Tags: articole

Salvaţi Roşia Montană. Sau nu.

[acest articol este inca in draft/pending. sper… nu mai este cazul l-au scris altii, si profesionist.]

Proteste Rosia Montana 2013

“Uniti-salvam-Rosia Montana!” Imi plac foarte mult miscarile de protest anti-RMGC guvernare capitalism etc insa am o problema cu acest slogan: nu vreau sa salvez Rosia Montana. Mai mult decat atat as vrea sa fie rasa de pe fata pamantului. Cu totul. Pentru exploatarea resurselor de acolo pana la refuz, pana la cand nu va mai ramane nici un pic-picut. Populatia de acolo? Stramutata. Cu forta? Nu, intr-un lung si natural proces de expropriere si dezvoltare economica (dar nu in 30-60 de zile). (Paranteza: daca s-ar da drumul la proiect minerii actuali ar lua cea mai mare teapa, in cel mai bun caz li s-ar recompensa mutarea – cumva ca in in Valea Oltului, ceva bani de nou start. Taranii insa – si proprietarii de terenuri “extra-vilan” daca exista este posibil sa se imbogateasca la fel cum s-au imbogatit cei ce detineau terenuri / cotete / gradini in jurul oraselor. Imbogatit la nivelul a 1-2-3 apartamente). Patrimonul national si/sau UNESCO? Mutat, cum a facut Ceasca cu zeci de biserici. Galeriile romane? Cateva poze si la revedere.

Am insa o potential foarte mare problema cu dimensiunea ecologica a proiectului. Lacul de cianurare – care cf. proiectului (“cel mai mare si cel mai important (?) proiect minier din Europa” la ora actuala) ar putea rezulta o importanta problema ecologica – a se citi dezastru. N-ar fi primul lac de cianurare din tara – unul este chiar in zona (iar canadienii promit chiar sa inceapa ecologizarea lui) – dar ar putea sa fie urmatorul accident eco, patru la numar pana acum, unul din ele la Baia Mare – cel mai cunoscut – ‘fratii’ unguri au tras greul pentru el.

– participatiune: 19,31% = ce?
– ecologie? dezastru? biggest? pareri avizate, Ministerul Mediului? ajunge pana in Delta – cam da. ar fute tot ce inseamna apa potabila in zona? cam cat timp? niste cifre.
– lacul de cianura isi revine in timp? da. canadienii cu criogenizarea? f. protectivi.
– extra metale? arseniu, titan, vanadiu si altele. furt / inselaciune sau neoportunitate de exploatare?
– tacere media. cumparare? fidelitate contractuala? non-target? adica moartea unui rege tigan e subiect si protestele unei noi incipiente societati civile nu-i? nu e. cainii comunitari e un subiect mai mare? este, e mai universal. si potentialul conflict din Siria e mai mare.
– banii publici, banii “nostrii” niciodata n-au fost un subiect bun de dezbatare civila. nici pe vremea lui Caragiale.
– bunul simt jurnalistic via @AlJazeera. extern, ca la noi… Brucan a fost ingaduitor cu 20 de ani.
– finantarea FânFest?

Si the big one: Marele Furt. De fapt RMGC cat investeste? Si cat e dispusa sa astepte? Si de ce? Furt la noi / business afara. De fapt spaguit ‘regimul Nastase’, schimbat cu ‘regimul Basescu’ care a cerut mai mult, l-au refuzat iar compromisul a fost “aduceti mai multi bani in .ro”. Prin publicitate, prin festivaluri, prin finantare actiuni civice. Voi veniti cu banii, noi venim cu o mana de ONG-uri. Uite prin ce firme trebuie sa curga publicitatea.

– exemplu de activism constantean folosit either way de ambele tabere.
metropotam / infografic / hipstareala (agatamente / concerte / Universitate ’90; naivitatea revolutionarilor din ’89 – CE? A CONTAT PANA LA URMA? nu)
– pe langa balbele clasei politice – gen “am o parere dar nu sunt de acord cu ea” a primului ministru sau prilej de manipulare pentru presedinte.
– de ce se iese in strada? de ce core-target 25-35? de ce corporatist? e o alta discutie, dar in mare… e de bine. din bine. de sanatate sociala.

sursa foto: nu stiu, n-am salvat, nu regasesc.

