Tags: ninjalau

Postul din 11 martie 2017

“I want a daughter
while I’m still young”
gen

– în Constanţa sunt toţi oamenii pe care îi iubesc
– relaţiile cu copiii, deşi mega-rewarding, sunt false. sau iubire în formă mai pură nu-i?


– nu-ţi poţi renega rădăcinile la nesfârşit. dar poţi încerca să fugi de ele. mai amâni lucruri, mai câştigi din alte părţi. etc
– frate, cât teatru & Club Control poate să încapă într-o viaţă de om?
– nu nefericit, ci nemulţumit
– am renunţat (deocamdată) la mare. semi-idioţenie, măcar de-o barcă să bag. dacă nu în primăvara asta, măcar în toamnă.
“where is the love, where is the love”
– n-am făcut mare brânză cu Brainiacs, să vedem cu rusa şi/sau creative writtting.
– pe valorile mele nu am prieteni în Bucureşti. ŞTIAI asta. lateredit: ba ai, dar nu destui. nemulţumit, deh.

Cius & spor
M

musical.ly & Snapchat vs. facebook & YouTube

Postul din 17 august 2015

Trezit la 4:30, “pierdut” tren pe bază de aglomeraţie, condus până-n Capitală. Asta după un weekend atât de mişto, la rădăcinoasele de acasă – friends&family – care rivalizează cu toate weekendurile din vara lui 2014 la un loc, să le zicem mai… rock’n’roll. Bune relaţii (umane) mai am în Cţa. Şi m-am văzut şi cu_gagicile că mi-era un dor de vai-vai… şi ne-am iubit, ne-am alintat, am jucat piticot, am fost la Cărtureşti… ah! Bine fu. Tonus excelent spulberat într-o singură zi pe munci unde te dai cu capul de “cum se face asta? & why?” şi de mai multe ori, orbecăind – dar dată spre mal în final. Ajuns acasă pe la şapte şi picat ca din avion. Trezit la 21+, net… şi iar de la capăt cu_codul pentru a sta lejer cu timpii din săptămână.

+ ieşit la hashdoioish cu segmentul ĂLA bun, să mai fie – de căutat, chiar.
+ delfinarile de la CC, care au fost ele şi care au uns sufletu’ cu vaselină groasă. Din păcate timpul care mai este se pare că se măsoară în ani. Şi nu destui. D’un Oscar, de-o nouă-nouă generaţie… din astea. Ar fi şi mai mişto dacă…

Ah, da şi August-Septembrie e cu seringa plină de fericire, pah vene aşa direct prin retină. Mama lor de lucşi.

Postul din 20 septembrie 2014

chestiuni de aseară până să nu le uit:

1. “de ce eşti tu special?” pentru că sunt. “şi ce înseamnă asta?” nimic special de fapt, sunt un om normal care are nişte valori interioare (piramida lor, poate) altfel decât ceilalţi oameni. “şi asta te face special?” da. şi, în acelaşi timp: toţi oamenii se consideră speciali, dar speciali sunt puţini de fapt (în jurul tău). no biggie.
2. “şi ce faci cu specialul ăsta după 30j de ani? cum îl suporţi/manevrezi?” u won’t, pentru că moare cumva de la sine. de fapt, nu moare ci-i scade din importanţă. să zicem că specialul ăsta era în camera eu-ului un ditamai animalul foarte muflos şi moody pe care-l ţesălai cu drag, frică şi mare dragoste. şi care ocupa cam toată camera. după nişte ani… observi, cu oarecare mirare, că de fapt acel animal era doar unul mai mic – de dimensiuni normale, că e retras într-un colţ, e la fel de special doar că percepţia ta era deformată, nu mai e atât de important, atât de mare. “şi ce e important?” altele, o să descoperi tu. everybody does.

Cu copii sau fără copii?

