Tags: Constanţa

Postul din 14 septembrie 2013

“Orgasmul” primul duş cu apă caldă după revizie. Apa caldă – unul din avantajele civilizaţiei atât de puţin apreciate :).

Ultimul val, aşteptat, cu manevre, glisat mişto pe sub buza, stânga-dreapta de câteva ori … oh daaa :) la El Comandante, după-amiază, neaşteptat.

Analize medicale IDS Constanţa

Analizele medicale gratuite eliberate de medicul de familie prin CNAS sunt valabile doar 1 lună. Analizele mai vechi de 1 luna şi, atenţie!, care au data incorect imprimată nu vor fi acceptate. Aşa cum am păţit-o azi la IDS Constanţa din cauza unui 9 care era printat aproape ca un 8. Salvaţi-vă timp&draci cu puţină atenţie la momentul oportun.

Deci atenţie la data când medicul de familie vă eliberează buletinul de analize: scrisul să fie în clar şi citeţ – chit că-i printat. Birocraţie 4ever! (P.S. Cred că la un moment dat o să fac un parteneriat cu mr. Gogu şi să pun p’aci reclame la medicamente ceva. Oare Viagra Nurofen s-ar vinde bine în Constanţa?)

Postul din 8 septembrie 2013

Photo0272

Am petrecut un we fabulos. Vineri am fost la un botez unde m-am plictisit puţin, dar am învăţat şi aflat nişte lucrurile la care-mi doream răspuns. Şi l-am descoperit pe Silviu Covaci un folkist, nu chiar pe folk dar de un show şi mai ales o dăruire… mişto-mişto. Şi-o sâmbătă după-amiază petrecută-n London la o berică după baia zilnică încercând să încropesc un articol despre #roşiamontană.

Şi sâmbătă am fugeat cu Marean şi două mândre de-ale lui în Vamă. Cu un pitstop în Costineşti la HOP în Vox Maris-ul mişto renovat. Vama, ca Vama… cu beute, întâlnit mulţi prieteni tomitani, făcut muci, pierdut firul, îmbrăţişat toaleta etc. Cam the usual. Iar duminică am avut inspiraţia să facem o baie la Shabla pe care n-am mai văzut-o de mult, şi odată ajuns acolo să-mi dau seama cât de mult mi-a lipsit şi cât de mişto poate să fie locul ăla, şi cât de good vibe e. De ceva veri aşa fac: când vine toamna – dar de ce n-am fost mai des? În fine… A fost ca marele fix. Cam agitată apa – M. era ca într-o cutie de Pepsi :) iar eu mi-am pierdut, iar!, doapele de urechi nu-mi dau seama cum. Şi cu un pic de adrenalină feminină căţărându-ne prin capacul de la peşteră. Băi, cât de magic e locul ăla! Plimbat copchii un pic p’acolo.

Iar apoi o masă leneşă la Dalboka cu amintiri amestecate de nostalgie şi regret şi… îmi aduc aminte când începusem să-mi displacă pentru că mergeam aşa des şi era cumva highlight-ul de ce se putea face. Aşa pe sărăcie şi pe provincialism. Şi ciondănelile cu Lore şi cum o iubeam şi cât era în capul meu de fapt, şi ce a contat până la urmă în final. Şi tot felul de gânduri din astea. Graficul e în jos, clar – fără suprize şi fără panică: what goes up must go down.

Am băut apoi pe seară o cafea la un loc şmeker în Neptun – Efendi, foarte pe şic, foarte pe oriental. Oare de ce în Cţa nu avem baruri din astea? Degetul mare de la mâna stângă nu mi-a tremurat aşa mult, deşi abuzasem, nu ştiu de la ce e. Poate aflu luni.

