflectă altceva decât gradul de mulţumire pe care-l percep eu vizavi de imaginea lor familială. Cum ar fi fost cu adevărat? Who knows, who cares…

Postul din 22 iunie 2014

An după an lucrurile se schimbă încât la 7-8 ani distanţă eşti cu totul o altă persoană. Dacă ţin minte bine de la biologie chiar şi la nivel celular. Vorba lungă, vorba scurtă: am plăcerea de ceva vreme încoace să experimentez o fericire, fericire, fericire rară – nu e extraordinară – dar la care ajunsesem să visez în tumultoasele, ha!, tinereţi neostenite şi far’ de prihană, aş!, from my early twenties – perioadă care a ajuns în ultimul timp să-mi fie etalon de semiperfecțiune de la 1) pielea catifelată (cine cunoaşte, știeee) şi 2) de la mintea nevirusată/neinfectată de d., de la depre… mari dezechilibre.

E totuşi lungă :) şi nici – ba da, da-mi dau seama că-i ruşinos-infantil. Lasă. E vorba de o MINUNATĂ stare erotico-amoroso-sentimentală în care nu ții la nimeni. Dar la nimeni-nimeni-nimeni. Pentru mine unul e o performanţă, tot timpul am fost bântuit dah <<pasiuni>> care dintre care mai ‘mistuitoare’, mai apăsătoare, ba chiar de câteva ori obsesive care îmi ocupau tot timpul şi mă lipseau de echilibru, fiind o componentă importantă a…, dar luând – și nu dând. Să nu conteze nimeni, să nu te intereseze, să nu-ţi pese (oh tu, încântare!), să te ferească… Sfântul. Să fie bine, ca să nu… ca să nu. Şi culmea – zic eu – e de la lumina solară şi ţine undeva la câteva săptămâni consecutive pe an: undeva după sfârşitul iernii până când natura nu se dezamoreşte furtunos prin luna mai. În rest tânjeşti, sau îţi pasă sau iubeşti, sau urăşti sau te gândeşti, sau imaginezi la cineva. Va.

“Şi unde ai fost aseară?” “Păi am fost la film, pe urmă m-am întâlnit cu voi şi urmă am fost la M. şi am băut o bere. Pe urmă am ieşit în 13 – de fapt după fundul cuiva, în fine, şi am stat ceva acolo şi după care am fost în Doors, şi a fost mişto, era lume, am stat până la 3 când s-a spart. Era muzică mişto. Şi m-am înâlnit cu B., era şi el acolo. Şi am văzut-o şi pe A., era cu cineva.” “Tu?” “Ne-am dus acasă şi ne-am culcat.” Este îndeajuns? Şi într-un sens şi în celălalt ţi-o faci cu mâna ta. Iar când sunt implicaţi şi alţii, îi laşi. Alegi. Şi ce dacă, important e să funcţioneze.

Drumeții pe Olt și-o ue

Adică două vise despre conştiinţă şi fabricul său.    

 
Sunt două vise importante care le-am avut în 2013, printre altele. Dar două dintre ele se desprind cu urmări şi concluzii importante în căutare mele despre conştiinţă şi esenţa ei.

Aşadar, visul no. 2:

Preambul (skip intro) – majoritatea dintre noi se pot percepe în vise precum conştiinţă de sine separată de “personajul” din vis, cu eu-uri separate – senzaţii şi gânduri separate, deşi e foarte clar care din ele este adevăratul SINE. Uneori cu ceva confuzii dar nu despre asta e (musai) vorba. Acum ceva vreme – vorbim de nişte luni bune de zile, la mine în vise a apărut al 3-lea personaj, un alt sine şi anume “regizorul”. Tot un mine, tot eu dar care are ca rol să hotărască ce se întâmplă în vis, ca un regizor (mai mult ca un script, cu clipboardul în mâna) care decide încotro se va derula visul şi ce se întâmplă în general (gen “ia-o prin dreapta că prin stânga e prea simplu şi visul e mai interesant aşa”). Un individ cu care nu interacţionam la început, fără să intefereze cu ceilalţi doi (eu-eu, conştiinţa de zi – aşa cum mă ştiu – şi “personajul din vis”); ştiu că sunt eu, îl simţeam ca mine, avea propriile “senzaţii” şi voluntar mă puteam “focusa” precum el. La început tăcea, dar ştiam că va veni şi momentul în care voi vorbi cu el.

