Tags: Eugen

Postul din 11 martie 2017

“I want a daughter
while I’m still young”
gen

– în Constanţa sunt toţi oamenii pe care îi iubesc
– relaţiile cu copiii, deşi mega-rewarding, sunt false. sau iubire în formă mai pură nu-i?


– nu-ţi poţi renega rădăcinile la nesfârşit. dar poţi încerca să fugi de ele. mai amâni lucruri, mai câştigi din alte părţi. etc
– frate, cât teatru & Club Control poate să încapă într-o viaţă de om?
– nu nefericit, ci nemulţumit
– am renunţat (deocamdată) la mare. semi-idioţenie, măcar de-o barcă să bag. dacă nu în primăvara asta, măcar în toamnă.
“where is the love, where is the love”
– n-am făcut mare brânză cu Brainiacs, să vedem cu rusa şi/sau creative writtting.
– pe valorile mele nu am prieteni în Bucureşti. ŞTIAI asta. lateredit: ba ai, dar nu destui. nemulţumit, deh.

Cius & spor
M

musical.ly & Snapchat vs. facebook & YouTube

Postul din 16 mai 2016

Într-o sâmbătă, cu Cifone & gaşca ajunşi nu mai ştiu cum în CTRL şi era muzică bună şi ne-am dus în faţă să urlăm “Tuuuuuurning … away from the light / Beeeeecoming … aaadult / Turniiiing into myself”. Cu nişte engleji mai purii la fel de entuziaşti şi ei, cu o mândră bălaie de-a lor pe acolo… aşa la unison, cu accente tari pe vocalele din refren :D Mişto fu!

Şi apoi alea freo 3 ore cu Leq scurse-n scaunele de la Eden, într-o după-amiază de mai cu soare generos printre frunzele arbuştilor, sărind de la o bere/idee la alta, gumball-ind ca guguştucii de pe margine :) regăsind lentoarea aia care-mi lipsise în ultimile luni.

How can we get our attention span back?”

Postul din 20 noiembrie 2015

        Au trecut mai mult de doi ani de când am fost într-o relaţie din aia amoroasă. Ştiam de pe la 20 de ani că la un moment dat o să vină un timp când am să mă satur şi o să vreau şi am să iau o pauză mai mare de la aşa ceva. Pauză care mi-a adus multe … lucruri care le bănuiam dar care nu le ştiam despre mine, nu clipe… ci luni de echlibru la care de multe ori am tânjit în ha! cândva prea plinu-mi.
        Şi totuşi evident, fără surprize, îmi lipseşte. Fete aşa când şi când au mai fost dar fără implicaţie sentimentală deosebită, fără să mă agit, cu aproape zero rezultante… “nişte fete” acolo. Însă mai mult mi se făcu acu’ ceva dor de plictiseala aia a unei relaţii ostenită care trenează chinuitor de la sine în subsidiar şi care nu o rupi ori de lene, ori de frica schimbării, sau pur-şi-simplu pentru că a trecut prea mult timp de când sunteţi împreună şi comoditatea aceea, prin acumulare, devine valoare în sine. Mâine! m-aş cupla cu o fată, deşi poate că la vârsta mea ar fi echitabil să o numesc precum “femeie”, dar ntz…, cu care anume aş sări peste partea aceea de început de tachinare, de romanticism şi de îndrăgosteală în care cauţi să impresionezi şi să te convingi de părţile valoroase ale partenerului, să proiectaţi împreună compromisul legăturii familiale ce poate constitui pe viitor un cămin şi să treci direct în obişnuinţa aia obosită a unui cuplu rutinat în care plictisul şi splinul, frustrarea şi enervarea sunt la ordinea zilei. Când ajungi să o faci din obligaţie sau să te miri că a trecut atâta vreme de când nu s-a mai întâmplat nimic, oricum… nemulţumirea să fie la amândoi pe masă, dar să te reconfortezi cu siguranţa unei etichetei corecte din setul de prejudecăţi în care te-ai format, acestea din urmă nefiind musai rele precum nişte greşeli de raţionament ci tocmai importanţe care te definesc şi la care aderi în adâncul tău mai mult decât ţi-ai permite să admiţi asta cât se poate de nud.
        Uite aşa mi-ar plăcea să mă plictisesc lângă… şi să regret nostalgic libertatea de care acum se pare că mi-a cam ajuns. Poate că la primăvară.