Postul din 30 august 2013

Câteodată sunt foarte invidios pe Bucureşti – nu invidios, gelos – că-mi înghite toţi tinerii frumoşi care ‘vor ceva mai mult de la viaţă’ (fără să fi stat o dată la coadă la Registrul Comerţului). Dar ştiu că m-i va livra înapoi înspre 30, uşor storşi – e dreptul lor, nu-i tinereţe mai frumoasă în ţara asta ca cea trăită în capitală la 25 de ani – cu regrete, cu poveşti, cu o licărire-n ochi ceva mai ştearsă. Şi cu o scară de valori upgradată pe axa Negru Vodă – New York.

Analize medicale permis auto Constanţa – oftalmologie, Iowemed – dr. Maftei Gigel

Noul permis auto necesită vizita medicală obligatorie. Există o lista oficială cu locurile unde se poate face această vizită, vezi fişierele ataşate mai jos (sunt făcute cu telefonul). Unul din ele este Centrul Medical Iowemed pe I.C.Bratianu după Kaufland.

Dacă ai probleme cu ochii – la modul n-ai privire de lunetist, ocoleşte cabinetul dr. Maftei Gigel, poate deveni problematic şi s-ar putea lasa cu puţin scandal, iar informaţia de ochelari ajunge să fie înscrisă pe permis, pe spate la punctul 12. Şi eu şi cel dinaintea mea, şi cel de după am avut probleme. Rezolvate, dar de evitat dacă se poate.

Hai mr. Gogu, do your job.

lista pag. 1 | lista pag. 2

bucketlist-uri şi oameni mişto

De făcut:

  1. să mă duc “să bag la pokere” într-un loc destul de sordid, eventual şi costumat ca atare – trening, geacă de fâş şi fes
  2. să trăiesc un triunghi amoros aşa cum poate doar în literatură am citit, şi nu ‘lies&fuckaround’ prin care am mai trecut
  3. să beau o cafea de 1 RON de la dozator în CityMall şi să o frec cât pot dintr-o zi întreagă pe acolo aşa cum văd că fac pensionarii, eventual cu o căciulă de blană de astrahan şi fular – sau ceva asemănător
  4. făcut Revelionul pe pod la Agigea, ‘colo 15 minute de miezul nopţii, spart o sticlă de şampanie şi întors acasă
  5. ✓ să re-călăresc un val mare – de peste 2 m – la ocean

Bifate:

  1. mers la interviuri doar pentru distracţie: de secretară, reporter şi designer. #studenţie
  2. sex pe biroul şefului cu uşa neîncuiată la cameră. oh, tu #adrenalină
  3. vorbit 1 zi întreagă în engleză, pretinzându-ne turişti în oraşul natal, cu consoarta #POV
  4. “5 minute de tăcere” la Phoenix cu prietenii de #plictiseală
  5. făcut Revelionul într-un oraş necunoscut, pe scena unui teatru, cu alţi necunoscuţi, pui de artişti #popescianism

 

Curgând la vale pe Cişmelei

De obicei seara când vin din oraş nu parchez imediat în faţa blocului ci urc uşor spre Brotac şi las maşina să curgă la vale pe Cişmelei, făcând un ocol lent la Cireşica în jurul Phoenixului şi înapoi spre casă urcând turat dealul unde la poale era cândva Ozana. A devenit un obicei. E un lucru care mă face să-mi aduc aminte de când mă simţeam viu, bolnav de gelozie, căutând acu’ câţva ani silueta unui Citroën bleu, siluetă care chiar dacă găsită ori ba nu avea să-mi releve nimic important despre nimic. Dar mă simţeam viu. Ulterior, după ce mi-am dat seama că “pelegrinarile” mele nocture nu-s decât pretexte de dor-de-ducă, şi că încleştările unei minţi prea preocupată de gândurile sale nu-s decât simple motive, mi-au devenit atât de dragi şi s-au umplut de un egoism simpatic încât mi le permit precum deliciu să le reproduc seară de seară înainte de a urca în bloc, ca un fel de “guilty pleasure” foarte personal.