Drama nu funcţionează dacă nu o faci

În aceiaşi Românie sunt mai multe Românii – ştiu, probabil că extind egoist noţiunea de naţie, ca să nu zic naţionalism, pentru propriul confort de catalogare – în acelaşi areal delimitat de limbă sau etc. aşa cum sunt diferenţele de la munte la câmpie, de la oraş central la staţiune sau de la zonă bogată ori ba. Băi, în Transilvania oamenii sunt mult mai calmi, recte în Sebeş care nu ştiu dacă e “inima Ardealului” dar ştiu că aici ţiganii la 7 dimineaţă într-un motel nu foarte ieftin şi nu foarte curat de la marginea unui oraş de tranzit se ceartă pe tonalităţi mai joase, nu sparg uşile ca să tragă de păr ibovnica prinsă asupra faptului şi nu fac scandal vandalizand locaţia în răzbunare la plecare.

Desfăşurarea acţiunii: în parcarea motelului coboară dintr-o maşină autorulată cu numare de Bulgaria un individ burtos la 50 de ani de etnie romă incertă, la curea şi la cămaşă, însoţit de consoartă – căreia i se păstrează proporţiile şi i se adaugă o semi-fustă gen şalvari, asortată cu nişte mâini muncite şi un spate pe măsură. Plus 1 bucată noră afectată emoţional şi un copil grăsuţ şi vioi de 10-12 ani. Din gurile lor se aude des cuvântul “curvă”. Au luat de la recepţie numărul camerei unde capul tânăr al familiei – ulterior dovedindu-se precum posesor de BMW tot autorulat cu toate cauciurile tocite cu numare şi volan de UK, maşină care probabil i-a trădat locaţia (să fie zece moteluri cu totul în zonă?) – şi-a petrecut noaptea cu ori o frumuseţe de-o cunoştea ori cu o plăcere plătită agăţată de prin împrejurimi. Sunt agitaţi şi babacul se vaită că “am crescut-o pe banii mei”, mama încornorată plânge fără isterie şi se ţigăneşte pe limba ei la uşa camerei rostind lucruri ce par mai mult rugăminţi decât reproşuri urmate în română de “5 ani di zilie o mâncat din ciorba / carnia mia”. Puştiul e într-un joc entuziast gen hoţii & vardiştii oscilând între personaje sau participând la ciocăniturile – atenţie! nu bubuiturile din uşa. Iar cortegiul este condus de madam-mare care e singura ce pare a ameninţa. Îmi par atât de la limita scandalului încât nici nu cer apel la bun-simţ şi/sau ameninţ cu poliţia, oricum lipsind nivelul ridicat al decibelilor pentru acea ora matinală. Să i se deschidă uşa şi să i se dea socoteală. Uşa care cu 2-3 umeri ar fi cedat foarte uşor. Îmi iau un pahar cu apă – petrecusem o noapte alcoolizată din belşug – şi trec în foişorul din parcare pentru a mă bucura făţiş de spectacol. Poate au fost trei capete scoase pe uşile vecinilor pentru lămurire sau din curiozitate, din care unul din grupul meu, şi ăsta fără scandal. Totuşi vecinii din camera alăturată cedează nervos, îşi fac bagajele şi pleacă. Nu se implică, nu cer, nu ţipă… înjură printre dinţi, ea mai mult, el surâde amuzat. Să fi avut drum chiar aşa de dimineaţă? Aveau numere de Bucureşti. Nu se întâmplă mai nimic şi babacul se aşează la terasă şi se decide aşteptarea – orişicum la ora 12 vor fi nevoiţi să elibere camera. Pare cel mai cu capul pe umeri dintre toţi – m-a întrebat dacă sunt alte ieşiri prin spate, nu erau. Între timp junele comunicase prin uşa cu ei şi căzuseră la un armistiţiu necunoscut.

Şi se aşteaptă. Uşa la cameră rămâne închisă. Mă retrag pentru încă un pui de somn, care însă nu intră. La un moment dat se aude un ţipat uşor, de femeie, dar fără urmări şi cam atât. Când decid că moş Ene îşi încheiase socotelile cu mine şi nu aveam vreo şansă de mai mult revin pe palier.