Dacă ar fi să mă iau după instinctul social toată lumea ar fi bine să facă copii. Aproape toată lumea şi am evitat verbul “trebuie” – pentru că nimic nu trebuie pe lumea asta. Pentru mine asta e ultima modă în presiunea socială: “(şi) tu când faci copii”, “ah, păi eu nu vreau…”, “cum nu vrei?! păi…”, “păi nu”. Şi începe o poveste cu explicaţii pornind de la Andra care avea câteva luni şi când am ţinut-o pentru prima dată în braţe şi atunci mi-am dat seama că nu vreau copii, ci vroiam o jucărie cu care să mă joc trei ore/zi după care să o închid în dulap. Sau după aia să meargă la mă-să. Şi aia nu sunt copii. Cel puţin sunt mulţumit că a dispărut întrebarea “dar tu când te însori?”, până la urmă s-au prins, nu toţi, dar îmi place însă că forma apăsării a evoluat să zicem.

M-am gândit de multe ori serios la chestiunea aceasta, inclusiv luând în calcul că ceea ce “simt”/vreau acum în 7-10 ani s-ar putea să mai fie valabil, aşa cum făcând acelaşi arc în trecut didn’t. Printre scenariile (im)posibile care mi-au trecut prin cap, într-o frumoasă după-amiază de vară, ca asta, m-am gândit cum ar fi fost dacă cuplurile din jurul meu cu copii nu i-ar fi avut, oare cum ar fi fost? Hai să fabulăm. Dar înainte vreau să jonglez un pic pe marginea justeţei subiectului: adică cum cineva care nu are copii, hai lasă asta, pur-şi-simplu altcineva decât părinţii copilului respectiv ar putea să judece, sau să analizeze – poftim, situaţia în care acel copil n-ar mai fost. Ei bine… uite aşa, prin exerciţiul imaginaţiei. Hai să iau câteva cupluri de părinţi din jurul meu, aparent într-o ordine aleatorie şi să văd ce iese. Ar veni cam aşa: părinţii mei, bunicii – ambele perechi, sora mea, fratele meu, Luca – cel mai bun amic din copilărie, V&R – foarte buni amici, P&A – altă părinţi prieteni şi.. mătuşa din partea tatălui. Should do it. Aşadar… hai să încep cu bunicii.

• Ioana şi Ion, din Săcele – un cuplu impetuos, deseori separaţi, zodii de foc cu personalităţi puternice, ce s-ar fi întâmplat în viața lor dacă nu ar mai fi avut copii? Ar fi fost mai bună sau ar fi fost mai rea? Poate ştii cineva asta sau evalua? Poate. Eu zic că s-ar fi despărţit la un moment dat, ca apoi la bătrâneţe dacă nu ar fi apărut alte jumătăţi mai compatibile probabil şi-ar fi petrecut ultimii din nou împreună, aşa cum s-a întâmplat şi în realitate.
• Mihail şi Elena, din Feteşti-sat, bunicii mamei. Pe ei pur şi simplu nu-i concep fără copii, familia lor a fost atât de puternică şi de legată iar valorile lor au fost atât de pe “baza societăţii” încât nu-i văd/închipui altfel. Fără copiii i-aş fi fost vedea complet nefericiţi.
• Mama & tata – dacă nu ar fi avut copiii… băi, băi, băi!… păi dacă părinţii mei nu ar fi avut copii înseamnă că nici eu n-aş mai fi fost. Şi dacă moi n-aş mai fi existat aceasta nu s-ar mai fi fost fu ar e este cumva povesti! Chestiune valabilă inclusiv cu bunicii, nu? :) Dar aceasta este un exerciţiu de imaginaţie, nu vă luaţi după prostiile mele faceţi copii: breed ppl breed. Revenind, cum ar fi fost viaţa alor mei dacă n-ar fi avut copii? … Altfel, şi mai cu bani, poate concedii mai multe. Nu i-aş vedea divorţaţi, din contră, dar prin ocaua fericirii?… Habar n-am.
• Cum ar fi fost viaţa surorii mele dacă n-ar fi avut copii? Mai nefericită şi mai puţin plină. Sor-mea e în filmul ăla “mamă şi atât”, deşi nu poate fi redusă doar la asta, cum nimeni nu poate fi.
• Fratele meu? Ha! O viaţă mai tihnită, mai împlinită, un cuplu mai liber. Aşa îi văd. Parcă nu le-ar fi stricat o copilărie mai prelungită. Şi cei ’50j de ani i-ar fi domolit burghezeşte aşa. Sunt sigur că nu ar fi de aceiaşi părere cu mine.
• Luca? Habar nu am. Poate e şi prea proaspăt tătic pentru dat cu presupusul… nu-mi dau seama. Poate mai bine, poate mai rău. Poate-poate.