Se făcea că într-un vis eram cu celebra d-ră Q. într-un boat-trip, pe Olt (!) – ca în aventurile lui Huckleberry Finn pe Mississippi, probabil chiar o reminiscenţă a acelor lecturi din adolescenţă – şi că mergeam cu barca şi în fiecare seară poposeam într-un cătun sau sat sau un orăşel de pe malul râului, de obicei la birtul sau discoteca locală. Iar miss Q. reuşea cu perseverenţă să mă înşele la fiecare popas cu câte un localnic ca un marinaro vero iar eu muream de oftică, şi reuşea să mă păcălească de fiecare dată, deşi se întoarcea dimineaţa în cort inventând tot felul motive. Și ba o urmăream şi o prindeam asupra faptului cu faze de genul ‘să crezi ce-ţi spun eu, nu ce vezi tu’ etc. Și mă super ofticam. Biici! Eram foarte prins în visul meu, dar în acelaşi timp îmi spuneam: “Relax, e doar un vis. N-am fost drq în nicio drumeţie cu barca – pe Olt! – cu respectiva”. A fost Popescu în tinereţe, ăsta e un vis, faci un melanj între realitate şi imaginaţie, e ok, nu-i real, Q. nu te-a înşelat (în halul ăla). Toate bune şi frumoase. La care, la un moment dat însă regizorul – prezent şi el pe acolo, în capul meu – îmi spune: “Hei, astea nu sunt imaginaţie, asta sunt amintiri. Te înşeli, ba Q. ţi-a tras-o elegant exact aşa cum e în vis acum.” No way, Jose – aşa ceva nu s-a întâmplat. Și intrăm într-o polemică cu pretenţii de argumente. N-am fost D-zeule în nicio excursie pe Olt cu… şi la un moment dat regizorul “scoate” – adică arată spre un punct undeva în capul meu şi trage de acolo ceva ca un folder din Minority Report – o … chestie. Super-chestie: era o reprezentare grafică, 3D color care se şi mişca în acelaşi timp, o formă geometrică foarte complicată – cu petale adicente şi jerbe de lumina/culori, aducând vag cu scanările dMRI, dar care avea culmea… şi mirosuri şi amintiri şi senzaţii în acelaşi timp. De fapt este imposibil de explicat fidel în cuvinte. Era o chestie mega-ciudată. Şi el zice: “vezi! asta este o amintire”, şi se duce la alt loc “în capul meu” şi scoate de acolo altă formă ‘geometrică’ dar de altă ‘formă’: “iar asta este o imaginaţie”. Poftim: amintire vs. imaginaţie, vezi cum diferă. Eu perplex şi neîncrezător. “Ce mama dracului e asta? Da, văd că sunt diferite – asta după ce mi-a prezentat mai multe spre diferenţiere – dar… ce este asta? Cum aia e o amintire?” Iar tipul îmi explică că aşa sunt stocate amintirile în memorie, în cap, iar celelalte sunt imaginaţiile. Bam! Nu pricepeam şi am cerut extra-explicaţii. Regizorul îmi spune că nu am cum să înţeleg, pentru că nu am capacitatea evolutiv-intelectuală necesară pentru asta, dar ca să facă o comparaţie forţată şi să coboare la nivelul meu îmi spune că asta e că un fel de Folder în care sunt ţinute minte reprezentările despre… despre. Iar în momentul acela floricica aceea elicoidală s-a transformat într-un icon de Folder (deşi era în acelaşi timp şi floare, greu de explicat) şi tipul ăla le lua şi le punea într-un loc anume (loc care se estompa în spaţiu din care erau extrase pur şi simplu). “Vezi, aşa e: asta e o amintire şi asta e imaginaţie. Şi ce se derulează acum după cum vezi şi tu este o amintire. Q. te-a înşelat cu spume”. Avea dreptate şi muream de dâcă. Totuşi eu ştiam că nu poate fi adevărat şi îi spuneam că nu se poate, nu e logic – este foarte puţin probabil ca să fi făcut o drumeţie pe Olt cu iubita în trecut, şi dacă chiar am făcut aşa în realitatea reală asta a lăsat urme: fotografii, cheltuieli, file de jurnal, chestii şi că de abia aştept să mă trezesc să-mi demonstrez că nu are dreptate, că e doar un vis în care îmi proiectez nişte complexe şi atât. Tipul era foarte relaxat, neafectat şi mi-a zis că e ok, o să mă trezesc şi am să mă conving. Ba chiar a intrat în Folderul ‘amintiri de pe site’, ce era tot o floricică din aia, care s-a ‘transformat’ şi care conţinea o pagină cu poze din acea drumeţie. Muream de ciudă! Încă o dovadă, de abia aşteptam să mă trezesc să o confrunt cu realitatea. Pana mea, n-aveam eu nici un fel de poze de genul acela. Era doar un vis, sigur.

Şi m-am trezit până la urmă. Buimac, plin de draci şi cu noduri în gât, după ce miss. Q m-a chinuit virtual în varii scenarii cu trădări mai mult sau mai puţin spumoase, de m-am dus glonţ la calculator – nici nu vedeam bine printre urdori, l-am aprins, connected… arhivă… jang! Ha! Nici un link de pe Olt, gizaz! Era doar un vis. Am avut dreptate! Şi m-am potolit.