Tânărul june, la fel de burtos ca tatăl şi de semăna teribil de mult cu ţâncul, cu maieul şi tatuajul din dotare, nu fuma şi tasta nişte chestii într-un telefon cu butoane. Iese şi juna. Mult prea spălată şi prea asemănătoare cu ei să fi fost de pe centură. Chiar cu un pic de atitudine, tinerică şi cu un bust generos – i-am evitat privirea cât de mult am putut. Părea de dragoste, nu de altceva. I se chemase taxiul, coboară afectată cu o poşetă roz în mâna, îmbrăcată sportiş şi sună după taxiu să se întoarcă 30 de metri ca să o ia fix de la scări, urcă, aruncă o privire amestecată de emoţie junelui şi dispare. Tânărul îşi termină ţigarea care nu o avea, se întoarce în camera de recuperează o tabletă şi se suie în maşină. Înainte de a părăsi incinta se ceartă prin geamul lăsat cu o cameristă că de ce i s-au dat detaliile la recepţie, că el a plătit suma de şi că nu e nici corect şi nici frumos, şi că aşa ceva nu se face că era chiar taică-su respectivul. Camerista îl ia uşor la ture că ea e mai puţin decât intermediar în ecuaţia managerială şi el pleacă cu scârţâit în trombă în apogeul “păi ce e aici hotel sau căcat!?”. Iar eu mirat de eleganţa şi calmul confruntării întrebându-mă dacă născându-mă în Sud chiar locuiesc în locul pe care mi-l doresc. În urmă la toată povestea precum martor de control rămânând o dungă de cauciuc şi liniştea de dinaintea telenovelei, căci încă era dimineaţă devreme.

1. de ce au adus copilul cu ei?! prin perspectivă putea suferi cea mai adâncă traumă. n-au judecat deloc?
2. aş fi băut o cola cu tânărul june, am ratat momentul şi poate-poate aici era cazul de un pic mai multă îndrăzneală.
3. cine era ea până la urmă?
4′. călătoriile şi prietenii sunt bagajele extinse ale amintirilor tale. cu cât ai mai multe/mulţi cu atât trăieşti mai mult, pentru că eşti cine îţi aduci aminte, în fiecare moment. iar.
5′. dezintoxicarea alcoolică are un efect colateral de zen echilibru minunat asupra psihicului. e unul din motivele pentru care se bea. n-ar putea fi simulat? cum? cât de des? prin ce metodă?
6. cine şi când ar fi fost necesar să riposteze, să (se) confrunte etc. romi vs. români?

P.S. De la recepţie: erau din Deva – la diferenţă de 70 km – iar scandalurile la respectivul motel erau rare, ăsta fiind un caz extraordinar, cel puţin pe anul curent.

Harry Tavitian & Guest

Timp de mulţi ani Harry Tavitian a ridicat nivelul de cultură a unui oraş pe nedrept mult prea provincial cu apariţiile şi “cenaclurile” sale de jazz în cadrul Muzeului de Arta până în anul de graţie 2001 când din motive necunoscute publicului larg şi uşor de intuit îi este <<interzisă>> această activitate de descălecare muzicală pe meleagurile unde soarele mângâie generos timp de şapte luni pe an nisipurile marine. Ca atare ansamblul de pian şi percuţie pe note blues intră intr-un cvasi-con de anonimat şi reprezentare locală ca în acest an, prin conspirarea CJC – acelaşi consiliu a unei urbe ce îşi refuză accesul la cultură în mod organizat (vorbim de lipsa unui cinematograf pentru câtva ani buni, desfinţarea şi mutarea unor teatre şamd) dobrogeanul H.T. este readus în sânul comunităţii printr-un concert de Crăciun / Sf. Andrei organizat la Teatrul Naţional de Opera şi Balet “Oleg Danovski”, şi îi este dată cheia oraşului şi este reconfirmat precum cetăţean de onoare al Constanţei.

Sala a fost arhiplină s-a stat peste tot: pe scaune, pe culoare, pe scări, chiar şi pe scenă… oriunde se putea aruncă un ac. Faptul că odaia unui aşezământ cultural, chit că la un eveniment cu titlul gratuit / caritabil, este neîncăpătoare mă face pe mine precum “victimă” directă a lipsurilor iniţial menţionate să traiesc un rar şi un ciudat sentiment de mândrie tomitană.

În formaţia concertului avem aşa, în ediţie princeps, cu virgulă: H.T. la pian şi Corneliu Stroie la baterie nucleul Noului Jazz Est-European, saxofonistul Antony Vapirov, Aida Tavitian – fiica maestrului – pe voce la câteva piese; suplimentaţi de prezenţa pianistei de muzică clasică Delia Pavlovici ce ne-a introdus în lumea ragtime-ului, şi în momentele de respiro de către criticul Sorin Antohi cu câte un bun discurs de istoria Dobrogei, plus Doinea Păuleanu – directoarea Muzeului de Artă – cu un preambul al monografiei “Cazinoul din Constanţa. Boemă, loisir şi patrimoniu european la Marea Neagră” – carte lansată în aceiaşi seară. Am auzit câteva din celebrele piese ale concertului de Crăciun spre încântarea publicului constănţean, s-a bifat un frumos moment de jam-session la patru mâini pe finalul părţii de jazz interbelic şi în memoria regretatului Johnny Răducanu – amintit des între scurtele sau lungile pauze muzicale – s-a interpretat una din piesele sale.

