Tags: Last Temptation

Postul din 2 mai 2016

acolo unde am băut prima cafea la 35 de ani
– sentimentul de luna mai, lumina aia, ca şi cea din sufrageria copilăriei cu lalele în vaza din mijlocul camerei
– cum se defineşte fericirea, s-ar putea defini în lucşi
– cu prieteni şi Calnegrii într-un bar mişto. să fi fost vreo 15?
– cu nostalgie după post-studente cu ochii frumoşi & făr’ de riduri şi părul lung, drept şi până la fund.
– cu tihnă şi fără stresuri de chirii sau ipoteci, şi cu burta plină de cultură
– să fie soare! aproape Septembrie chiar.

– şi cu frică de bătrâneţe, de nefolosire şi nerost, cu dureri în balamale
– încotro?
“ce-a fost până acum n-a fost rău deloc din contră”
– #goodlife

Postul din 31 ianuarie 2016

R.Ş.M.

(-)
– contractele de publicitate
taxa de linişte!
– contracte cu bani publici preferenţiale (asta face toată lumea) – gen POMA & gunoi
– ratat parteneriat cu ministere de la Buc
– muile care le-a dat pe power (nu se pune)
– alea care le-a luat (nu se pune)
– puiul dat către pensionari
– baroni la propriu – n-a avut concurenţă directă
– şuntarea aia lui GSM
– festivalul berii
– Telegraf + alcool + ㎡
– scos liniile de tramvai cu 10% la PECO
– asfaltările
– ‘taxa’ de înfiinţare începând cu 10% din orice
– bariera în Mamaia – o greşeală PUBLICĂ
– nelasat ăia mari care erau o ameninţare (nu acelaşi lucru se poate spune despre Nicuşor)
– futut cu bună ştiinţă cultura
– futut intelectualimea indirect. valori. (desfiinţat & aţâţat, subfinanţare teatre)

(+)
– peninsula după 10 ani
– ruină Intercontinental -> out.
– festival/carnaval Mamaia
– Formula 1
– încercarea de preluare port (== bani Senat s-ar fi dus la clica de aici)
– cluburile de pensionari
– (Metro + Bila – nu se pune că e de datoria…)

Costumele, gagicile & kitesurfingul istoric vorbind sunt virgule.

forever 21

When you and I was 7, I was sure that we would never be 21. Now I still hope that we will never turn 30 and we will always be as young as now. I love you and I know that you love me, perhaps even stronger. And you know that when you fall, I’ll be the only person who is dying of laughter to ask: “Tanya, I hurt you?” After doing so only the best of friends. Happy Birthday

KAI

“Nimic nu e întâmplător”

“Nimic nu e întâmplător” Robert H. Hopcke, Ed. Humanitas, 2011

Nimic nu e întâmplător - Robert H. Hopcke

– vrei -> se întâmplă |=> munceşte pentru asta şi cască bine ochii, variază. do! :)
– ce am ‘descoperit’ în 4-5 ani cercetând dacă există vreo legătură între a-ţi dori şi a se întâmpla (1. Atenţie 2. Caută 3. +/- Efort (poz/neg) 4. Concentraţie pe cale, nu pe rezultat) e o metodologie de a obţine, e tool, e muncă, e howto. nu e magie, nu se reduce la neuroplasticitate.
– celule/placebo -> sincronicităţi/credinţă
– dc vreau-vreau-vreau universul se îndoaie? nu; decât fff puţin, telepatic gen. şi atrag? da. şi ajunge? nu. :) la muncaaa nu la…
– shuffle pe usb-ul din maşină câteodată se potriveşte fix-pe-cel-mai-fix. îl influenţez “telepatic”? sau mood-ul meu se potriveşte cu el? antropomorfizare. dar antropomorfizarea este ff greşită oare? nu ţine şi ea de un trial&error al secolelor? n-a dispărut, ci s-a diminuat. poate e o minunată cârja (de sens?).
– Dumnezeirea e o antropomorfizare

Aşa cum 2+2=4 poate că şi povestea care ne-o scriem noi înşine nu poate varia chiar după capul ei, ci după un anumit pattern pe care unii îl numesc “voia/legea lui D-zeu”. Şi căreia nu i te poţi sustrage, şi dacă o faci se lasă cu buba. Dar God cu barbă n’est pas. E cu gravitaţie, cu electricitate, cu 2+2=4, cu însurat cu doi copii la casă lui la 40j de ani în Europa de NE sau cu crize economice după boom economic.