Iar pentru ceilalţi sincer nu mă mai interesează analiza, care mă repet: priveşte doar intimitatea cuplului de fapt, pentru că îmi dau seama că proiecţia în viitorul alternativ nu reflectă altceva decât gradul de mulţumire pe care-l percep eu vizavi de imaginea lor familială. Cum ar fi fost cu adevărat? Who knows, who cares…

Postul din 22 iunie 2014

An după an lucrurile se schimbă încât la 7-8 ani distanţă eşti cu totul o altă persoană. Dacă ţin minte bine de la biologie chiar şi la nivel celular. Vorba lungă, vorba scurtă: am plăcerea de ceva vreme încoace să experimentez o fericire, fericire, fericire rară – nu e extraordinară – dar la care ajunsesem să visez în tumultoasele, ha!, tinereţi neostenite şi far’ de prihană, aş!, from my early twenties – perioadă care a ajuns în ultimul timp să-mi fie etalon de semiperfecțiune de la 1) pielea catifelată (cine cunoaşte, știeee) şi 2) de la mintea nevirusată/neinfectată de d., de la depre… mari dezechilibre.

E totuşi lungă :) şi nici – ba da, da-mi dau seama că-i ruşinos-infantil. Lasă. E vorba de o MINUNATĂ stare erotico-amoroso-sentimentală în care nu ții la nimeni. Dar la nimeni-nimeni-nimeni. Pentru mine unul e o performanţă, tot timpul am fost bântuit dah <<pasiuni>> care dintre care mai ‘mistuitoare’, mai apăsătoare, ba chiar de câteva ori obsesive care îmi ocupau tot timpul şi mă lipseau de echilibru, fiind o componentă importantă a…, dar luând – și nu dând. Să nu conteze nimeni, să nu te intereseze, să nu-ţi pese (oh tu, încântare!), să te ferească… Sfântul. Să fie bine, ca să nu… ca să nu. Şi culmea – zic eu – e de la lumina solară şi ţine undeva la câteva săptămâni consecutive pe an: undeva după sfârşitul iernii până când natura nu se dezamoreşte furtunos prin luna mai. În rest tânjeşti, sau îţi pasă sau iubeşti, sau urăşti sau te gândeşti, sau imaginezi la cineva. Va.

“Şi unde ai fost aseară?” “Păi am fost la film, pe urmă m-am întâlnit cu voi şi urmă am fost la M. şi am băut o bere. Pe urmă am ieşit în 13 – de fapt după fundul cuiva, în fine, şi am stat ceva acolo şi după care am fost în Doors, şi a fost mişto, era lume, am stat până la 3 când s-a spart. Era muzică mişto. Şi m-am înâlnit cu B., era şi el acolo. Şi am văzut-o şi pe A., era cu cineva.” “Tu?” “Ne-am dus acasă şi ne-am culcat.” Este îndeajuns? Şi într-un sens şi în celălalt ţi-o faci cu mâna ta. Iar când sunt implicaţi şi alţii, îi laşi. Alegi. Şi ce dacă, important e să funcţioneze.

Esther Perel: The secret to desire in a long-term relationship

– cerem prea multe de la 1/2: şi friend, şi spose, şi lover şi confident şi p.mea. 150 de săteni întrunul.
too much. nu iese, doar dacă este un creier deosebit. ‘deosebit’.

– da, libertate pt că atunci când apare distanţa imaginaţia kicks in and then…
– SPAŢIU sexual, promite-l şi oferă-l altfel… sula
– fanteziile sunt importante, nu le omite, şi sunt pe invers cu ce susţii pe timp de zi, de obicei
– sexul e un rol. are nevoie de scenă, altfel nu prea funcţionează.
– sexu-i limbaj. tell a story. nu-i doar un comportament.
– “misterul nu se referă la a călători în locuri noi, ci la a privi cu ochi noi” Proust

– viaţă sexuală are ups&downs. use it. şi e pe construială, nu e de la sine, nu-nu.