Am asistat la un vârf artistic la nivel judeţean, şi de regiune istorică, care ne aduce aminte de ceea ce este Dobrogea – o fuziune de culturi şi de oameni, care deşi n-au prilejiul să se exprime în permanenţă, atunci când o fac excelează într-o demonstraţie de virtuozitate de toată lauda.

Farewell-goodbye Interpol

Interpol – obsesia unei adolescenţe întârziate prin izolare. Cum să nu te regăseşti în frustarile lor melodioase de natură amoroasă sau socială? Când slalomul în alcool din cluburi eşuează, mai ales când nu mai ai voie să abuzezi de eficienta aldehidă, următorul refugiu este în dans. Cel potrivit … când devii tot una cu muzica şi muzica cu tine, prin toate fibrele şi prin toate încheieturile. Fără o picătură de alcool, şi musai cu ajutorul uşor ilicit al unui drag DJ. Şi niciodată nu iese bine. Nu poţi să dansezi acasă pe muzică rock, poate doar precum chiar adolescent, poate doar pe Jamiroquai, poate la un ceai dansant. Trebuie un club, trebuiesc alţi nebuni ca tine. Oamenii care simt şi gustă la fel şi care au aceleaşi preocupări, orizonturi. Cu care faci clic. Nu iese de un fullnight – iese de un calup-două pe seară. O melodie, “două dacă ascult în seara asta eu mă declar mulţumit”. Muzica pe care o asculţi acasă nu se pune în club, nu se mai potriveşte în maşină, nu mai merge la bar, la nunţi. Fullplaylist! Trebuie şi srl-ul să vândă, trebuie să satisfaci câte puţin din cele 50 de diferite gusturi totuşi, chiar dacă pe aceiaşi tematică. De obicei nu se înţeleg doi oameni în aceiaşi casă legaţi prin două inele simbolice. Nu, nu… nu. Dar ar trebui să se desfăşoare undeva şi muzichia asta tare potrivită ţie, da? Ar putea fi foarte bine la un concert al unei formaţii preferate, mari. Iese gregarul la suprafaţă, ies conexiunile comune, iese “aproapele” lângă aproape. Toţi ca unul. Orgasm colectiv.

Eu asta am aşteptat de la Interpol dar nu fu. Probabil trebuiau văzuţi acum 3 ani în NY; îi simt că în următorii doi se vor destrăma. Sper să aibă demnitatea şi lipsa de rate necesare să nu ajungă un band ratat, auto-pastişat. Sunt destule formaţii în peisaj care ar fi trebuit să se retragă de ceva ani deja. Reveniri există – Manics Street Preachers, reinventări asemeni – Madonna – dar “pe val” şi în plină glorie este o singură dată.

În muzică ca şi în dragoste fiecare este pentru sine. O groază de chestii sunt în capul nostru, şi funcţionează doar pentru noi. Nu există destin în sensul fatalist, că aşa ţi-e scris. Ţi-e scris în gene, precum rezultat al adaptării şi al selecţiei naturale. Interacţionezi cu mediul prin legile sale: gravitaţie, timp, atracţie, conservarea energiei şi al II-lea al termodinamicii. În viaţă ta apar şi dispar persoane noi şi întâmplări nu conform unui plan dedicat ci legilor universale. There is no magic, there is no butterfly effect. Bila pusă pe un plan înclinat se va rostogoli în punctul cu potenţialul cel mai mic, o picătură de apă în vid&imponderabilitate va avea formă sferică, nu cub, nu piramidă, nu floricic elicoidal. Matematică. Fiind incredibil şi făr’ de-nţelegere prea complicat ca să fie determinat.

Muzica nu se reduce doar la o înşiruire de note şi la armonii interpretate într-un mod nedefectuos. Prin muzică se TRANSMIT emoţii şi uneori idei. Prin muzică există o legătură între cel ce codifică universul prin transmitere de mesaj şi cel care îl decodifică, redescoperindu-l (pe el, universul) primind în schimb plăcere şi lecţie, receptorul aducând la rândul său feedback. Şi ciclul se reia, cu amprenta sa proprie. Să cânţi corect şi să aştepţi ca minunea să vină prin amintirea unui fapt postum nu se numeşte act artistic. E ieftin porn şi vitrineala. Kings of a fake empire. Dacă nu te conectezi la publicul tău pentru ce atunci performezi? Pentru alte motive decât cel al “transmiterii”, evident, că sunt o droaie. Cu obligatoriul addendum că sunt zile şi zile, că nu poţi face asta pe bandă automată, câteodată iese fără efort, câteodată deloc oricâte circumstanţe favorabile sunt.