Postul din 15 noiembrie 2015

L'invitation au voyage - Charles BAUDELAIRE (1821-1867)

…te ressemble. TE REssemble. “Aimer à loisir”. #there, there! theretheretheretheretheretheretheretherethere, yes! got it:D there! mi-a ieşit şi sper să ţină cât mai mult nişte ani câţi o fi sa fie-n plus sa fie nişte ani acolo. yeah! :D

[…] “tout n’est qu’ordre et beauté,
Luxe, calme et volupté.”

here :)

Postul din 20 septembrie 2014

chestiuni de aseară până să nu le uit:

1. “de ce eşti tu special?” pentru că sunt. “şi ce înseamnă asta?” nimic special de fapt, sunt un om normal care are nişte valori interioare (piramida lor, poate) altfel decât ceilalţi oameni. “şi asta te face special?” da. şi, în acelaşi timp: toţi oamenii se consideră speciali, dar speciali sunt puţini de fapt (în jurul tău). no biggie.
2. “şi ce faci cu specialul ăsta după 30j de ani? cum îl suporţi/manevrezi?” u won’t, pentru că moare cumva de la sine. de fapt, nu moare ci-i scade din importanţă. să zicem că specialul ăsta era în camera eu-ului un ditamai animalul foarte muflos şi moody pe care-l ţesălai cu drag, frică şi mare dragoste. şi care ocupa cam toată camera. după nişte ani… observi, cu oarecare mirare, că de fapt acel animal era doar unul mai mic – de dimensiuni normale, că e retras într-un colţ, e la fel de special doar că percepţia ta era deformată, nu mai e atât de important, atât de mare. “şi ce e important?” altele, o să descoperi tu. everybody does.

Postul din 23 iulie 2014

Momentele alea – 2002, 2003 – în care beat p. aruncam noaptea pachete de ţigări soldaţilor din cart de la garnizoana militară de Pompieri Constanţa; şi uneori mă refuzau :) ; şi Rosa.

Postul din 8 septembrie 2013

Photo0272

Am petrecut un we fabulos. Vineri am fost la un botez unde m-am plictisit puţin, dar am învăţat şi aflat nişte lucrurile la care-mi doream răspuns. Şi l-am descoperit pe Silviu Covaci un folkist, nu chiar pe folk dar de un show şi mai ales o dăruire… mişto-mişto. Şi-o sâmbătă după-amiază petrecută-n London la o berică după baia zilnică încercând să încropesc un articol despre #roşiamontană.

Şi sâmbătă am fugeat cu Marean şi două mândre de-ale lui în Vamă. Cu un pitstop în Costineşti la HOP în Vox Maris-ul mişto renovat. Vama, ca Vama… cu beute, întâlnit mulţi prieteni tomitani, făcut muci, pierdut firul, îmbrăţişat toaleta etc. Cam the usual. Iar duminică am avut inspiraţia să facem o baie la Shabla pe care n-am mai văzut-o de mult, şi odată ajuns acolo să-mi dau seama cât de mult mi-a lipsit şi cât de mişto poate să fie locul ăla, şi cât de good vibe e. De ceva veri aşa fac: când vine toamna – dar de ce n-am fost mai des? În fine… A fost ca marele fix. Cam agitată apa – M. era ca într-o cutie de Pepsi :) iar eu mi-am pierdut, iar!, doapele de urechi nu-mi dau seama cum. Şi cu un pic de adrenalină feminină căţărându-ne prin capacul de la peşteră. Băi, cât de magic e locul ăla! Plimbat copchii un pic p’acolo.

Iar apoi o masă leneşă la Dalboka cu amintiri amestecate de nostalgie şi regret şi… îmi aduc aminte când începusem să-mi displacă pentru că mergeam aşa des şi era cumva highlight-ul de ce se putea face. Aşa pe sărăcie şi pe provincialism. Şi ciondănelile cu Lore şi cum o iubeam şi cât era în capul meu de fapt, şi ce a contat până la urmă în final. Şi tot felul de gânduri din astea. Graficul e în jos, clar – fără suprize şi fără panică: what goes up must go down.

Am băut apoi pe seară o cafea la un loc şmeker în Neptun – Efendi, foarte pe şic, foarte pe oriental. Oare de ce în Cţa nu avem baruri din astea? Degetul mare de la mâna stângă nu mi-a tremurat aşa mult, deşi abuzasem, nu ştiu de la ce e. Poate aflu luni.