————-

– după ce bei, echilibru psihic cum îl iei?
(le: prin reset, intoxicaţia e reparată prin ‘set to default factory settings’, bio-electronic).
– positivity opens
– the positivity scan: works prin rewiring. attention span. jumătatea plină. refăcut?

AMUSED
AWE
GRATEFUL
INSPIRED
INTERESED
JOYFUL
LOVE
PROUD
SERENE

P.S. nu-s persoana potrivită pt sfaturi relaţii de lungă durată, din contră. la ce aş avea competenţe ar fi cum să le tragi pe nas pe fast-forward, cu maximum de randament din toate pdv.

Postul din 8 septembrie 2013

Photo0272

Am petrecut un we fabulos. Vineri am fost la un botez unde m-am plictisit puţin, dar am învăţat şi aflat nişte lucrurile la care-mi doream răspuns. Şi l-am descoperit pe Silviu Covaci un folkist, nu chiar pe folk dar de un show şi mai ales o dăruire… mişto-mişto. Şi-o sâmbătă după-amiază petrecută-n London la o berică după baia zilnică încercând să încropesc un articol despre #roşiamontană.

Şi sâmbătă am fugeat cu Marean şi două mândre de-ale lui în Vamă. Cu un pitstop în Costineşti la HOP în Vox Maris-ul mişto renovat. Vama, ca Vama… cu beute, întâlnit mulţi prieteni tomitani, făcut muci, pierdut firul, îmbrăţişat toaleta etc. Cam the usual. Iar duminică am avut inspiraţia să facem o baie la Shabla pe care n-am mai văzut-o de mult, şi odată ajuns acolo să-mi dau seama cât de mult mi-a lipsit şi cât de mişto poate să fie locul ăla, şi cât de good vibe e. De ceva veri aşa fac: când vine toamna – dar de ce n-am fost mai des? În fine… A fost ca marele fix. Cam agitată apa – M. era ca într-o cutie de Pepsi :) iar eu mi-am pierdut, iar!, doapele de urechi nu-mi dau seama cum. Şi cu un pic de adrenalină feminină căţărându-ne prin capacul de la peşteră. Băi, cât de magic e locul ăla! Plimbat copchii un pic p’acolo.

Iar apoi o masă leneşă la Dalboka cu amintiri amestecate de nostalgie şi regret şi… îmi aduc aminte când începusem să-mi displacă pentru că mergeam aşa des şi era cumva highlight-ul de ce se putea face. Aşa pe sărăcie şi pe provincialism. Şi ciondănelile cu Lore şi cum o iubeam şi cât era în capul meu de fapt, şi ce a contat până la urmă în final. Şi tot felul de gânduri din astea. Graficul e în jos, clar – fără suprize şi fără panică: what goes up must go down.

Am băut apoi pe seară o cafea la un loc şmeker în Neptun – Efendi, foarte pe şic, foarte pe oriental. Oare de ce în Cţa nu avem baruri din astea? Degetul mare de la mâna stângă nu mi-a tremurat aşa mult, deşi abuzasem, nu ştiu de la ce e. Poate aflu luni.

Postul din 13 august 2013

Un Summer Well anul ăsta de Buftea chiar ca o găleată de vacanţă. Aglomerat şi intens, centrat pe două foarte dulci nopţi pierdute că de luni am dormit aproape non-stop (dar nu m-am dat în lături să văd un sârbesc mişto la CityPlex). Cu oameni frumoşi, muzică din playlistul personal chiar pe scenă – deşi m-am entuziasmat cel mai tare la sesiunile dintre concerte – ah, ce muzică! ce oameni în jurul meu de ştiau versurile, ah! … dar ştiam asta. Sau era anticipată. Mi-a mai plăcut la festival, cumva pe modul negativ un hipstărache hardcore care avea înfăşurată pe mâna o camera pe film :) şi, din nou, că n-am auzit în jurul meu nici măcar un plm. Dar să nu confuzez vacanţa cu viaţa reală. Şi nici relaţiile de-o vară cu relaţiile serioase. Şi nici proiectele pro bono cu cele pe bani (mulţi). Şi nici…

Mişto Bucureştiul. Schimbat în bine, la cele 6-7 luni diferenţă când apuc să-l văz. Mai civilizat, mai relaxat – cu pi-ul aferent scăzut cf. factorul vacanţă, oricum pe plus. Şi, culmea, pe comunitate. Să le fie primit. Pe.