La Interpol la Summer Well 2011 Buftea n-a fost orgasm. Îl voi caută în următorul apropiat concert live pe un stadion mare la Foo Fighters, că la “Nirvana” nu mai am cum.

Gâlcevile din Chioggia – stagiunea 2011 Teatrul de Stat Constanţa

O excelentă punere în scenă a unui text clasic de Goldoni – fără upgrade major de limbaj şi uşor frezat la nivel de scenariu – sub îndrumarea reuşitului debut regizor al Danei Dumitrescu.

O piesă cu mulţi actori – şi mai tineri şi mai uşor trecuţi de prima tinereţe – cu un joc bun ce dă viaţă unei comedi bufe – o frescă a unui sat pescăresc italian unde eternele partide ei & ele îşi pun paie în cap unii altora. Câteva detalii de culise:

[flv:http://www.reporterntv.ro/video/2011/02/27/14289.flv http://img710.imageshack.us/img710/7153/galcevilechioggia.jpg 520 360](sursă video embed Neptun TV)
 
 
Se remarcă Mirela Pană într-un rol de spiriduş ce nu apare în textul original precum voce narativă şi “fitilist” – un rol dificil de mimă şi secondare – excelent jucat. Asemeni Adoichiţei Marian şi Turchian Nasurla – sau precum un bâlbâit haios cu priză la public pe Adrian Dumitrescu.

Ca lucruri inedite ce ies în evidenţă mai enumăr curajosul dar nepotrivitul intermezzo muzical de hip-hop (mulţumit însă că nu s-a dezbrăcat nimeni pe tot parcursul piesei, sătul de inedit ieftin) asemeni şi lumina stroboscopică folosită în cele câteva scene de păruială generală a cărei semnificaţie îmi scapă. Plusul de regie rămâne chiar şi după final propriu-zis – precum ştim din operele italianului un (:end – cu ieşirea la rampă a actorilor sub aplauzele spectatorilor.

Mi-a plăcut mult şi am să încerc să revin cât de curând în sala de spectacol. Aşa cum satisfacţiile de actor sunt mici în afara scenei şi uriaşe pe, şi cum probabil toate reprezentaţiile au frumuseţea şi entuziasmul lor în prospeţime, dramaturgia merită încercată până nu apare rodarea; să fii acolo lângă la doi metri de ei şi să te bucuri de minunea civilizaţiei numită teatru.

Profit de ocazie să ofer spre folosinţă nişte uz RSS din anticul site al instituţiei http://www.teatruldestatconstanta.ro la care te poţi abona prin Google Reader şi a scăpa de chinul refreshului continuu cu “ce a mai apărut nou?”, direct de la sursă – aici.
Preţul unui bilet întreg este de 26 RON.

Concert Supermassive @ Club Butter – Constanta 2011, 19 martie

      Constanţa va fi un oraş frumos peste vreo 10 ani, vorba lui Radu M. Din când în când, la câteva săptămâni în Clubul Butter, pe bd. Ferdinand nr. 30, lângă GMB, se întâmplă o minune în direct: cei de la Supermassive mângâie corzile la chitări spre delectarea celor prezenţi – tineret frumos şi entuziast. Precum trupă Supermassive – numele fiind o referinţă la reuşita piesă a celor de la Muse – sunt încă la început, în perioadă copilariei, de imitaţie prin coveruri – de la Arctic Monkeys la Elvis Presley – clar “mai pe rock”.
 
 


(c) pics @ Ada Taleb. mai multe poze de la concert aici.

 
 
      Showurile pornite din inima karaoke-ului într-un oraş provincial – un fel de highlight de petrecanie non-weekendist – sunt extraordinare cu oameni purtaţi pe sus şi mişcări de popor ne-dansate (pogo – chiar dacă uneori exagerate), cu urlete şi chiote. Cerând cumva Constanţei culturale – care lipseşte acut – un “mai mult” ce probabil are să vină cu viteza paşilor de furnică cu care se mişcă şi în momentul actual. Dar se mişcă.