Dar… :) Floricele acelea elicoidale mi-au rămas în minte. Şi cu diferenţele între amintire şi imaginaţie – una din ele era mai “cuminţi”, mai puţin complicate, cam asta era diferenţa majoră, şi erau mai mici. Există oare vreun sâmbure de adevăr în acele reprezentări – e un eufemism tâmpit să le zici ‘reprezentări’, sau erau şi ele la rândul lor produsul imaginaţiei mele? La fel ca şi regizorul în sine. Un vis. :) Iar regizorul – mincinosul! – n-a mai apărut ulterior decât sporadic, oricum n-am ajuns să mai interacţionez cu el la acel nivel, aşa conversaţional.

——————-

Iar primul vis – cum ar veni cronologic – e un vis de dimineaţă, şi este finalul total anapoda a unui vis erotic. Pe fondul unei lacune amoroase puternice, ar fi venit cam începutul lui aprilie – probabil: visam un sex oral. Şi era unul chiar mişto. Personajul feminin era nedefinit, dar făcea o treaba excelentă. “Persoanele” prezente în vis: eu, eu cel din vis (muiatul), tipa şi regizorul care îşi vedea liniştit de script. Şi la un moment dat o iau spre orgasm, problema e că… ritmul cardiac creşte atât de tare încât se pornesc nişte “alarme” în interiorul meu: inima bătea prea tare şi era posibil dacă se accelera şi mai tare să am probleme reale serioase, gen să cedeze într-un infarct. Aşa că… de undeva, de nicăieri şi cumva “dedesupt”, de sub mine într-un fel… mai apare o conştiinţa, un alt eu. Aş putea spune că era un tip din inconştient, sau poate chiar reprezentarea inconştientului, dar nu ştiu dacă aş zice asta ar fi chiar corect. În fine… un tip “de jos”. De altfel “foarte calm”, mult mai impersonal decât eu şi regizorul, şi cumva mai şters şi mai negru. Dar astea sunt descrieri de ansamblu, nu sunt caracteristici grafice sau vizuale, ci “emoționale”.

Tipul asta a intrat “pe scena” conştiinţei şi a spus că trebuie să mă trezesc şi să cobor ritmul cardiac pentru că dacă o las aşa în continuare, în momentul finalizării, inima s-ar putea să cedeze – cam întracolo se ducea şi este datoria lui să mă avertizeze despre ce avea să se întâmple. Şi întradevăr inima bubuia destul de tare. Evident, eram bulversat… “Ce?! Da, văd că e agitaţie, dar eşti sigur? Cum vine asta, de unde ştii, şi de fapt cine eşti tu?” șamd. L-am întrebat dacă nu poate să o facă chiar el şi mi-a zis că nu, că dintre toţi sunt singurul care poate să facă asta şi trebuie să mă trezesc să fiu conştient ca să o fac (fiind singurul mod care îl ştiu să-mi controlez ritmul cardiac, prin autosugestie etc.). Eu trenam, ritmul creştea, sexul se apropia de finalizare, regizorul îşi vedea de scenariu, muiatul era fericit şi plin de plăcere. Eram foarte confuz cu ce era de făcut. Eh… în nebunia asta, când lucrurile au avansat destul de mult mai apare al 5-lea! tip, un fel de supra-conştiinţă, unul “de deasupra”, care cumva era ca un layer subţire peste toţi şi care s-a trezit la alarmarea celui “inconştient” şi care a început să vorbească cu toţi (mai puţin muiatul), şi să se asigure că toate eu-rile astea ale mele comunicau bine şi constructiv între ele şi toate lucrurile sunt ok. Nu mi-a cerut să mă trezesc, de fapt nu mi-a cerut nimic, ci doar avertiza ‘sugestiv’ că “inconştientul” nu e treaz acolo degeaba. Deci… deja era mult prea mult pentru mine! Eram într-o stare de mare zăpăceală. Tempoul se intensifica şi momentul ejaculării se apropia – m-am gândit că o să pătez pijamalele dar asta era ultima mea problema, şi că astea-s chestii de adolescenţă şi că nu s-a mai întâmplat aşa ceva de secole şi că dacă se mai întâmplă după o vârstă, în fine – eram ameţit şi erau toţi ăia în capul meu, regizorul îşi vedea de treaba (îi dădea cu muia mai departe) – şi zicea calm, dar totuşi nu ducem orgasmul până la capăt, c’mon de când n-ai mai avut tu parte de o acţiune aşa mişto, o să fie bine, inima bătea ca dracu’… “Ok, ok, ok… Mă trezesc şi scad ritmul, dar cine sunteţi voi toţi, ce căutaţi aici?!” şi mă trezesc. Super-buimac, întradevăr inima bătea tare dar nuuu chiar atât de tare să fie chiar problema de sănătate. Mă concentrez, intru în ‘yoga mode’ comand liniştire… ritmul scade. Ăia se ‘certau’ între ei în continuare… ceea ce e foarte ciudat, şi asta e cireaşa de pe tort: aveam ochii deschişi, vedeam peretele de lângă pat, dar visam de fapt în continuare, şi visul era ca o foiţă transparentă peste realitate. Adică eram treaz şi visam în acelaşi timp! “Cum de asta posibil, nu se poate…” etc. Unică senzaţia, şi cu toţi ăia care erau “în capul meu”. Confuz aşa, ridic mâna spre perete şi-l ating, era acolo, dar da… visul se derula în continuare ca un film/pelicula peste iris. Freaky! Inima intrase în normal, închid ochii înapoi şi-mi reiau conversaţia cu restul. “Ok, am redus ritmul, acum ce urmează?” dar lucrurile se potoliseră, regizorul întreba dacă sexul nu s-ar putea duce la capăt totuşi că nu-i rău nici aşa, inconştientul parcă dispăruse, iar supra-conştiinţa era liniştită – fusese tot timpul – şi se tot uita la restul că-s ok. Nu mai ţin minte dacă visul a avut finalizare sau nu (în vis!), parcă eu-rile s-au estompat pur şi simplu şi visul a continuat. Într-un final m-am trezit. Băi frate, cine erau toţi aia cinci şi ce căutau acolo? Mai ales personajele noi: inconştientul şi supra-conştiinţa.