La întoarcere, resetat din coconul de acasă, cu nasul în iarba pârlită a câmpului, de mirosea a Bărăgan de Feteşti, începusem să fac planuri de scris. M-a pocnit să abandonez toată ideile curente – nefuncţionale, şi care mă chinuie – şi s-o dau pe naturaleţe, pe copilărie, dacă tot e cu bonus++, şi să m-apuc de “Litrarul”. Da’am uitat cum am ajuns acasă şi la prima scufundare în marea amniotică s-a dus complet. Sfârşitul ăsta de an bate-n reconciliere ruşinoasă, de matcă, iar crizele de până acum se pare că n-au fost suficient de puternice aşa că… de fapt îmi place, şi mediocritatea în/cu care mă desfăt nu mi-e jug insuportabil, doar mă plâng.

Postul din 4 iulie 2013

“De ce nu pot să am relaţii (intime) normale cu oameni anormali?”. Deşi este evident răspunsul, e inclus în retorică, încă mi-e o MAREEE… întrebare. Probabil că uneori chiar că citesc atâta psihologie degeaba. Dar baremi îmi iese partea de statistică, aproximări şi proiecţii.

Mă oftic.

Postul din 30 iunie 2013

Am visat că am călărit valuri de tsunami. Din Mamaia până-n aproape în cartier, pe străzi printre blocuri. Dar la persoana a 3-a filmat din elicopter, şi eram şi o gaşcă întreagă pe care nu-i cunoşteam, toţi compacţi. Nici măcar un cadru la persoana întâi, nimeni nu facea manevre şi ieşeam în evidenţă cu placa verde deşi eram cel mai cuminte. Fericit că după primul roll că nu-mi sărise dreptul. Tot ride-ul a fost de fapt mai mult o mare planare, inclusiv peste valul de recul. Mă bucuram că în sfârşit am poze mişto de pe valuri, ba chiar video. La un moment dat la primele încercări până la acel val uriaş era pe lângă şi un cameraman cu un GoPro legat de cap.

Apoi am fost să-mi recuperez cheile ascunse în ghena de la O1, după care m-am întâlnit cu C. care era plânsă că se despărţise de I., după ce se mutase la el la curte, de la un incident domestic cu o oală de ciorbă dată pe jos din greşeală. Deşi avea uşoare vânătăi n-o credeam şi nu ştiam cum să reacţionez. Luca care era cu mine îmi zicea să n-o cred şi s-o las în pace. De fapt eram în port şi stăteam la coadă la terminalul de pasageri la emigrare către Istanbul care se vedea în larg, mare şi foarte aproape, înfloritor, super metropolă.

Postul din 10 iunie 2013

Când o să mă fac mare nu vreau să fiu niciodată gagică. Viaţa lor e muuuuult mai grea şi timpul este MULT mai nemilos cu ele. Să fii un exemplar frumos doar pentru 10-15 ani – şi asta să-ţi definească aşa mult identitatea – ca apoi patina să ţi-o răpească la schimb cu nişte scutece nu este corect. O recupera maternitatea… dar cât? Bineînţeles, frumuseţea vine din interior… bla-bla… ca şi urâţenia de altfel :) Plus la pachet, în colţul ăsta de lume, munca dublă: şi la serviciu şi acasă. Pen’ce, zău?! Şi să ai controlul asupra sexului e ca şi cum ai avea controlul asupra telecomenzii la televizor: important e conţinutul emisiunilor de fapt, başca că-i o relaţie de simbioză necesară aşa că n-ai căştigat mare lucru. Nu, mulţumesc. Şi nici “în viaţa următoare” – mulţumesc anticipat.