Postul din 30 august 2013

Câteodată sunt foarte invidios pe Bucureşti – nu invidios, gelos – că-mi înghite toţi tinerii frumoşi care ‘vor ceva mai mult de la viaţă’ (fără să fi stat o dată la coadă la Registrul Comerţului). Dar ştiu că m-i va livra înapoi înspre 30, uşor storşi – e dreptul lor, nu-i tinereţe mai frumoasă în ţara asta ca cea trăită în capitală la 25 de ani – cu regrete, cu poveşti, cu o licărire-n ochi ceva mai ştearsă. Şi cu o scară de valori upgradată pe axa Negru Vodă – New York.

bucketlist-uri şi oameni mişto

De făcut:

  1. să mă duc “să bag la pokere” într-un loc destul de sordid, eventual şi costumat ca atare – trening, geacă de fâş şi fes
  2. să trăiesc un triunghi amoros aşa cum poate doar în literatură am citit, şi nu ‘lies&fuckaround’ prin care am mai trecut
  3. să beau o cafea de 1 RON de la dozator în CityMall şi să o frec cât pot dintr-o zi întreagă pe acolo aşa cum văd că fac pensionarii, eventual cu o căciulă de blană de astrahan şi fular – sau ceva asemănător
  4. făcut Revelionul pe pod la Agigea, ‘colo 15 minute de miezul nopţii, spart o sticlă de şampanie şi întors acasă
  5. ✓ să re-călăresc un val mare – de peste 2 m – la ocean

Bifate:

  1. mers la interviuri doar pentru distracţie: de secretară, reporter şi designer. #studenţie
  2. sex pe biroul şefului cu uşa neîncuiată la cameră. oh, tu #adrenalină
  3. vorbit 1 zi întreagă în engleză, pretinzându-ne turişti în oraşul natal, cu consoarta #POV
  4. “5 minute de tăcere” la Phoenix cu prietenii de #plictiseală
  5. făcut Revelionul într-un oraş necunoscut, pe scena unui teatru, cu alţi necunoscuţi, pui de artişti #popescianism

 

Postul din 30 noiembrie 2012

Dacă nu o scriu pe asta am să o uit.

Era o zi de săptămână obişnuită, trecuse parcă de ora 00 şi deşi ieşisem la ceai pe seară încă mai aveam chef de interacţiune aşa că m-am decis să nu stau în casă şi să fac măcar un ocol de Tomis Nord, pe jos că afară era frumos şi cald. În faţă la Phoenix era un tip uşor pierdut, undeva la un 27-28, mic, bonom, uşor îndesat şi cu ochii puţin bulbucaţi – genul de tip empatic, sociabil, ţepar de meserie. Prima lui replică a fost dacă am un minut să pot să-l ajut cu ceva, care era un pic altfel formulată decât în mod obişnuit aşa că i-am zis sigur. Dacă ştiu de în bar se poate plăti cu CC că nu prea are bani la el sau dacă ştiu un bancomat BRD în apropiere. Ştiam sigur că nu se poate plăti cu cardul şi bancomatul BRD era undeva la Brotac. Să îl ajut / conduc până acolo, să luam un taxi, pe urmă ne-am fi întors în bar şi ar fi făcut cinste cu băutură. Sigur. (De fapt eu mă dusesem să îmi ridic trotineta abandonată acolo, avusesem o zi de rahat şi scosesem lume la suc, la care am ras 2 beri iar eu nu şofez beat. Era luni.) Aşa că am invitat pe individ să-l duc cu maşina, asigurându-l că locuiesc în zonă şi-o cunosc bine.

Pe drum, după ce s-a minunat că l-am luat, şi că nu-i par dubios – ba eşti un pic dubios, dar nu atât de dubios încât să nu te iau în maşină – ba nu, că e ceva, că am simţit eu în privirea sau vocea lui că e un om ok. Şi că vreau să-l ajut şi că, ah… ai lăsat maşina aici mai devreme şi ai băut, şi acum conduci beat, ah doar două beri şi acum tz ore, treaba ta… Am ajuns la bancomat.