      Să vorbim puţin şi despre muzică. Vocalul Alex, aka Taz, ştie să ţină microfonul în mână ,
să interacţioneze cu publicul şi când are să se facă mare o să ştie şi să cânte (mai ales dacă se auto-susţine pe ritmul muzicii bune – a se citeşte Beirut – aşa cum o declară deschis pe scenă la unul din after party-urile trecute). Dar mai ales ştie să transmită – unul din cele mai importante lucruri la un vocal. Plus carismă. Nimic mai prejos nici restul formaţiei: chitară solo, basul şi tobele. Personal am o afinitate pentru baterie şi îmi place mult cum Cătălin reuşeşte să ţină formaţia închegat, pe ritm şi îmi pare de viitor dacă… Sâmbătă pe coverul celor de la Foo Fighter pur şi simplu … a ruuuuuuupt! Şi când vor şi o nimeresc pe o piesă mai repetată probabil chiar transmit, toţi. Ceea.ce.este.de.căutat. Şi îi aşteptăm în periplu de a-şi cauta şi găsi propriul stil, şi de a-şi compune propriile piese.

      Aşa cum nimeni nu ştie cum arată exact viitorul ce se va alege de dânşii nu se ştie, declar că şi premergătoarele au farmecul lor foarte mare, acolo în chimia dintre artist şi artist, artist şi public. Iar în speranţa unor cât mai apropiaţi cei 10 ani menţionaţi la început le urez (h)artiştilor … “break a leg” şi să posteze pe FB chiar de fiecare dată pe unde merg ca să avem ocazia să ne bucurăm de prestaţiile lor mai des.

Top 10 albume 2010

11. Jamiroquai – Rock Dust Light Star

Sub Dynamite (2005) şi un pic cam prea departe de funk / jazz -ul de până acum. Totuşi o nimereşte cu “primul extras pe single” White Knuckle Ride. Stă aciulea-n top ca să-i strice rotunjimea şi să-mi aducă aminte de propria-mi tinereţe muzicală.


10. Tired Pony – The Place We Ran From

Nostalgii binevenite în duet. Get On The Road a ajuns la un moment dat chiar power-play pe Guerrilou. Country? Irishy.


9. Kings Of Leon – Come Around Sundown

E simplatic. Continuă linia bună de până acu, fără să se spargă-n figuri.


8. Pendulum – Immersion

Pentru că a reînviat obositele ring-uri de dans din Vamă vara asta. Pentru puştime. Şi un vârf extrem de comercial al noului val de dubstep şi drum’n’base.


7. Eliza Doolittle – Eliza Doolittle

Şpriţ de vară uterin. Remi Nicole meets Lilly Allen.


6. The National – High Violet

The National are the new Editors, zice-s-ar. O combinaţie “dubioasă” între Editors şi Interpol. Aduce a trabuc indiot, pentru degustători. Stereotip “daddy drinks to much”.


5. The Herbaliser – Herbal Tonic (Best Of)

Ce are casa Ninja Tune mai bun. Muzică de DJei de Londra. E un bestof anii 2000.


4. The New Pornographers – Together

Mai matur, mai comercial, mai pe radio, mai ascultabil.


3. Groove Armada – White Light

So 80’z. So Pet Shop Boys remasterat delicios pentru cei cu amintiri optzeciste. Versiune de public a unui album de început de an.


2. Nada Surf – If I Had A Hi-Fi

Iubesc albumele de preluari, îmi plac artiştii care vor să-şi aducă aportul propriu – şi-l aduc – la creaţiile altora. Chit ca nu mai sunt in stare să se re-inventeze şi îi reinventeaza pe alţii când o nimeresc o fac bine de tot. O supriză placută a alternativilor so ‘white-boy music’ din anii ’90 ceva îmbătraniţi deja.


1. Wintersleep – New Inheritors

Indie rock din aceiaşi sferă: voce baritonală, chitari puternice şi versuri sucite. Şi cu un pic de viori pe fundal mai puţin remarcabile. Melodioşi, cu uşoare-uşoare influenţe de blues distorsionat post-punk. Au un soi de tristeţe asumată – soiul de depresie iernatică pe lipsă de lumină – care crapă teenish-n poftă de viaţă.

(500) Days of Summer

500-days-of-summer

Se spune că nu este un film despre dragoste chiar. Ba-i fix despre dragoste, cuplu şi relaţii şi despre cum le deformăm în detrimetrul nostru ori ba. “It’s love, it’s not Santa Claus”.