Dragostea e o pornire omenească esenţială sau, în termenii lui Jung, o realitate arhetipală. Poveştile ne atrag datorită nevoii de a structura evenimentele şi de a le da un sens, ceea ce face că în propriile noastre poveşti legate de iubire sau de prietenie să găsim o semnificaţie unică. Sincronicitatea prin care ajungem la dragoste nu ţine doar de împrejurările uimitoare ce alcătuiesc scenariul poveştii de iubire, ci mai ales de sensul lăuntric pe care-l vedem şi îl trăim în poveştile vieţii noastre.

“Adevăratul conducător se foloseşte de puterea inimii, nu de cea a braţului.”-ish

Oricare ar fi poziţia pe care ne-am situa, nu putem nega că aceste ficţiuni ale noastre, trăirile religioase şi spirituale, credinţele şi practicile, reprezintă o parte esenţială şi universală a naturii noastre umane, indiferent de măsură în care ne-a preschimbat sau ne va preschimba în plan exterior încrederea în raţiune şi ştiinţă.

Nu prevestirile sau revelaţiile sunt importante în procesul de divinaţie, nu semnele în sine, ci modul în care capacitatea noastră de a percepe plenitudinea vieţii – Sinele (lui Jung – n.m.) – poate scoate la lumina aspecte lăuntrice şi exterioare ale vieţii noastre, legate între ele, ceea ce face că povestea vieţii noastre să fie scrisă pentru noi şi, în acelaşi timp, de noi.

Cu copii sau fără copii?

Dacă ar fi să mă iau după instinctul social toată lumea ar fi bine să facă copii. Aproape toată lumea şi am evitat verbul “trebuie” – pentru că nimic nu trebuie pe lumea asta. Pentru mine asta e ultima modă în presiunea socială: “(şi) tu când faci copii”, “ah, păi eu nu vreau…”, “cum nu vrei?! păi…”, “păi nu”. Şi începe o poveste cu explicaţii pornind de la Andra care avea câteva luni şi când am ţinut-o pentru prima dată în braţe şi atunci mi-am dat seama că nu vreau copii, ci vroiam o jucărie cu care să mă joc trei ore/zi după care să o închid în dulap. Sau după aia să meargă la mă-să. Şi aia nu sunt copii. Cel puţin sunt mulţumit că a dispărut întrebarea “dar tu când te însori?”, până la urmă s-au prins, nu toţi, dar îmi place însă că forma apăsării a evoluat să zicem.

M-am gândit de multe ori serios la chestiunea aceasta, inclusiv luând în calcul că ceea ce “simt”/vreau acum în 7-10 ani s-ar putea să mai fie valabil, aşa cum făcând acelaşi arc în trecut didn’t. Printre scenariile (im)posibile care mi-au trecut prin cap, într-o frumoasă după-amiază de vară, ca asta, m-am gândit cum ar fi fost dacă cuplurile din jurul meu cu copii nu i-ar fi avut, oare cum ar fi fost? Hai să fabulăm. Dar înainte vreau să jonglez un pic pe marginea justeţei subiectului: adică cum cineva care nu are copii, hai lasă asta, pur-şi-simplu altcineva decât părinţii copilului respectiv ar putea să judece, sau să analizeze – poftim, situaţia în care acel copil n-ar mai fost. Ei bine… uite aşa, prin exerciţiul imaginaţiei. Hai să iau câteva cupluri de părinţi din jurul meu, aparent într-o ordine aleatorie şi să văd ce iese. Ar veni cam aşa: părinţii mei, bunicii – ambele perechi, sora mea, fratele meu, Luca – cel mai bun amic din copilărie, V&R – foarte buni amici, P&A – altă părinţi prieteni şi.. mătuşa din partea tatălui. Should do it. Aşadar… hai să încep cu bunicii.