Acum vine întrebarea: a fost ceva veridic în toată treaba asta sau era doar imaginaţia mea, mda întradevăr destul de alambicat-bogată. Sunt proiectări ale lecturilor, preocupărilor şi întrebărilor mele în starea de vis sau sunt bifate acolo şi nişte lucruri care au la baza ceva ‘real’? Baremi faza cu atinsul peretului şi mâna pe care o examinăm perplex în aer în timp ce visam în continuare chiar cred că au fost “reale”, şi numai astea de să fi fost şi tot e ceva ‘inedit’. Sau chiar am dat peste nişte mecanisme dinăuntru nostru? Care… conştiinţa are componente?

Deci: ce este conştiinţa? Din ce e formată? Şi ce vrea de la viaţa noastă? Dar noi de la ea? [pam-pam]

——————-
În loc de concluzie, chiar concluzia: CONŞTIINŢA este o poveste despre noi înşine pe care creierul şi-o spune lui însuşi pentru a se adapta haitei. Sunt procese chimice ‘traduse’ în story prin limbaj. Story = nivelul de evoluţie la care a ajuns maimuţa actuală, în stadiul Homo sapiens.

 

Esther Perel: The secret to desire in a long-term relationship

– cerem prea multe de la 1/2: şi friend, şi spose, şi lover şi confident şi p.mea. 150 de săteni întrunul.
too much. nu iese, doar dacă este un creier deosebit. ‘deosebit’.

– da, libertate pt că atunci când apare distanţa imaginaţia kicks in and then…
– SPAŢIU sexual, promite-l şi oferă-l altfel… sula
– fanteziile sunt importante, nu le omite, şi sunt pe invers cu ce susţii pe timp de zi, de obicei
– sexul e un rol. are nevoie de scenă, altfel nu prea funcţionează.
– sexu-i limbaj. tell a story. nu-i doar un comportament.
– “misterul nu se referă la a călători în locuri noi, ci la a privi cu ochi noi” Proust

– viaţă sexuală are ups&downs. use it. şi e pe construială, nu e de la sine, nu-nu.

————-

– după ce bei, echilibru psihic cum îl iei?
(le: prin reset, intoxicaţia e reparată prin ‘set to default factory settings’, bio-electronic).
– positivity opens
– the positivity scan: works prin rewiring. attention span. jumătatea plină. refăcut?

AMUSED
AWE
GRATEFUL
INSPIRED
INTERESED
JOYFUL
LOVE
PROUD
SERENE

P.S. nu-s persoana potrivită pt sfaturi relaţii de lungă durată, din contră. la ce aş avea competenţe ar fi cum să le tragi pe nas pe fast-forward, cu maximum de randament din toate pdv.

Drama nu funcţionează dacă nu o faci

În aceiaşi Românie sunt mai multe Românii – ştiu, probabil că extind egoist noţiunea de naţie, ca să nu zic naţionalism, pentru propriul confort de catalogare – în acelaşi areal delimitat de limbă sau etc. aşa cum sunt diferenţele de la munte la câmpie, de la oraş central la staţiune sau de la zonă bogată ori ba. Băi, în Transilvania oamenii sunt mult mai calmi, recte în Sebeş care nu ştiu dacă e “inima Ardealului” dar ştiu că aici ţiganii la 7 dimineaţă într-un motel nu foarte ieftin şi nu foarte curat de la marginea unui oraş de tranzit se ceartă pe tonalităţi mai joase, nu sparg uşile ca să tragă de păr ibovnica prinsă asupra faptului şi nu fac scandal vandalizand locaţia în răzbunare la plecare.