Să nu pleci! Nu, o să te aştept, şi se duce să scoată bani. Câteva bancnote de 10 lei pe care le-a tot numărat, a întors cardul pe toate părţile, o parte i-a pus în portofel, câţva îi ţinea în mâna şi a revenit. Mergem să bem? Hai, dar eu o să beau ceva nealcoolizat. De ce îmi pun centura? Că aşa fac de fiecare dată. Să mergem. Îl întreb dacă a rezolvat la bancomat, că stătuse cam mult. Da, a fost ok, de ce ar fi fost o problemă? Nici o problemă. La un moment dat mi-a fost frică că are altceva în mâna decât bani şi să mă fi înşelat nasol de tot în priviinţa lui – făcând calcule de lovituri şi asigurandu-mă unde mi-e portofelul, dar mi-a trecut rapid. Alunecând la vale pe Cişmelei mă prezint şi-mi spune că îl cheamă Costel parcă, sau Cornel. Ah… înainte l-am întrebat dacă e ardelean, sau dacă are gene ardeleneşti, că îmi pare cu accent. Nu, sunt machidon de machidon şi până acum am băut la Căsuţa XY, poţi să întrebi ospătăriţele de acolo, dar s-a închis şi… mergem şi bem, dar pe urmă mă duci şi acasă? Vedem, te duc dacă locuieşti în Constanţa, da locuia undeva pe la CET (cam departe, dar ok) şi îmi povestea ceva de maică-sa machidoanca că era doar pe jumătate de fapt. Dar de ce am eu încredere în el? Că e ceva sigur în chestia asta.

Ajungem în Phoenix. Eu mă aşez la o masă jos şi comand un ceai. El de cum intră începe să vorbească cu barmanii, cere şi cu ‘şeful de tură’, să-l întrebe dacă pare a fi ardelean, nu părea. Între timp consult chelneriţa dacă a fost mai înainte aici şi a făcut probleme. Nu făcuse, era doar vorbăreţ atât. Vine la masă cu ‘şeful de tură’ – un puşti mai puşti ca noi – să-l invite să bea ceva, ăsta că e în timpul serviciului, că nu, că ce îi aduce… nişte votcă. Că vrea să ne întrebe pe amândoi ceva, întrebă-ne. Că dacă ne plac băieţii sau fetele, cu frică – că e prea dubios ce i se întâmplă. Râd, îi spun că îmi plac fetele, ‘şeful de tură’ se retrage (fără să-i bată comanda) iar el începe să se întrebe ce lume o mai fi sus la etaj. Că se duce la toaletă şi să vază cine-i pe acolo. Şi se duce. Avea un ghiozdan negru în spate ce părea gol.

Şi stau şi aştept vreo 10 minute, jos erau doar încă vreo 2 mese ocupate. Termin ceaiul fără să mă grăbesc şi îmi zic că ar fi timpul să plec şi să-l las în pace cu cine s-o fi înhăitat pe sus şi poate e mai bine aşa. După care îmi zic că poate i s-o fi făcut rău la baie şi poate ar fi bine să mă duc să-l verific totuşi. ‘Şeful de tură’ îmi confirmă că nu i-a trecut votca – îmi plătesc ceaiul şi urc. Întradevăr era mai multă lume, iar al meu era într-un colţ singurel cu nişte vin la pahar în faţă, cu apă lângă. Mă duc la el şi îi spun că mă retrag. Ok. Vreau bani pentru cursa făcută? – chestie care m-a atins, de ce îi era lui, şi să-mi dau seama că în trening arăt ca un taximetrist – îi spun că nu-i cazul, îi strâng mâna şi plec. Să aibă grijă.

Gizăz, câtă neîncredere şi câte frici. Mă recunosc în temerile astea.

genele noastre

La 24 de ani mi s-a schimbat brusc scrisul. Fără să se întâmple nimic deosebit pentru asta, fără să urmez un curs în acest sens, fără o aparentă explicaţie. Coincide însă cu vârsta la care tata a decis că scrie prea urât şi a început să copie scrisorile caligrafice ale mamei, ca să-şi schimbe grafia. Şi şi-a. Şi mie.

De la 32 de ani am început să repar aproape tot ce-mi pică în mâna. Chiar dacă am făcut Politehnica, chiar dacă sunt pe un domeniu tehnic, chiar dacă am multă răbdare … n-am avut niciodată super-abilităţi practice inginereşti, capacităţile mele ţineau de software. Mai nou însă: doar zi-mi … ţevi, robinete, ceasuri, telefoane, aparatură, televizoare (!) şi … multe altele, evident fără să fac ceva în sensul ăsta, şi, de multe ori, fără să consult un manual în prealabil. Cu ce coincide? Cu anul în care al treilea copil îţi intră la şcoală şi caietele, ghetuţele şi ghiozdanele se multiplică cu încă un rând. Anul lui taică-miu, normal. Şi mie.