• Ioana şi Ion, din Săcele – un cuplu impetuos, deseori separaţi, zodii de foc cu personalităţi puternice, ce s-ar fi întâmplat în viața lor dacă nu ar mai fi avut copii? Ar fi fost mai bună sau ar fi fost mai rea? Poate ştii cineva asta sau evalua? Poate. Eu zic că s-ar fi despărţit la un moment dat, ca apoi la bătrâneţe dacă nu ar fi apărut alte jumătăţi mai compatibile probabil şi-ar fi petrecut ultimii din nou împreună, aşa cum s-a întâmplat şi în realitate.
• Mihail şi Elena, din Feteşti-sat, bunicii mamei. Pe ei pur şi simplu nu-i concep fără copii, familia lor a fost atât de puternică şi de legată iar valorile lor au fost atât de pe “baza societăţii” încât nu-i văd/închipui altfel. Fără copiii i-aş fi fost vedea complet nefericiţi.
• Mama & tata – dacă nu ar fi avut copiii… băi, băi, băi!… păi dacă părinţii mei nu ar fi avut copii înseamnă că nici eu n-aş mai fi fost. Şi dacă moi n-aş mai fi existat aceasta nu s-ar mai fi fost fu ar e este cumva povesti! Chestiune valabilă inclusiv cu bunicii, nu? :) Dar aceasta este un exerciţiu de imaginaţie, nu vă luaţi după prostiile mele faceţi copii: breed ppl breed. Revenind, cum ar fi fost viaţa alor mei dacă n-ar fi avut copii? … Altfel, şi mai cu bani, poate concedii mai multe. Nu i-aş vedea divorţaţi, din contră, dar prin ocaua fericirii?… Habar n-am.
• Cum ar fi fost viaţa surorii mele dacă n-ar fi avut copii? Mai nefericită şi mai puţin plină. Sor-mea e în filmul ăla “mamă şi atât”, deşi nu poate fi redusă doar la asta, cum nimeni nu poate fi.
• Fratele meu? Ha! O viaţă mai tihnită, mai împlinită, un cuplu mai liber. Aşa îi văd. Parcă nu le-ar fi stricat o copilărie mai prelungită. Şi cei ’50j de ani i-ar fi domolit burghezeşte aşa. Sunt sigur că nu ar fi de aceiaşi părere cu mine.
• Luca? Habar nu am. Poate e şi prea proaspăt tătic pentru dat cu presupusul… nu-mi dau seama. Poate mai bine, poate mai rău. Poate-poate.

Iar pentru ceilalţi sincer nu mă mai interesează analiza, care mă repet: priveşte doar intimitatea cuplului de fapt, pentru că îmi dau seama că proiecţia în viitorul alternativ nu reflectă altceva decât gradul de mulţumire pe care-l percep eu vizavi de imaginea lor familială. Cum ar fi fost cu adevărat? Who knows, who cares…

Secretul fericirii

Am descoperit secretul fericirii (mele): expunarea optimă la 100k+ de lucși solari și o temperatură ambientală temperată. Că hrană-i (din abundență, chiar).

daylight-lux

Doar că pizda fericirii e un rezultat al întregului ciclul. Ar fi o chestiune foarte şmecheră să încerc să-l rup prin expunere îndelungată la respectivii parametrii. Acum îmi înţeleg depresiile, toanele, perioadele bune de muncă şi alte sinosoide şi fluxuri care depind de acest ciclu. Mi-a luat 8 ani ca să ajung aici la înțelepciunea asta, și nu cred că este forma finală, dar cred că este una foarte bună. 90%.

despre conștiință (2014)

Cartea “Teatrul minții” Jay Ingram, Ed. Curtea Veche, 2008 mi-a facut rezumatul unor lecturi din varii domenii a ultimilor 3-4 ani de întrebări, căutări și răspunsuri. Iata-l, împreună cu micile mele completări.

Q:
– The Question: cum se realizează în creier conştiinţa? din (ce) componente / ce module implică.
– q.: este generată (varianta preferată academic) sau e receiver TV like. sau e generată dar interacţionează cu altele la nivele pe care nu le cunoaştem / percepem (câmpuri / unde (încă) necunoscute).
– q.: realitatea schizofrenicului e mai puţină (sau mai multă) decât cea ‘normală’?

(PROCESE) BRAIN:
– brain = pattern seeker(s) + filtrare, ce are multiprograme ce compete to win
– dimensiuni: dacă creierul ar avea dimensiunea planetei Pământ ar avea de 250 de ori suprafaţa sa, iar un neurotransmiţător ar avea dimensiunea unei doze de cola. nr. neuroni === nr. stele
– realitatea (adică o fracţiune din ea) este reconstruită de creier în “simulator” (teatrul minţii)
– intuiţie = predicţia (“amintirea”) unui lucru ce se va întâmpla
– dacă diferenţa între predicţie (cortex) şi input (occipital) e mică => se face inconştient (mersul pe bicicletă, condusul)
– emisfera (left+right) e (paralel+secvenţial) mode. vezi articol super-circuite.

– conştiinţa = conştient de conştient (dogs are INCLUDED)
– la rândul său conştiinţa are componente (subconştient, eu, supra-eu, hiperconstiinţa etc.) şi mecanisme? probabil că da – fiind structuri.