Desfăşurarea acţiunii: în parcarea motelului coboară dintr-o maşină autorulată cu numare de Bulgaria un individ burtos la 50 de ani de etnie romă incertă, la curea şi la cămaşă, însoţit de consoartă – căreia i se păstrează proporţiile şi i se adaugă o semi-fustă gen şalvari, asortată cu nişte mâini muncite şi un spate pe măsură. Plus 1 bucată noră afectată emoţional şi un copil grăsuţ şi vioi de 10-12 ani. Din gurile lor se aude des cuvântul “curvă”. Au luat de la recepţie numărul camerei unde capul tânăr al familiei – ulterior dovedindu-se precum posesor de BMW tot autorulat cu toate cauciurile tocite cu numare şi volan de UK, maşină care probabil i-a trădat locaţia (să fie zece moteluri cu totul în zonă?) – şi-a petrecut noaptea cu ori o frumuseţe de-o cunoştea ori cu o plăcere plătită agăţată de prin împrejurimi. Sunt agitaţi şi babacul se vaită că “am crescut-o pe banii mei”, mama încornorată plânge fără isterie şi se ţigăneşte pe limba ei la uşa camerei rostind lucruri ce par mai mult rugăminţi decât reproşuri urmate în română de “5 ani di zilie o mâncat din ciorba / carnia mia”. Puştiul e într-un joc entuziast gen hoţii & vardiştii oscilând între personaje sau participând la ciocăniturile – atenţie! nu bubuiturile din uşa. Iar cortegiul este condus de madam-mare care e singura ce pare a ameninţa. Îmi par atât de la limita scandalului încât nici nu cer apel la bun-simţ şi/sau ameninţ cu poliţia, oricum lipsind nivelul ridicat al decibelilor pentru acea ora matinală. Să i se deschidă uşa şi să i se dea socoteală. Uşa care cu 2-3 umeri ar fi cedat foarte uşor. Îmi iau un pahar cu apă – petrecusem o noapte alcoolizată din belşug – şi trec în foişorul din parcare pentru a mă bucura făţiş de spectacol. Poate au fost trei capete scoase pe uşile vecinilor pentru lămurire sau din curiozitate, din care unul din grupul meu, şi ăsta fără scandal. Totuşi vecinii din camera alăturată cedează nervos, îşi fac bagajele şi pleacă. Nu se implică, nu cer, nu ţipă… înjură printre dinţi, ea mai mult, el surâde amuzat. Să fi avut drum chiar aşa de dimineaţă? Aveau numere de Bucureşti. Nu se întâmplă mai nimic şi babacul se aşează la terasă şi se decide aşteptarea – orişicum la ora 12 vor fi nevoiţi să elibere camera. Pare cel mai cu capul pe umeri dintre toţi – m-a întrebat dacă sunt alte ieşiri prin spate, nu erau. Între timp junele comunicase prin uşa cu ei şi căzuseră la un armistiţiu necunoscut.

Şi se aşteaptă. Uşa la cameră rămâne închisă. Mă retrag pentru încă un pui de somn, care însă nu intră. La un moment dat se aude un ţipat uşor, de femeie, dar fără urmări şi cam atât. Când decid că moş Ene îşi încheiase socotelile cu mine şi nu aveam vreo şansă de mai mult revin pe palier.

Tânărul june, la fel de burtos ca tatăl şi de semăna teribil de mult cu ţâncul, cu maieul şi tatuajul din dotare, nu fuma şi tasta nişte chestii într-un telefon cu butoane. Iese şi juna. Mult prea spălată şi prea asemănătoare cu ei să fi fost de pe centură. Chiar cu un pic de atitudine, tinerică şi cu un bust generos – i-am evitat privirea cât de mult am putut. Părea de dragoste, nu de altceva. I se chemase taxiul, coboară afectată cu o poşetă roz în mâna, îmbrăcată sportiş şi sună după taxiu să se întoarcă 30 de metri ca să o ia fix de la scări, urcă, aruncă o privire amestecată de emoţie junelui şi dispare. Tânărul îşi termină ţigarea care nu o avea, se întoarce în camera de recuperează o tabletă şi se suie în maşină. Înainte de a părăsi incinta se ceartă prin geamul lăsat cu o cameristă că de ce i s-au dat detaliile la recepţie, că el a plătit suma de şi că nu e nici corect şi nici frumos, şi că aşa ceva nu se face că era chiar taică-su respectivul. Camerista îl ia uşor la ture că ea e mai puţin decât intermediar în ecuaţia managerială şi el pleacă cu scârţâit în trombă în apogeul “păi ce e aici hotel sau căcat!?”. Iar eu mirat de eleganţa şi calmul confruntării întrebându-mă dacă născându-mă în Sud chiar locuiesc în locul pe care mi-l doresc. În urmă la toată povestea precum martor de control rămânând o dungă de cauciuc şi liniştea de dinaintea telenovelei, căci încă era dimineaţă devreme.