Şi stau şi mă întreb ce ANUME mă făcea să mă simt atât de viu atunci, deşi eram beteag în obsesia mea parazitară, şi dacă viul ăla era important şi cât de important e pentru mine, din lucrurile alea care-s importante. Şi e! Culmea, e. Aşa că mai trag o tură de Tomis Nord, ‘lunecând la vale încet pe Cişmelei ca într-o poezie urbană şi robinsciană. Până la urmă m-a ajutat tehnologia să aflu “ce şi când” şi nu “cum”, şi până la urmă mi-a cedat şi erotic ajungând să regret momentul cu toţi rărunchii de-o greşeală de nerepetat, ca ulterior… astea să pălească zdravăn înspre “nimic important” şi să rămână glisatul la vale pe Cişmelei. Unul din puţinele momente când mă simt atât de viu în oraşul ăsta şi de care încerc să-mi aduc înainte de a parca spre casă.

Mi-aş dori că toate zilele să simt acest viu ca acum… la vale, pe str. Cişmelei, seara, Constanţa, ianuarie, 2013.

Postul din 30 noiembrie 2012

Dacă nu o scriu pe asta am să o uit.

Era o zi de săptămână obişnuită, trecuse parcă de ora 00 şi deşi ieşisem la ceai pe seară încă mai aveam chef de interacţiune aşa că m-am decis să nu stau în casă şi să fac măcar un ocol de Tomis Nord, pe jos că afară era frumos şi cald. În faţă la Phoenix era un tip uşor pierdut, undeva la un 27-28, mic, bonom, uşor îndesat şi cu ochii puţin bulbucaţi – genul de tip empatic, sociabil, ţepar de meserie. Prima lui replică a fost dacă am un minut să pot să-l ajut cu ceva, care era un pic altfel formulată decât în mod obişnuit aşa că i-am zis sigur. Dacă ştiu de în bar se poate plăti cu CC că nu prea are bani la el sau dacă ştiu un bancomat BRD în apropiere. Ştiam sigur că nu se poate plăti cu cardul şi bancomatul BRD era undeva la Brotac. Să îl ajut / conduc până acolo, să luam un taxi, pe urmă ne-am fi întors în bar şi ar fi făcut cinste cu băutură. Sigur. (De fapt eu mă dusesem să îmi ridic trotineta abandonată acolo, avusesem o zi de rahat şi scosesem lume la suc, la care am ras 2 beri iar eu nu şofez beat. Era luni.) Aşa că am invitat pe individ să-l duc cu maşina, asigurându-l că locuiesc în zonă şi-o cunosc bine.

Pe drum, după ce s-a minunat că l-am luat, şi că nu-i par dubios – ba eşti un pic dubios, dar nu atât de dubios încât să nu te iau în maşină – ba nu, că e ceva, că am simţit eu în privirea sau vocea lui că e un om ok. Şi că vreau să-l ajut şi că, ah… ai lăsat maşina aici mai devreme şi ai băut, şi acum conduci beat, ah doar două beri şi acum tz ore, treaba ta… Am ajuns la bancomat.

Să nu pleci! Nu, o să te aştept, şi se duce să scoată bani. Câteva bancnote de 10 lei pe care le-a tot numărat, a întors cardul pe toate părţile, o parte i-a pus în portofel, câţva îi ţinea în mâna şi a revenit. Mergem să bem? Hai, dar eu o să beau ceva nealcoolizat. De ce îmi pun centura? Că aşa fac de fiecare dată. Să mergem. Îl întreb dacă a rezolvat la bancomat, că stătuse cam mult. Da, a fost ok, de ce ar fi fost o problemă? Nici o problemă. La un moment dat mi-a fost frică că are altceva în mâna decât bani şi să mă fi înşelat nasol de tot în priviinţa lui – făcând calcule de lovituri şi asigurandu-mă unde mi-e portofelul, dar mi-a trecut rapid. Alunecând la vale pe Cişmelei mă prezint şi-mi spune că îl cheamă Costel parcă, sau Cornel. Ah… înainte l-am întrebat dacă e ardelean, sau dacă are gene ardeleneşti, că îmi pare cu accent. Nu, sunt machidon de machidon şi până acum am băut la Căsuţa XY, poţi să întrebi ospătăriţele de acolo, dar s-a închis şi… mergem şi bem, dar pe urmă mă duci şi acasă? Vedem, te duc dacă locuieşti în Constanţa, da locuia undeva pe la CET (cam departe, dar ok) şi îmi povestea ceva de maică-sa machidoanca că era doar pe jumătate de fapt. Dar de ce am eu încredere în el? Că e ceva sigur în chestia asta.