ANIMALE:
– şi animalele au conştiinţă dar… doar un pic :) pic-pic. maimuţele antrenate pe limbaj nu reuşesc să înţeleagă gramatica. “Bob kills Maria” same thing “Bob killed Maria”. dar învaţă să mintă ;)
– toate drepturile animalelor, pardon pretenţii de umanitate din partea lor sunt proiecţiile noastre. animalele nu-s mai bune sau mai rele, ele sunt. culmea, şi noi la rândul nostru suntem biosferic animale.
– diferenţa faţă de primate: cooked food => abundenţă de energie => procesul cognitiv se amplifică (lăfăie, îşi permite, bogăţie) şi se “întoarce” asupra lui însuşi.

ATENŢIE:
conştiinţă este ca un ziar al inconştientului (cotidian – ca o hartă, ca un brief zilnic al companiei pt CEO)
– citând teoreticieni AI: “cea mai bună cale de a produce informaţia potrivită penru rezolvarea problemelor din surse bogate este de a folosi o metodă de selecţie activă, foarte concentrată şi pe termen scurt.”
– flow ; attention ; bits / sec
– 2 biţi (2 gânduri) / 1/18 sec x 70 ani = 185 bilioane de biţi => e limitat. însă ca film, nu ca organizare.
– legea selecţiei naturale în conştiinţă: în atenţie vine informaţia senzorială care durează (mai) mult şi/sau procesul mental care persistă (mai) mult. poate că e un model over-simplificat dar cât e funcţional e ok. mo’ input, mo’ process.

LIMBAJ:
– conştiinţa este foarte pe limbaj; inter-depinde de el. limbajul e o structură de social + collective learning / history.
– limbajul dezvoltă virtualizare, care 1) augumenteaza realitatea (realm-ul – realitatea de/codată) şi 2) dezvoltă tehnologie (tools + science)

MEMORIE:
– unde este stocată memoria? nu cumva celule gliale sunt chiar memoria? cortexul nu. că hipotalamusul şi amidala sunt doar circuite de formare, nu şi stocare. vitale, dar… nu baza.
– amintirile copiilor sub 1 an fails pentru că 1) mecanismele respective încă ‘devin’ şi 2) no limbaj dezvoltat (nu are cu ce să se agaţe, sau prea puţin, sau neantrenat antropomorfic)

NARATOR (THE INTERPRETER):
– acel narator din capul nostru (noi! eu-ul, Gigi, Lăscărică, “un fleac, m-au ciuruit!…”) nu există. e meta-proces. it’s a lie. e personaj. CV-ul biologic e important; naratorul helps build this more up.
– alter_states sunt adaptări la orice neurotoxină_like care nu ne omoară (+ revenire! pe default => repară => terapie). naratorul devine narator++ pentru că e dulcele/centrul atenţiei.
– se pare emisfera dreaptă nu are o voce narativă ( + limbaj + abstractizare). o arde pe imagini, senzaţii mainly, dacă. deşi procese de “migrare” left->right s-au văzut / uşor cercetat (la afectaţi).
– visele sunt computaţiune de input senzorial scăzut + amintiri + narator (who needs to keep running – why?!) = poveste (absurdă, –rules).

VIZUAL:
– if blind zeci de ani şi nu de la naştere, if refacere => ?, rezultă scrambles 2-3 weeks, aia rezultă. cam aceiaşi durata şi pt ‘adaptarea’ la “ochelarii” cu sunete. fix neuroplasticitate.
– din 1 mil de imagini prezentate recunoaştem ~986k din ele. that visual! => de aceea imaginile pe net fac mult, şi un pics însoţite de text loveşte unde tre’.

– conştiinţa este posibil să fie precum gravitaţia & electricitatea, pur şi simplu să existe (şi chiar condiţionată de prezenţa ăstora – cosmic, gen). şi eventual doar să-i stabilim proprietăţi, încă bâjbâim dar am luat-o cât-de-cât într-o direcţie. vom depinde de rezoluţia şi-mai-şi a scanerelor chimico-electrice.
– după moarte? ei, bine… (că nu-i nimic.) poate o speranţa ar fi cu memoria colectivă (la propriu şi la figurat). aproape de fiecare dată miturile globale s-au demonstrat ulterior ca pornite de la ceva adevărat şi că nu se perpetuează prin secole chiar degeaba. deformarea lor e altceva.
– upgrade-ul de conştiinţa poate însemna nu mai mult inconştient (informaţie) adus în conştient ci mai multe conştiinţe emerged, ceea ce s-ar realiza foarte precar nowadays prin social media (gen Google Glass?). e posibil ca mai multul zahăr în instalaţie a ultimilor ani să sprijine acest lucru, pentru că mersul înainte se face cu becuri aprinse mai mult, mai des – more.