1. de ce au adus copilul cu ei?! prin perspectivă putea suferi cea mai adâncă traumă. n-au judecat deloc?
2. aş fi băut o cola cu tânărul june, am ratat momentul şi poate-poate aici era cazul de un pic mai multă îndrăzneală.
3. cine era ea până la urmă?
4′. călătoriile şi prietenii sunt bagajele extinse ale amintirilor tale. cu cât ai mai multe/mulţi cu atât trăieşti mai mult, pentru că eşti cine îţi aduci aminte, în fiecare moment. iar.
5′. dezintoxicarea alcoolică are un efect colateral de zen echilibru minunat asupra psihicului. e unul din motivele pentru care se bea. n-ar putea fi simulat? cum? cât de des? prin ce metodă?
6. cine şi când ar fi fost necesar să riposteze, să (se) confrunte etc. romi vs. români?

P.S. De la recepţie: erau din Deva – la diferenţă de 70 km – iar scandalurile la respectivul motel erau rare, ăsta fiind un caz extraordinar, cel puţin pe anul curent.

Postul din 31 iulie 2013

Văzusem în filme că e o diferenţa majoră între psihologul (sau psiho-terapeutul, mă rog) de cabinet şi cel de instituţie care se ocupă cu delicvenţii (gen închisoare, poliţie ori spital de nebuni etc.). Că una e să-ţi între în cabinet o persoană care caută ajutor, şi alta e să ai de a face cu oameni care sunt reticienţi în a-l primi, başca certaţi cu legea, cu cazier şi dosare penale etc undeva la marginea societăţii.

Azi mă declar incompetent pentru a două categorie, şi-mi dau seama că toată seria de cărţi “self-help” citită nu ajută la mai nimic, din contră – strică. Că şcoala şi tradiţia clinică fac toţi banii altfel e amatorism. Şi iar, că te poţi juca cu nervii, mintea şi viaţa cuiva şi chestia asta e bine să fie făcută în anumite circumstanţe care le dă o meserie. Şi care e o meserie grea, pe lângă dragostea de om necesară şi empatia de rigoare, este nevoie şi de rezistenţa la contaminarea cu toată violenţa şi mediul viciat în care se desfăşoară. Pam-pam! Başca le am şi eu pe ale mele.

Postul din 4 iulie 2013

“De ce nu pot să am relaţii (intime) normale cu oameni anormali?”. Deşi este evident răspunsul, e inclus în retorică, încă mi-e o MAREEE… întrebare. Probabil că uneori chiar că citesc atâta psihologie degeaba. Dar baremi îmi iese partea de statistică, aproximări şi proiecţii.

Mă oftic.

Postul din 3 mai 2013

De dragoste, două concluzii:

– ce-mi doresc cel mai mult este să găsesc o parteneră care se scoată din mine îndrăgostitul ĂLA, eu fiind cel mai îndrăgostit de mine cel îndrăgostit. asta caut. relaţionarea profundă cu partenera este mai mult decât secundară, ba neimportantă aş spune. ceea ce evident nu e chiar bine, dar cam aşa e. foarte multă vreme a trecut ca să-mi pot da seama de asta. mierea e la mine, nu la ea. perverso-sentimental ca un hermafrodit :)
– mi-e frică de relaţii stabile ca de dracu’, încă. când le aleg, le aleg ca să ştiu din start că nu ţin – cum am facut cam până acum, mai ales la cei 20j de ani tineri. când apar partenere compatibile pe termen lung mă (cam) întorc cu spatele şi o rup la fugă. însă nu de sufocare mi-e frică, nu atât de mult, ca atunci când eram puşti, ci de altele: monotonie, blazare, rutină; maturizare, responsabilitate şamd.

Postul din 28 aprilie 2013

o bere la Horia

Cea mai frumoasă zi de anul ăsta, pân’ aproape de Florii, fu o duminică petrecută total aiurea şi pe genul hai-s’o-ardem prin baruri cu Diana. Trezit pe la 13-14 după o seară probabil lungită degeaba am-uitat-unde, ajuns la Irish pt “cafea” şi acolo luat un Guinness, şi încă unul de am stat vreo doua ore. Pe urmă schimbat în London, şi încă o bere… şi uite aşa până la miezul nopţii, din bar în bar. Şi-a fost minunat! Atunci mi s-a părut că pierdeam timpul şi că fugeam de “nu vreau să ajung acasă” – which I did, dar retrospectiv mi s-a părut splendid. Ca o zi superbă doar pentru mine pe care nu o mai avusem demult şi cu o companie placută care funcţionează pe plus. Zi care n-a ţinut musai de proprietăţile anxiolitice ale alcoolui ci de leisure-time…

Asta până vineri. De un road-trip la Izvoarele care m-a uns pe suflet. Acum asta e cea mai frumoasă zi, încheiată rotund şi la final. Şi cu nişte arcuri peste timp de 1 an, cu îngropat nişte morţi şi realizat lucruri, şi nişte chestii personale atât de puternice prin similitudine, alea-alea… de îmi dau seamă că încă mai am multe de învăţat. Se pare că asta nu se opreşte decât dacă vrei. Şi ca laţele dintre “ce vrei” şi “ce se întâmplă” sunt. Deci în esenţă se reduce la… ce vrei? Ca-n ciclurile imberbe ale revoluţiei permanente – una din puţinele lecţii comuniste bune.