Regizoral filmul este superb, şi te lasă în final cu senzaţia care trebuie, manipularea e fină şi deşteaptă, şi în acelaşi timp de un natural ingenuu. Mark Webb nu e consacrat al genului dar a potrivit-o foarte bine şi l-a ajutat şi scriptul plin de dialog între două personaje de nişă. Mie mi-a adus aminte de Sweet November (2001), deşi vorbim de alt registru drăgăstos, iar tot ca referinţe e sub ESOTSM (2004) şi regizoral chiar sub An Education (2009) – deşi tot despre decepţii şi deformări se vorbeşte şi aici.

În rolurile principale avem o ea – Zooey Deschanel – care e în acelaşi rol de spooky-indie ciudăţică şi atrăgătoare femeiuşcă care întoarce pe dos lumea unui bărbat, acelaşi rol de la “Ghidul autostopistului galactic” (la care se mai adaugă “Yes Man” şi “The Good Life”), iar el este Joseph Gordon-Levitt – pe care îl ştim adolescent din seria “3rd Rock from the Sun” şi dintr-o serie de roluri secundare care s-au strâns şi l-au adus într-un principal bine jucat şi care promite mai mult odată cu maturizarea sa (excelentă scena lor finală – mimică, emoţie, pauză, suprindere… tot, după ce Z.D. îi spune că ‘he was not the one’ şi-l ia de mână).

Filmul se joacă cu ideea jumătăţii unice şi predestinate în dragoste pe care o promovează avocăţeşte de la început şi cu pro şi cu cons (cele două personaje aparţinând fiecareia dintre tabere) în final o îmbrăţişeză de tot… dar nu… c’mon e doar un film, care trebuie să se vândă. Dacă în ESOTSM vorbim despre dragoste fără de care nu se poate trăi şi care coboară adânc în eul nostru, ba chiar relativ departe de înţelegerea noastră, mai ales în contexte la care nu ne aşteptăm, care nu funcţionează şi cu care mai ales ne-am crescut/învăţat să nu funcţioneze; dacă în High Fidelity (2000) se vorbeşte de dragostea din relaţia mai înspre viaţă reală, fără să te omoare şi fără să te definească dar lipsa ei să conteze destul încât să te descompleteze (şi modul de a accepta acest compromis); (500) Days of Summer (2009) este undeva la mijloc. Partea frumoasă este cea cu aşteptările pe care le avem de la dragoste şi care este rezultatul confruntării acestor aşteptări cu realitatea – screensplitish chiar. Relaţia celor doi este idilică, nu musai pusă într-un context banal. Satira apare şi este cumva subtilă: psihologul relaţiei este chiar sora protagonistului – nimic deosebit în asta – doar că este cu cel puţin 10 ani mai mică, o adolescentă pre-puberă, expertă în comportamentul uman şi pasionată de fotbal (soccer) :); prietenii lui cei mai apropiaţi nu au mai avut iubite de ani bune de zile; iar deşi visul său este să devină arhitect el este un copywriter de mâna doua la o companie de felicitări :).

Un film drăguţ, cu de toate. Musical, intimitate, situaţii comice şi dulci (sindromul Tourette în parc :) ), revolta împotrivă societăţii (de consum) şi pledoaria pro-autenticitate, dezamăgiri, fir epic asincron, happy-end but not so happy, but not so end şi inserţii grafice sau cu cameră suplimentară de-o minunăţie rară. Vote for Pedro! De browsat pe Youtube şi scenele care n-au ajuns în film. Ah.. şi nu în ultimul rând să nu uit … un soundtrack superb indie-like in frunte cu Regina Spektor. Superb! Cam aşa.