– ateii şi persoanele religioase de fapt operează în acelaşi spaţiu, deşi cu unelte aparent diferite, dar distincte invers proporţional în sofisticare şi în eficienţă.
– qualia – calitatea experienţei
– când o parte a filtrării de informaţie eşuează atunci qualia/realm se modifică putând provoca experienţe ‘cosmice’. care sunt halucinaţii sau ceea CE elementar suntem? cum s-ar putea experimenta cu asta: substanţe psihotice, cu neurotransmiţători (adică care/cum/cât?!) sau prin chirurgie (practică periculoasă pentru că putem dezafecta şi alte sisteme şi ar putea duce la handicapuri serioase precum dispariţia spaţiului left/right cu totul din respectiva qualia)

– cum ELEMENTAR? suntem modele complicate ale ceva măreţ – cu/prin mecanisme de simplificare, care “re”-virtualizează realitatea, şi care – cumva ironic / nobil – se dezvoltă treptat tinzând spre complicatul şi mai mare ‘iniţial’. recomplicat.

 

Atunci când vom afla ce este conștiința nu vom mai avea nevoie de zei.

 

Melcul și buni

Aceste două dialoguri sunt imaginare și voit reprezentative.
 

– Buuuuni, vinooo repede să vezi! Buniii, vino-vino…
– Stai…, bunica nu se mişcă din grădină.
– Buni, uite un meeelc! Haha… buni uite cum e. Şi-l arată cu degetul.
– Da, măi buni.
– Buni, hihi… uite cum se târăşte. Îiiiihh. Buni, vinooo. Ce melc mare! Se apropie şi mai mult.
– Îhhh… ce ochi are! hihihi… Buni şi acolo e casă lui, în scoica aia?
– Da.
Linişte.
– Ce faci acolo? se asigură bunica, plivind în continuare.
– Buni, ăsta e un melc mare?
– Da, e un melc destul de mare, hai joacă-te acolo frumos. Să nu-i faci ceva, da?
– Nuuu…, mai stă câteva secunde şi-i încearcă cochilia cu degetul. Melcul îşi retrage coarnele.
– I-e tare scoica. Buniii, uite cum scoate ochii, hihi… Haha, râde cu toată gura. Dar el vede ceva cu ochii ăia?
– Vede, buni, aşa are el ochii alungiţi.
– Ce haios e. Uite buni mai e unul! :)

 

– Buuuni-buni-buni… uite un melc mare, ce mare e! Buni vino repede să vezi!
– Da, buni, e un melc.
– Buni, e un melc foarte-foarte mare, vino să vezi. Reeepede!
Buni îşi vede de ale ei.
– Buni uite cum se târăşte, şi e şi lipicios…îhhh. Se apropie să se uite mai atent.
– Buni, dar de ce e lipicios?
– Da buni, nu pune mâna pe el că te murdăreşti.
– Buni, dar nu e murdar, e chiar scârbos. Îhh…
– Bine buni.
Pauză de examinare.
– Buni, dar de ce are el lipiciul ăla, ca să alunce mai bine?
– Nu ştiu buni, ce lipici?
– Ăsta! Cum care?! şi arată spre mucus.
– Da, buni cu ăla.
– Ah…, şi zâmbeşte liniştită.
– Buni, e un melc foarte mare şi e foarte interesant.
– Da, buni.
– Când mai venim aici să-i facem o poză cu telefonul, să i-l arătăm și lu’ tataie și lui mami.

 

5 ani.

 

Postul din 30 noiembrie 2013

Acu ceva zile, eram pe stradă cu rucsacul de la laptop în spate, când un ciutanel – să fi fost clasa întâi sau a doua – mă întreabă nedumerit: “Sunteţi la liceu?” :))) folosind plurarul politeţii, şi cu nişte ochi mari, dulci şi curioşi, uşor buflel, la rândul său cu un ghiozdan de şcoală în spate. Mă pufneşte râsul, mă fâstâcesc puţin şi-i răspund: “Nu, sunt la facultate” încercând cumva să o dreg. Se uita mirat când la mine când la adidaşii mei adolescenţi-sidefii şi nu ştia ce să creadă, parcă l-aş fi păcălit. Între timp mă îndepărtez. Aproape că mi-a făcut ziua respectivă :)