Aseară, cele două mândre care ne umple cu bucurie weekendurile la Cţa, după ce-şi luaseră cadourile de Crăciun au venit ‘la bloc’. Şi dăi călăreală şi chiţăială că nu le mai văzusem demult. Fun-fun… în cârcă-ciuş dar până când, că începea să mă doară spatele. “Ultima şi gata”, “încă o dată” şi tot aşa… la un moment dat zic stop-joc că ajunge. La care cea mare face un bot imens şi teatral că eaaa mai vreaaa o dataaa şi… pleacă supărată, plângăcioasă de lângă mine. Şi se întoarce cu mamă-sa de mâna … ca să-mi spună: că eu sunt unchiul fără copii, şi că eu nu am foarte multe stresuri şi de aia trebuie să mă joc cu ea, şi că ce dacă am luat-o în cârcă de 5 ori, ce? nu mai puteam şi a 6-a oară, încă o dată, că atât mai vroia doar 1, că nu muream. Şi că e supărată şi să o iau pe umeri la oglindă. … Am rămas mat şi m-am conformat în faţa acestei pledoarii de notă 12, ce puteam să mai zic… m-a convins :).

Cred că la un moment dat clubul se va stinge de la sine. Pur şi simplu… înlocuit cu şi mai mult sex se poate şi fără club. O să moară cândva în anii ce vin, şi nu mai este cazul să-mi bat capul eu cu “de ce funcţionează atât de bine, încă”.

Concert Supermassive @ Club Butter – Constanta 2011, 19 martie

      Constanţa va fi un oraş frumos peste vreo 10 ani, vorba lui Radu M. Din când în când, la câteva săptămâni în Clubul Butter, pe bd. Ferdinand nr. 30, lângă GMB, se întâmplă o minune în direct: cei de la Supermassive mângâie corzile la chitări spre delectarea celor prezenţi – tineret frumos şi entuziast. Precum trupă Supermassive – numele fiind o referinţă la reuşita piesă a celor de la Muse – sunt încă la început, în perioadă copilariei, de imitaţie prin coveruri – de la Arctic Monkeys la Elvis Presley – clar “mai pe rock”.
 
 


(c) pics @ Ada Taleb. mai multe poze de la concert aici.

 
 
      Showurile pornite din inima karaoke-ului într-un oraş provincial – un fel de highlight de petrecanie non-weekendist – sunt extraordinare cu oameni purtaţi pe sus şi mişcări de popor ne-dansate (pogo – chiar dacă uneori exagerate), cu urlete şi chiote. Cerând cumva Constanţei culturale – care lipseşte acut – un “mai mult” ce probabil are să vină cu viteza paşilor de furnică cu care se mişcă şi în momentul actual. Dar se mişcă.

      Să vorbim puţin şi despre muzică. Vocalul Alex, aka Taz, ştie să ţină microfonul în mână ,
să interacţioneze cu publicul şi când are să se facă mare o să ştie şi să cânte (mai ales dacă se auto-susţine pe ritmul muzicii bune – a se citeşte Beirut – aşa cum o declară deschis pe scenă la unul din after party-urile trecute). Dar mai ales ştie să transmită – unul din cele mai importante lucruri la un vocal. Plus carismă. Nimic mai prejos nici restul formaţiei: chitară solo, basul şi tobele. Personal am o afinitate pentru baterie şi îmi place mult cum Cătălin reuşeşte să ţină formaţia închegat, pe ritm şi îmi pare de viitor dacă… Sâmbătă pe coverul celor de la Foo Fighter pur şi simplu … a ruuuuuuupt! Şi când vor şi o nimeresc pe o piesă mai repetată probabil chiar transmit, toţi. Ceea.ce.este.de.căutat. Şi îi aşteptăm în periplu de a-şi cauta şi găsi propriul stil, şi de a-şi compune propriile piese.

      Aşa cum nimeni nu ştie cum arată exact viitorul ce se va alege de dânşii nu se ştie, declar că şi premergătoarele au farmecul lor foarte mare, acolo în chimia dintre artist şi artist, artist şi public. Iar în speranţa unor cât mai apropiaţi cei 10 ani menţionaţi la început le urez (h)artiştilor … “break a leg” şi să posteze pe FB chiar de fiecare dată pe unde merg ca să avem ocazia să ne bucurăm de prestaţiile lor mai des.