bucketlist-uri şi oameni mişto

De făcut:

  1. să mă duc “să bag la pokere” într-un loc destul de sordid, eventual şi costumat ca atare – trening, geacă de fâş şi fes
  2. ✓ să trăiesc un triunghi amoros aşa cum poate doar în literatură am citit, şi nu ‘lies&fuckaround’ prin care am mai trecut
  3. ✓ să beau o cafea de 1 RON de la dozator în CityMall şi să o frec cât pot dintr-o zi întreagă pe acolo aşa cum văd că fac pensionarii, eventual cu o căciulă de blană de astrahan şi fular – sau ceva asemănător
  4. făcut Revelionul pe pod la Agigea, ‘colo 15 minute de miezul nopţii, spart o sticlă de şampanie şi întors acasă
  5. ✓ să re-călăresc un val mare – de peste 2 m – la ocean

Bifate:

  1. mers la interviuri doar pentru distracţie: de secretară, reporter şi designer. #studenţie
  2. sex pe biroul şefului cu uşa neîncuiată la cameră. oh, tu #adrenalină
  3. vorbit 1 zi întreagă în engleză, pretinzându-ne turişti în oraşul natal, cu consoarta #POV
  4. “5 minute de tăcere” la Phoenix cu prietenii de #plictiseală
  5. făcut Revelionul într-un oraş necunoscut, pe scena unui teatru, cu alţi necunoscuţi, pui de artişti #popescianism

 

Postul din 9 august 2012

Încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina.

uuokey, that should work.

Postul din 13 mai 2011

Concert Travka în Pulse. Allegria, bucuria, fun, distracţie, semi-light-punkăreală autohtonă. Cu versuri, poetice – chiar nice. Popor iubitor care ştia strofele şi cânta împreună cu trupa… etc. Şi la un moment dat când doi în faţă se zbenguiau de ceva vreme spre pogo, evident deranjant – deşi nu prea – poate pentru gagicuţele din jur (departeee de aproape “bătăia” de la OCS) … vocalul se pierde cu firea, opreşte furios concertul şi îi pune la punct verbal “Ajunge! În spate cu voi doi!”. Şah-mat cu gura căscată.

Mi s-a urcat sângele la cap. Câţva chiar au încercat să salveze momentul aplaudând cavalerismul aşa-zis/părut salvator. Am mai staaaat… să se termine melodia. Nuu… că mi se pare mie, că e în capul meu, am mai stat încă o melodie. Nu, nu mi se părea – mi se rupsese filmul – şi am plecat, de tot.

Să analizăm :)
A. a întrerupt concertul
B. a lăsat să-l enerveze “incidentul” ăla, să-l afecteze – asta mi se pare cel mai
C. a pedepsit fără să avertizeze înainte

Sunt foarte curios arc-peste-timp cum are să mi se pară reacţia mea vizavi de. Mă identificăm, mă identific cu Travka, cu versurile, cu… mi-a fost album pe repet luni de zile. Cu el acolo urlând pe scenă. Şi m-am ofticat cumplit, până spre lacrimi, cu draci, cu noduri în gât, cu plimbare aferentă spre aerisire… tot tacâmul.

Sunt primul care este deranjat de măgăriile celor din jur, mă văd salvatoru’ şi justiţiarul p.lii în multe situaţii şi de multe ori nu reuşesc 100% să mă abţin cu “nu, nu e treaba mea; stop joc, not now”, dar de data asta mie unuia mi se părut un gest exagerat. Şi urât. Nuanţarea face toţi banii.

(Ţin minte cum la concert TiPtil pe plajă erau doi lângă scenă care exagerau prea mult, şi nu prea, respectând totuşi linia rampei – la limită – şi îmi păreau aşa din Năvodari – şi după p..esele care erau cu ei, piţipongiste, şi… mă ofticăm cu “da’… de ce aici, da’ de ce acum, dar cum draci aţi dat de MINE, iar“. Şi m-a uns pe suflet când, chit că spre final, a venit unul din staff le-a pus mâna pe umeri şi i-a întrebat de bine, salvaţi de vocală mică:) cu “sunt ok băieţii”. Să constat apoi pe FB că sunt nişte studenţi din Buc, chiar simpatici, pur şi simplu nişte fani, care se luaseră un pic, uşor exagerau şi care iubeau şi trăiau muzica. Acum… cât de penibil aş fi fost cu “mă, voi, ţăranilor, ce (plm) căutaţi aici?!” ?)
 
 
Azi o lecţie pe revers. Sau vineri, 13.
 