 

still cheating time successfully
 

Postul din 10 iunie 2013

Când o să mă fac mare nu vreau să fiu niciodată gagică. Viaţa lor e muuuuult mai grea şi timpul este MULT mai nemilos cu ele. Să fii un exemplar frumos doar pentru 10-15 ani – şi asta să-ţi definească aşa mult identitatea – ca apoi patina să ţi-o răpească la schimb cu nişte scutece nu este corect. O recupera maternitatea… dar cât? Bineînţeles, frumuseţea vine din interior… bla-bla… ca şi urâţenia de altfel :) Plus la pachet, în colţul ăsta de lume, munca dublă: şi la serviciu şi acasă. Pen’ce, zău?! Şi să ai controlul asupra sexului e ca şi cum ai avea controlul asupra telecomenzii la televizor: important e conţinutul emisiunilor de fapt, başca că-i o relaţie de simbioză necesară aşa că n-ai căştigat mare lucru. Nu, mulţumesc. Şi nici “în viaţa următoare” – mulţumesc anticipat.

“Incognito”

“Incognito” de David Eagleman (2011)

– map of a brain. conştientul este ca un ziar al unei naţiuni de inconştient. naţiunea merge de la sine, în ziar apar lucrurile importante, ca un brief pt un CEO.
– conştiinţa = conştient of conştient , ha! apare şi la câine
– vizualul este reconstruirea realităţii în cadrul creierului => tricks&trips
– if blind if refacere => scrambles => 2 weeks of reînvăţare nou “limbaj”
– new input: sound glasses => tot 2 weeks de acomodare
– if diferenţe între predicţie (cortex) şi input (occipital) => corectură. if corecţia este prea mică => se face inconştient (out of conştient). Ex.: mersul pe bicicletă, mult efort la început, natural (embedded) după luni.
– tot din acest motiv nu te poţi gâdila singur. ai putea cu delay trick. asemeni schizoizii pot.
– metafora apei vs. realitate, şi bula de aer. realitatea din jurul nostru este precum apa pentru peşti. şi din când în când o bulă de aer ne mai arată despre “adevărata” natură a sa, sau ne face să ne punem întrebări (ce-i “apa”?).
– creierul nu este asemeni unei linii de asamblare ci are mai mult dinamica unei pieţe, cu conexiuni peste tot. nu se rulează 1 singur program, precum monotaskurile maşinilor de calcul, ci mai multe => democraţie şi 1 winner.
– implicaţiile unei decizii de a mânca o ciocolată (de la glicemie, la nivel colesterol, la preţ, la semnificaţia socio-culturală, la…) => conflict şi multiple-faţete umane.
– alcoolul nu este un ser al adevărului, ci lasă să iasă la iveală programe care au fost ‘înlăturate’ pt coerenţa realităţii şi best-of-survival rutină.
– pe lângă filtrare sunt importante şi stories de coerenţă a realităţii cf. rezultatul a mai multor subrutine, uneori în conflict. de aceea dacă stimulul extern does not compute => religie.
minds seeks patterns

Să înţelegi cum funcţionează creierul sau conştiinţa prin determinism (reducţionism, uateva) este precum ai încerca să înţelegi undele radio desfăcând aparatul bucăţi (sau a înţelege un episod din The Simpsons analizând circuitele televizorului). Nu este abordarea cea mai bună – ba chiar e defectă din start, dar este un început.

bucketlist-uri şi oameni mişto

De făcut:

  1. să mă duc “să bag la pokere” într-un loc destul de sordid, eventual şi costumat ca atare – trening, geacă de fâş şi fes
  2. să trăiesc un triunghi amoros aşa cum poate doar în literatură am citit, şi nu ‘lies&fuckaround’ prin care am mai trecut
  3. să beau o cafea de 1 RON de la dozator în CityMall şi să o frec cât pot dintr-o zi întreagă pe acolo aşa cum văd că fac pensionarii, eventual cu o căciulă de blană de astrahan şi fular – sau ceva asemănător
  4. făcut Revelionul pe pod la Agigea, ‘colo 15 minute de miezul nopţii, spart o sticlă de şampanie şi întors acasă
  5. ✓ să re-călăresc un val mare – de peste 2 m – la ocean

Bifate:

  1. mers la interviuri doar pentru distracţie: de secretară, reporter şi designer. #studenţie
  2. sex pe biroul şefului cu uşa neîncuiată la cameră. oh, tu #adrenalină
  3. vorbit 1 zi întreagă în engleză, pretinzându-ne turişti în oraşul natal, cu consoarta #POV
  4. “5 minute de tăcere” la Phoenix cu prietenii de #plictiseală
  5. făcut Revelionul într-un oraş necunoscut, pe scena unui teatru, cu alţi necunoscuţi, pui de artişti #popescianism