Ajungem în Phoenix. Eu mă aşez la o masă jos şi comand un ceai. El de cum intră începe să vorbească cu barmanii, cere şi cu ‘şeful de tură’, să-l întrebe dacă pare a fi ardelean, nu părea. Între timp consult chelneriţa dacă a fost mai înainte aici şi a făcut probleme. Nu făcuse, era doar vorbăreţ atât. Vine la masă cu ‘şeful de tură’ – un puşti mai puşti ca noi – să-l invite să bea ceva, ăsta că e în timpul serviciului, că nu, că ce îi aduce… nişte votcă. Că vrea să ne întrebe pe amândoi ceva, întrebă-ne. Că dacă ne plac băieţii sau fetele, cu frică – că e prea dubios ce i se întâmplă. Râd, îi spun că îmi plac fetele, ‘şeful de tură’ se retrage (fără să-i bată comanda) iar el începe să se întrebe ce lume o mai fi sus la etaj. Că se duce la toaletă şi să vază cine-i pe acolo. Şi se duce. Avea un ghiozdan negru în spate ce părea gol.

Şi stau şi aştept vreo 10 minute, jos erau doar încă vreo 2 mese ocupate. Termin ceaiul fără să mă grăbesc şi îmi zic că ar fi timpul să plec şi să-l las în pace cu cine s-o fi înhăitat pe sus şi poate e mai bine aşa. După care îmi zic că poate i s-o fi făcut rău la baie şi poate ar fi bine să mă duc să-l verific totuşi. ‘Şeful de tură’ îmi confirmă că nu i-a trecut votca – îmi plătesc ceaiul şi urc. Întradevăr era mai multă lume, iar al meu era într-un colţ singurel cu nişte vin la pahar în faţă, cu apă lângă. Mă duc la el şi îi spun că mă retrag. Ok. Vreau bani pentru cursa făcută? – chestie care m-a atins, de ce îi era lui, şi să-mi dau seama că în trening arăt ca un taximetrist – îi spun că nu-i cazul, îi strâng mâna şi plec. Să aibă grijă.

Gizăz, câtă neîncredere şi câte frici. Mă recunosc în temerile astea.

Postul din 26 mai 2012

Principala conştientizare la ultima evadare din ‘arealul dobrogean’ a fost: de ce rămân aici şi de ce n-am plecat încă. Şi, pe lângă frica de schimbare şi de necunoscut, am descoperit multe lucruri care ‘mă ţin’, pe care le aleg şi pe care mi le fac singurel. M-am descoperit ca bila-n rulment, destul de bine unsă şi cu minimă frecare. Sunt multe lucruri care îmi lipsesc dar sunt şi multe lucruri pe care le am. Nimic din ceea ce iubeşti nu durează pentru totdeauna, decât… ‘când’ o să mă fac “mare” nu vreau să fiu părinte de weekend’, iar fitilele de pelegrinare încă nu s-au stins.

Deşi am început de doi ani să lucrez la “a merge pe stradă zâmbind” încă mai este de muncă. Bit by bit. În dragoste încă nu am maturitatea să trec de egoismul lui “Otilia, c’est moi”, dar o să vină.