Calitatea relaţiilor pusă sub lupă

Citesc o carte exagerată şi prost concluzionată dar cu nişte metode de investigaţie extraordinare. La capitolul “Întemeiază-ţi relaţiile pe apropiere, nu pe conflict” jbang! un test de test de a cărui eficienţă (eu ăla bolnav de grafice, măsurători şi control) am rămas cu gura căscată:
 
 

Chestionarul relaţiilor:

1. De obicei, îţi place să-ţi petreci timpul singur sau cu partenerul?
2. Consideri că partenerul te critică şi nu te susţine sau de cele mai multe ori te simţi admirat şi apreciat de către acesta?
3. Ai, în mod frecvent, sentimente negative faţă de partener sau simţi în mod natural admiraţie şi afecţiune pentru el?
4. Comunici bine cu partenerul sau vă dezabrobaţi mereu şi imediat ies scântei?
5. Dacă partenerul are obiceiuri sau caracteristici care te irită, acestea par semnificative sau stărui asupra lor? Partenerul se concentrează în mod constant asupra lucrărilor pe care le faci şi pe care le consideră enervante?
6. Partenerul doreşte să se implice la fel de mult că şi tine? Este disponibil când vrei să relaţionezi? Eşti mulţumit cu o cantitate rezonabilă din timpul şi atenţia ta?
7. Dacă eşti supărat şi vrei să te confesezi cuiva, ai apela la partener? El ar apela la tine? Consider că partenerul este un adevărat sprijin şi ajutor?
8. Eşti atent şi iei în considerare nevoile partenerului? Dacă nu ai fi într-o formă bună, un prieten sau un partener mai sportiv s-ar impacienta dacă ai nevoie de opriri dese în timp ce urcaţi pe munte?
9. Vă bucuraţi pentru succesul partenerului sau există o competiţie între voi care vă face să împărtăşiţi cu greu reuşitele?
10. Relaţia este inegală, adică se bazează pe salvarea partenerului sau pe constrângerea lui permanenţă?
11. Partenerul este loial, onest şi de încredere?
12. Partenerul este abuziv din punct de vedere emoţional, fizic sau sexual? if so restul nu mai contează.

Şi plusul de întrebări amoroase:
1. Partenerul este romantic şi afectuos, iar relaţia fizică este satisfăcătoare? Îl consideri atrăgător şi viceversa?
2. Ai încredere în faptul că partenerul îţi este credincios şi că nu te expune unor boli cu transmitere sexuală?
3. Sunteţi responsabili pentru comportamentul vostru? Anumite persoane deprimate, nervoase sau iritate dau vina pe partener pentru starea lor. Unii nu poţi fi fericiţi dacă partenerul nu se află lângă ei.
4. Sunteţi capabili să vă luaţi angajamente unul faţă de celălalt care corespund cu durata şi nivelul de intimitate al relaţiei? De prea multe ori, oamenii îşi irosesc cei mai frumoşi ani aşteptând în zadar ca partenerul să se decidă să-şi ia un angajament permanent faţă de relaţia respectivă.

 
 
Extras din Dependenţa de nefericire scrisă de soţii M&W Pieper. Testul te ajută in principal să-ţi îmbunătăţeşti relaţiile curente, aproape de orice natură. Despre ceilalaţi nu aduce nimic nou, despre tine posibil că da şi-ţi oferă şi pârghiile aferente de acţionare. Poţi downloada chestionarul relaţiilor şi în format Excel testul de relaţii.xls icon Excel.
 

Postul din 15 martie 2011

Când părinţii fac o astfel de diferenţă între propriii copii, aceştia pot confunda nefericirea pe care o resimt – faptul că sunt sau nu plăcuţi din diverse motive – cu fericirea că se iubesc singuri şi tind să recreeze o astfel de situaţie mai târziu, când ajung la maturitate.

“Dependenţa de nefericire” – M&W Pieper (2003).
 
 
 
Fuck!
 

The Mooooood:)

vai! ce concert, ce de brit, ce de energie… salta sufletelul in mine ca al unui pionier inflacarat. chit ca la final valsam pe pasi de rock printre pizdet teenish, ce conteaza… poate atata are si al meu: 18. Doamne, ce bine a fost! Ma simt ca rockerul de aici. Da’ mai pe indie-rock, ce conteaza, tot nisa. Stiam ca va fi asa. Chit ca dragostea is goin’ down-down-down (si nu ba, nu putem fi redusi nici la pozitia de iubit, iubita, sot, mama, tata, frati, copii… i-e complex a+ib, şmmm). Strangand mana lu’ Octav cu bucurie, urland si el: “parca-i in Control, ba, parca e in Control”. Strangand mana vocalului, M., “sunteti cei mai buni pe live mah, din tot .ro”. Si sunt! Cu plecaciuni in fata chitarilor si percutiei. Ce conteaza ca nu mergea microfonul, laba la baterie si altele. Se transmitea ba!, se transmitea. Si publicul va placea. Oh da… oh da…

O viata avem, si-o gaura-n coeur:) “Ana are mere”. Anaaaaaaa…

overy m shoulder

– ca nu stiu daca pot fi prieten cu cineva atat de libertin-a.
– ca promiscuitatea si rateurile atarna greu pentru “la 30 de ani neinsurati/nemaritate si fara copii”.
[…]
– ca nu toata lumea e asa. desi ‘lies & fuck around’ face parte din eternul uman.

ditto! cam acum 1 an.