 

at your fingertips

During the Korean War, G.’s unit was involved in routine parachute training. One day, as the group was preparing for a drop, it was discovered that there were not enough regular parachutes to go around, and one of the right-handed men was forced to take a left-handed chute. “It is the same as the others,” the ordnance sergeant assured him, “but the rip cord hangs on the left side of the harness. You can release the chute with either hand, but it is easier to do it with the left.” The team boarded the plane, went up to eight thousand feet, and over the target area one after the other they jumped out. Everything went well, except for one of the men: his parachute never opened, and he fell straight to his death on the desert below.

G. was part of the investigating team sent to determine why the chute didn’t open. The dead soldier was the one who had been given the left-handed release latch. The uniform on the right side of his chest, where the rip cord for a regular parachute would have been, had been completely torn off; even the flesh of his chest had been gouged out in long gashes by his bloody right hand. A few inches to the left was the actual rip cord, apparently untouched. There had been nothing wrong with the parachute. The problem had been that, while falling through that awful eternity, the man had become fixated on the idea that to open the chute he had to find the release in the accustomed place. His fear was so intense that it blinded him to the fact that safety was literally at his fingertips.

“Flow the Psychology of Optimal Experience” – Mihaly Csikszentmihalyi, Chapter 9 `Cheating Chaos`

“Inteligenţa materiei”

Inteligenţa materiei
“Inteligenţa materiei” – Dumitru Constantin Dulcan, Ed. Eikon, 2009 ediţia a III-a
.

O carte a cărei primă ediţie care a făcut multă vâlvă în cercurile universitare în anii ’80 şi la începutul anilor ’90.
 
 
 

Dacă la început a fost Logosul exprimat prin inteligenţa ordonatoare de univers sau gândul creator, este uşor de înţeles că drumul spre reclădirea universului uman va trebui să aibă ca sursă tot un gând inteligent. Pentru că, după cum am văzut, gândurile sunt forţe ordonatoare de univers. Într-o exprimare metaforică, dar cu penetraţie în real, iniţial n-au fost decât “gândurile minţii cosmice”, care au construit informaţiile necesare transformării energiei din câmpul fundamental în substanţă şi fiinţa. La rândul lor, fiinţele umane sunt creatoare de gânduri. S-ar părea că scopul trecerii noastre prin substanţă nu este altul decât acela de a crea noi gânduri, noi informaţii, care se vor întoarce în câmpul fundamental, devenind sursă pentru noi ordonări de univers. Se încheie şi aici, ca în tot ceea ce există, un ciclu, un ciclu al fiinţei. Vom conveni, prin urmare, că punctul de plecare al drumului va trebui să-l constituie, ca şi la origini, inteligenţa, înţelepciunea unei gândiri.

 

Postul din 31 martie 2012

Acum două zile un amic bun cu care nu m-am mai văzut de ceva luni în bucuria şi simpatia revederii îmi spune că am îmbătrânit şi că am slăbit. Las slăbitul de o parte – deşi e amuzant, mai ales la metabolismul meu rapid, să văd reacţiile apropiaţilor, cu “te-ai îngrăşat” sau cu “ai slăbit”, în revederile noastre rare ce-s în contradicţie cu raportarea mea instantă de sine. Aşa… am îmbătrânit. Nu era era firesc? Ba era. Şi chiar o resimt – căci puştoaicele în lumina difuză a clubului îmi dau 26, nu 22 ca altă dată, şi deja 26 ăsta… e ceva, e o vârstă, nu mai e tinereţe fără bătrâneţe şi…

M-am întâlnit la un concert cu o vecină. Bună-bună. Ce-ţi face fata? Mulţumesc, mare, creşte frumos. Eh mare… în fine, cât are acum? A făcut 3 ani. Cum 3 ani, când? Păi… 3. Auleu, eu aveam impresia că are 1 an şi ceva. Mie îmi spui? Păi şi Mihai cât are acum? 10 ani. Cum 10 ani?! Nu are 10 ani, are 5-6 ani! 10 are măi. (zâmbeşte). Şi eu simt la fel.

Întâlnit cu fostul coleg de bancă din generală şi după una-alta, fac bine, cum e munca, ce burtă ai/n-ai, fac sport, muieri etc îmi spune că vrea să se apuce de dat cu motorul. Eşti nebun îi zic, eşti intelectual şi ştii foarte bine ce înseamnă asta, nu? Da, ştiu… dar îmi place, amicii mei şamd. Îhîm. “Păi am 33, sunt încă tânăr“. Eşti pe naiba încă tânăr la 33, nu mai eşti mai tânăr, eşti mare, suntem mari. Eh… după 40, vedem.