Diamonds Are Forever, Cluj

Nimerit aseară-n Goblin la o neaşteptat de plăcută surpriză, fără să bănui că mi-ar putea plăcea şi rockul ăsta urlat, gen “mama mea de-o săptămână nu mai are căpăţână”. Am o intuiţie extraordinară în ceea ce priveşte muzichia, chiar de la 2-3 măsuri ascultate pe YouTube. Zapând netul – şi chiar din timpul concertul – îmi ziceam cât de mişto ar putea fi metalul de n-ar fi atât de gutural. Iar bateria a rrrrupt, pur şi simplu rupt. Şi cu zâmbetul pe faţa, cu tinereţe, cu entuziasm, cu beţe aruncate în aer… zău o plăcere să fi fost acolo. Foarte mişto să guşti o felie de oameni pasionaţi şi care fac ce fac foarte bine, chit că nu e musai te reprezintă. Deşi… dacă tot e să fiu făcut “rocker” măcar să am de ce :). Chemat rapid prin sms şi pe Radu care s-a prezentat instant şi-a fost cu zâmbetul până la urechi toată seara, chit că din spate, cu fundul pe scaun (şi mă întreb acum de ce nu l-am trimis niciodată la un concert White Walls deşi…); după care au “urlat” nişte austrieci ce erau mai mult de show aşa. Să-mi dau seamă că nu-mi pare rău că mi-am început adolescenţă în ’90 pentru că baza muzicală depusă e mult mai armonioasă şi mai plină (so ’70, Pink Floyd-ish) şi că registrul ăsta “prea mult” dpdv extraterestru nu-i foarte îndepărtat de un dubstep mai agresiv, iar că intoleranţa este dată major de către conservarea de grup şi de valori absolute mai puţin.

Revenind, după concert, după ce mi-am citit toate articolele din ReadItLater dau să plec şi pun CD-ul în maşină… mască! Băi cât de bine sună, şi iar nu e genul meu. M-am întors să le zic asta dar fugiseră printre beri şi fani. O surpriză foarte plăcută aseară. Şi tricouri & coperţi artsy bine-desenate… o plăcere, ce mai!

M-a distrat teribil partea de pogo cu învârtită-n cerc de parcă era “dansul dracilor”, da… cred că mi-ar fi plăcut să fiu acolo, dar asta cu alte oase întregi şi cu o minte poate mai tembelă. Constantin privit în Pulse cum ţopăia pe Break on Through inducea o teribilă simpatie şi o nostalgie apropo de băutele noastre de la alt Constantin când făceam pentru primele daţi cunoştinţă cu muzica şi cu intoxicaţia alcoolică. Dpdv extraterestru sunt +/- tot acolo.
 
pozne

Ba se poate

Goblin Constanta

DJ Undoo Concert Şuie Paparude - Goblin Constanta 23 martie 2012 Concert AB4 - Goblin Constanta 17 martie 2012

“Şi la doar câteva săptămâni distanţă se deschide Goblin Constanţa care-i fix pe gustul tău, adevărat în registrul mai electro decât alternativ, dar “a dream come true” din 2007 încoa’.”

Postul din 4 martie 2012

– iar nu am nici un chef să scriu –

Doors Club

  • dacă aş fi ajuns în Club Doors acum 5 ani, eram mulţumit? ba aş fi fost
  • pare o locaţie mai generoasă pt concerte, pe axa Negru Vodă – New York, o combinaţie ciudatî între Fratelli & Pulse. e frumos şi s-a investit enorm (da’ de ce, există olimpiade de cluburi?).
  • îmi aduc aminte cu multă plăcere de începutul Pulsului în 2008 şi de începutul DJ-B a 2010
  • “e ca în Club A”, corect doar (cî nu e!) că e plin tot de c-ţeni. la fel: “precum un club de corporatişti, doar că în C-ţa nu există corporatişti”.
  • a încerca să-ţi aduni oamenii tăi eşuează, mai tot timpul

Există o relaţie viciosă între locaţie – servicii – public – dj şi muzică. Clubul are potenţialul; că oamenii n-ar avea – cum – este întotdeauna – poa’ pen’că-s ultimii din cerc? Sau primii? Clar ţine şi de DJ – cu ale sale intervenţii patronale pe rock vechi pupându-se precum cuiu-n perete cu tot cercul vizual din juru-i.

Cum să faci să-ţi aduci oamenii şi muzica ta aproape? Te închizi în maşină, apartament, cafeneaua din colţ, cum?! To TRIP.