Art of choise

          Bowling “Europa”, Constanta – Mamaia, sambata seara. Trei tineri – o ea si alti doi – iesind din media manelist-otevista-banal/normala din jur. Dupa tabela de scor pe ea o cheama Raluca. Maxim 22 de ani. An terminal de liceu sau mai degraba in primii ani de facultate. Frageda ca o capsuna, pleznind de tinerete, cu o usoara tenta de iapa in ea, neepatand. Pe genul cool. Cel putin vestimentar depasea pitipongeala din jur si se inscria lejer catre un trend mtvist, in blugi strimti si un tricou simplu. Nurii plini, un fundulet obraznic pe masura, usor greu, cat trebuie. Brate dezvelite si maini frumoase. O privire usor sasie care adauga, evident, mai mult deliciu. Feminina si cumintica. Ce mai… de ros, clar. Pe segmentul ei, normal. Nici baietii nu paraseau tabloul. Tineri – in primul rand – si frumusei. Imbracati tot asa inspre mtv, unul din ei chiar intr-o camasa alba simpla si misto, cu freze metrosexuale, exprimandu-se mai zgomotos decat colega lor la cate o reusita sau cate o nereusita mai rusinoasa. Pareau si nu pareau gay. Intre toti trei nici un gest de afectivitate senzuala – nu tu un pupic, nu tu un mangaiat tandru, nimic. Privindu-i ai fi avut impresia ca fata ar fi cu cel mai dragutel dintre ei, insa nu s-a dovedit nimic in sensul asta nici dupa plecarea lor.
          Bun, si?! Ce?! Un trio vesel si optimist cu o tanara d-ra cu vino-ncoace care iesea usor din tiparele comune. Mi i-am inchipuit toti trei formand un triunghi amoros clasic. Din nou, n-am vazut nici un gest de la nici unul dintre ei catre altul sa tradeze asta. Nici nu trebuia. Literatura nu este o oglinda fidela a realitatii, trebuie doar sa porneasca de la ea si sa spuna o poveste buna. E o poveste buna? Poate ca da. Pai cum ar veni povestea? Pai… cum s-au cunoscut, cum s-au format cuplurile – caci initial trebuie sa fi fost doar unul dual, cum au avut scapari fiecare catre celalalt, cum s-au dezvoltat, cum s-au iubit, cum s-au bucurat… Sunt multe. Si, si… cine moare? Pai cineva, cuplul cel mai probabil. Si se schimba cel putin doi dintre ei. Minunat!… Si mai departe? Hai sa construim un dialog intre ei, poate doua-trei. Unul banal, unul intr-un moment important si altul descriptiv, poate nu dialog. Bun. Si… ce-si zic? Despre ce vorbesc? Ce le place? Ce este in mintea lor? De ce au ajuns impreuna? Ce-i motiveaza? Ce-i excita? Dar ce-i dezgusta? Cum le place cafeaua? De ce si-a ales o camasa alba? De ce au convenit sa nu se pupe in public? S-au mai impiedicat de lucrul asta si anterior? Cine conduce? De ce? Care e cel mai moale, dar cel mai protejat? Cine minte mai mult, dar de ce? Ce numar la pantof poarta?!!… Ho! E prea mult! Ah… nu e usor, nu?! … Normal ca exista o multitudine de detalii care sa se potriveasca tabloului descris initial. Cateva variante bune. Si povesti – unele mai bune, altele care prind mai putin. Toate insa cu o radacina in realitate care le face cu adevarat de succes, si exista o “the” versiune. Dar vine intrebarea buna: care este modalitatea artistica de a surprinde scena de mai sus? Literatura … poezia … pictura … fotografia … metrajul … videoclipul muzical… haikuul?! Ceva acolo e. Dar care e cea mai potrivita? …
          Ei bine… Nu este literatura. De fapt… nu exista o poveste. E doar un tablou. Fotografia ar fi cea mai potrivita … art of choise in cazul de fata. Si o fotografie nici banala si nici usoara. Si da … una care poate spune o poveste. Degeaba invetez eu 16 personaje, degeaba le fac o dinamica reusita, degeaba le scot din marele normal, degeaba le explic si (sau nu) justific, degeaba exista lectii… povestea buna este secretul literaturii de cursa lunga. Al’ cel mai mare. Degeaba mi se iubesc ca iepurii intre ei, degeaba calca norme si obisnuit in picioare. Degeaba-i porn. Degeaba incerc sa le dau viata daca nu traiesc cum trebuie. Pot sa aud eu zeci de “Iti spun, imi iubesc nevasta / iubita … dar aseara a fost cea mai buna partida de sex din viata mea. Si-o iubesc… cu ea e altfel, normal ca e altfel; si ma simt un nenorocit pentru asta”. Eu n-o sa stiu cu adevarat niciodata ce se petrece in chimia intima a unui cuplu, chit ca nici nu imi trebuie integral asta. Decat daca le traiesc. Si le cam traiesc… destule destul. Dar povestea tata… unde-i povestea?
          My weapon art of choise… este in continuare literatura. Pentru scene din astea trebuie folosit filmul fotografic. Nu, nu am sa-i pun capat, am sa caut in continuare “the” povestea. “Neinsurati / nemaritate la 30 si fara copii” inca isi cauta esenta. Nu sta in ubicuitatea detaliilor.

          Era foarte frumoasa Raluca. La plecare, pe trepte s-a luat de dupa mijloc prieteneste cu cel in camasa alba, cel mai putin delicat. Le-ar fi stat bine tuturor trei in videoclipul necenzurat “Secretly” al celor de la Skunk Anansie.