1. Goana după tinereţe a devenit deja o obsesie. Poate ar fi cazul să încerc să mă mai relaxez în această chestiune.
2. Ultimii doi-trei ani chiar au trecut. Nu pe lângă mine, ci cu mine. Ce-a fost, a fost – a fost bine, a fost şi rău. Dar refuz să accept trecerea timpului, iar pe lângă asta mă înfioară că în fiecare an, băi dar în fieeeecare an o nouă generaţie face 18 ani. Şi ciuda asta nu e legată numai de mine, ci o am şi pentru ei. O văd atât de frumuşică şi de proaspătă, admirată cu coada ochiului pe ringul de dans şi după 2-3 ani mă oftică atât de tare să văd că devine femeie-femeie, că se duce “în jos“. Un pic de riduri, un pic de mai multe griji, cu eşecuri, cu dezamăgiri, ca în viaţă şi cu fireasca experienţă care i se adună pe faţa şi îi rotunjeşte bine şoldurile.
3. De când au murit bunicii de la Săcele îmi dau seama că ai mei au şi ei o vârsta şi nu vor fi aici pentru totdeauna – ha, valabil la toată lumea, doah – şi că cei 20+ de ani cât mai au (“it’s a fact”, este aproape matematic, e o medie, e o genă)… băi! nu e chiar aşa mult. Mi s-au întâmplat multe în 20 de ani, dar… nu (e) chiaaar atât de mult(e). wtf
4. Probabil ca şi Woody Allen, am nevroze din astea urbane din seria “I’m really going to die someday”. Şi chiar dacă mă onorează pe nedrept de mult comparaţia, tot o fac.

genele noastre

La 24 de ani mi s-a schimbat brusc scrisul. Fără să se întâmple nimic deosebit pentru asta, fără să urmez un curs în acest sens, fără o aparentă explicaţie. Coincide însă cu vârsta la care tata a decis că scrie prea urât şi a început să copie scrisorile caligrafice ale mamei, ca să-şi schimbe grafia. Şi şi-a. Şi mie.

De la 32 de ani am început să repar aproape tot ce-mi pică în mâna. Chiar dacă am făcut Politehnica, chiar dacă sunt pe un domeniu tehnic, chiar dacă am multă răbdare … n-am avut niciodată super-abilităţi practice inginereşti, capacităţile mele ţineau de software. Mai nou însă: doar zi-mi … ţevi, robinete, ceasuri, telefoane, aparatură, televizoare (!) şi … multe altele, evident fără să fac ceva în sensul ăsta, şi, de multe ori, fără să consult un manual în prealabil. Cu ce coincide? Cu anul în care al treilea copil îţi intră la şcoală şi caietele, ghetuţele şi ghiozdanele se multiplică cu încă un rând. Anul lui taică-miu, normal. Şi mie.


Aseară, cele două mândre care ne umple cu bucurie weekendurile la Cţa, după ce-şi luaseră cadourile de Crăciun au venit ‘la bloc’. Şi dăi călăreală şi chiţăială că nu le mai văzusem demult. Fun-fun… în cârcă-ciuş dar până când, că începea să mă doară spatele. “Ultima şi gata”, “încă o dată” şi tot aşa… la un moment dat zic stop-joc că ajunge. La care cea mare face un bot imens şi teatral că eaaa mai vreaaa o dataaa şi… pleacă supărată, plângăcioasă de lângă mine. Şi se întoarce cu mamă-sa de mâna … ca să-mi spună: că eu sunt unchiul fără copii, şi că eu nu am foarte multe stresuri şi de aia trebuie să mă joc cu ea, şi că ce dacă am luat-o în cârcă de 5 ori, ce? nu mai puteam şi a 6-a oară, încă o dată, că atât mai vroia doar 1, că nu muream. Şi că e supărată şi să o iau pe umeri la oglindă. … Am rămas mat şi m-am conformat în faţa acestei pledoarii de notă 12, ce puteam să mai zic… m-a convins :).

Cred că la un moment dat clubul se va stinge de la sine. Pur şi simplu… înlocuit cu şi mai mult sex se poate şi fără club. O să moară cândva în anii ce vin, şi nu mai este cazul să-mi bat capul eu cu “de ce funcţionează atât de bine, încă”.