Postul din 1 ianuarie 2012

Fost foarte mişto de Revelion. Cu gaşca Bogdan DJ, Maletă şi sora. Din păcate însă m-am îmbătat aşa tare – ceea ce îmi propusesem – că s-a rupt filmul de la o anumită oră încolo şi… mă oftic! :) Că deşi am fost acolo, şi cică o fost mişto – confirm prima parte – de fapt n-am fost acolo. Şi-s un pic supărat pe mine din cauza asta, un picuţ, pen’că… c’mooon fun&fun dar dacă conştiinţă şi memorie n’est pas… pen’ce?
=> 3 luni de zile abstinenţă de la beuturică, să vedem ce&cum.

La mulţi ani! :)

PS un soare superb-superb printre blocuri a doua zi la plimbare prin parc de revenire din beţie, o vreme frumoasă de un martie vesel. ca de obicei, la munte să ningă, nu aci. soaaareee :) mare, dodoloţ, uşor incandecent de-l puteai privi de nu te mai săturai, pe apus. că încotro ne ducem şi că-i frumos să fii aici de la o zi la alta, chiar dacă unele-s mai puţin strălucite, fiecare altă nouă merită, cu fiecare zi. să fim!

Harry Tavitian & Guest

Timp de mulţi ani Harry Tavitian a ridicat nivelul de cultură a unui oraş pe nedrept mult prea provincial cu apariţiile şi “cenaclurile” sale de jazz în cadrul Muzeului de Arta până în anul de graţie 2001 când din motive necunoscute publicului larg şi uşor de intuit îi este <<interzisă>> această activitate de descălecare muzicală pe meleagurile unde soarele mângâie generos timp de şapte luni pe an nisipurile marine. Ca atare ansamblul de pian şi percuţie pe note blues intră intr-un cvasi-con de anonimat şi reprezentare locală ca în acest an, prin conspirarea CJC – acelaşi consiliu a unei urbe ce îşi refuză accesul la cultură în mod organizat (vorbim de lipsa unui cinematograf pentru câtva ani buni, desfinţarea şi mutarea unor teatre şamd) dobrogeanul H.T. este readus în sânul comunităţii printr-un concert de Crăciun / Sf. Andrei organizat la Teatrul Naţional de Opera şi Balet “Oleg Danovski”, şi îi este dată cheia oraşului şi este reconfirmat precum cetăţean de onoare al Constanţei.

Sala a fost arhiplină s-a stat peste tot: pe scaune, pe culoare, pe scări, chiar şi pe scenă… oriunde se putea aruncă un ac. Faptul că odaia unui aşezământ cultural, chit că la un eveniment cu titlul gratuit / caritabil, este neîncăpătoare mă face pe mine precum “victimă” directă a lipsurilor iniţial menţionate să traiesc un rar şi un ciudat sentiment de mândrie tomitană.

În formaţia concertului avem aşa, în ediţie princeps, cu virgulă: H.T. la pian şi Corneliu Stroie la baterie nucleul Noului Jazz Est-European, saxofonistul Antony Vapirov, Aida Tavitian – fiica maestrului – pe voce la câteva piese; suplimentaţi de prezenţa pianistei de muzică clasică Delia Pavlovici ce ne-a introdus în lumea ragtime-ului, şi în momentele de respiro de către criticul Sorin Antohi cu câte un bun discurs de istoria Dobrogei, plus Doinea Păuleanu – directoarea Muzeului de Artă – cu un preambul al monografiei “Cazinoul din Constanţa. Boemă, loisir şi patrimoniu european la Marea Neagră” – carte lansată în aceiaşi seară. Am auzit câteva din celebrele piese ale concertului de Crăciun spre încântarea publicului constănţean, s-a bifat un frumos moment de jam-session la patru mâini pe finalul părţii de jazz interbelic şi în memoria regretatului Johnny Răducanu – amintit des între scurtele sau lungile pauze muzicale – s-a interpretat una din piesele sale.

Am asistat la un vârf artistic la nivel judeţean, şi de regiune istorică, care ne aduce aminte de ceea ce este Dobrogea – o fuziune de culturi şi de oameni, care deşi n-au prilejiul să se exprime în permanenţă, atunci când o fac excelează într-o demonstraţie de virtuozitate de toată lauda.

Postul din 23 octombrie 2011

Sâmbătă am fost la concertul OCS – “Omul cu şobolani” – în Bibliotek. Şi nu s-a ţinut, că n-a fost sunet profesionist, că n-au fost bani de lăutari, că n-a fost nimeni pregătit, că… că. Şi la un moment dat, după ce OCSişti plecaseră ca şi majoritatea poporului ce venise cu drag să-i vază… apare o mireasă. Care ocupă scena încropită pentru acoarde serioase şi dă să mângâie ba o tobă, ba o chitară, ba-şi dă poalili peste cap, veselie mare. Zic… nu-i rău pentru un oraş provincial, sâmbătă seara la “căminul cultural” de-o crăiasă, două… care să întreţină atmosfera absentă. Dacă în noiembrie ăsta nu pică economia europeană doar un răzbel ar mai putea opri avântul avântos al omenirii vest-vrednice dintr-un progres internautic imens. Aştept(ăm)!

Fuste înflorate-n Pulse

Vineri seară – una din serile din acest weekend, pen’că după un 30ish nu mai poţi să măcăni din picioare câte 2-3 nopţi la rând fără ca următoarea săptămână să fie compromisă la nivel de plutire decentă pe verticală – concert în Pulse, zi MOOod – cu 100 de “o” , aceleaşi ritmuri zbenguite dar şi cu creaţii noi care parcă-parcă scot aşa uşor capul din garaj, deh! maturizare. Aşa… şi precedaţi de nişte tineret, iar c-ţean de o calitate pe scenă să nu-mi vină să cred – pe numele lor Words On Sand. (Paranteză: mare-mi e plăcerea când văd puştime cu potenţial ce ştie să închege un proiect, chit că aveau fani colegii de clasă, că erau toţi părinţii acolo… mi-au plăcut. Şi bine înfipţi pe instrumente şi un vocal ce-mi aduce aminte de Evanescence care poate şi dă foarte bine la mic.) Aşa, aşa… după concert, şi după pre-concert, şi după post-concert cu minunatul nou DJ ce le ştie bine de mă făcu să mă bâţâi chiar şi pe “Jump Around”, şi cu indie cât încape… în fine, detalii… ah, şi după publicul de club alternativ tomitan care creşte şi întinereşte şi se diversifică şi bine face şi…

Şi… la un moment dat intră-un club două tipese – pe care le ştiu din vedere de pe acolo, mai rockeriţe – îmbrăcate în nişte rochii cu imprimeuri înflorate gen batic mamaia 19toamnă, mulate pe corp, cu pantofi vintage, păr coc şi geantă neagră mare pe umăr, rupte din alt film, parcă dintr-un casting interbelic, clar la mişto şi cu o senzualitate din aia Betty Boop in-ya-face. Secondate de gâturile la absolut tot segmentul masculin în 35+/- ce au rămas că la circ cu gura căscată hihi, treziţi din amorţeală inerentă a negăsirii intr-o locaţie nepotrivită cu oasele lor de dinozauri, îmbrâncindu-se unii pe alţii cu îndemne de cot sau de umăr, cu zâmbete până la urechi şi veselie ca la desene animate. Băi, ce mi-a plăcut! Fix! Şi au rămas aşa cam toată noaptea, făcând coadă propunerilor domniţelor ce-i refuzau pe rând cu zâmbetul pe buze. La final au tras amândouă două geci de motor peste veşmintele alea de bunicuţe senzuale şi s-au dus.

Constanţa începe să devină din ce în ce mai interesantă – îmi spun. Asemeni consemnez încheierea unui superb Septembrie în care m-am bronzat ca un drac negru şi am călărit ceva valuri spre mândru-mi sufleşiel. Amin, să fie!