Postul din 28 mai 2013

Încă luna mai! Lumina rece printre norii de dimineaţă când urcăm turat dealul Cişmelei – transcedental chiar mai mult ca un Windows XP sau ca amintirile din ce în ce mai puţin vii de octombrii cu vânt de la ţară, sau mai bine tot luna mai-iunie dar cu podişuri verzui d’orz – şi zâmbetul şi ochii superbi ai A. aseară, ţinuţi cald între două mâini, promiţându-i marea cu sarea. I will.

Grace.

Şi brânză de capră. Fără stafide şi fără lămâie. Din Tomis III. Vreari.

revizia de 1 an

emailed to C:

Si, deci, cum, de ce… etc. www :) C’est tout, c’est vous, c’est ce, c’est… lalala
Te-am vazut, ti-am luat pulsul, temperatura, fisa tehnica… si totusi parca ceva a ramas in aer.

Te rugasem prin ianuarie sa te gandesti la un lucru. Sa gasesti o modalitate de a ramane in viata ta, o varianta c) suplimentar-castigatoare fata de “a) prieteni” si “b) deloc”. Eu n-am gasit-o, desi am cautat-o. Tu te-ai gandit?
Nu-i rau nici asa cum e acum – un tel, un email, un sms, un vazut, un chin, un dans, dar parca nu-i bine, nu-i ‘complet’. “Antena” mea zice ca si la tine e ceva in sensul asta, dar intr-o masura muult mai mica. Ceva lipseste, far’ sa moara nimenica din cauza asta. This is it?

Nu insist :)

 

Postul din 3 mai 2013

De dragoste, două concluzii:

– ce-mi doresc cel mai mult este să găsesc o parteneră care se scoată din mine îndrăgostitul ĂLA, eu fiind cel mai îndrăgostit de mine cel îndrăgostit. asta caut. relaţionarea profundă cu partenera este mai mult decât secundară, ba neimportantă aş spune. ceea ce evident nu e chiar bine, dar cam aşa e. foarte multă vreme a trecut ca să-mi pot da seama de asta. mierea e la mine, nu la ea. perverso-sentimental ca un hermafrodit :)
– mi-e frică de relaţii stabile ca de dracu’, încă. când le aleg, le aleg ca să ştiu din start că nu ţin – cum am facut cam până acum, mai ales la cei 20j de ani tineri. când apar partenere compatibile pe termen lung mă (cam) întorc cu spatele şi o rup la fugă. însă nu de sufocare mi-e frică, nu atât de mult, ca atunci când eram puşti, ci de altele: monotonie, blazare, rutină; maturizare, responsabilitate şamd.

Postul din 30 aprilie 2013

Coborâtul podului de la tunel din parc, pe bicicleta închiriată, doar cu o mâna – pe frâna bună, iar în cealaltă două îngheţate mari la cornet, alunecând spre A. ce stătea lungită în iarbă pe izopren. Cu gura până la urechi, cu “fă-mi o poză, fă-mi o poză” ca adolescenţii. Brain novelty, brain in love. Cred că e maximul de cât am putut trage: 35 de ani. Partea asta n-a fost rea deloc, din contră.

Postul din 28 aprilie 2013

o bere la Horia

Cea mai frumoasă zi de anul ăsta, pân’ aproape de Florii, fu o duminică petrecută total aiurea şi pe genul hai-s’o-ardem prin baruri cu Diana. Trezit pe la 13-14 după o seară probabil lungită degeaba am-uitat-unde, ajuns la Irish pt “cafea” şi acolo luat un Guinness, şi încă unul de am stat vreo doua ore. Pe urmă schimbat în London, şi încă o bere… şi uite aşa până la miezul nopţii, din bar în bar. Şi-a fost minunat! Atunci mi s-a părut că pierdeam timpul şi că fugeam de “nu vreau să ajung acasă” – which I did, dar retrospectiv mi s-a părut splendid. Ca o zi superbă doar pentru mine pe care nu o mai avusem demult şi cu o companie placută care funcţionează pe plus. Zi care n-a ţinut musai de proprietăţile anxiolitice ale alcoolui ci de leisure-time…

Asta până vineri. De un road-trip la Izvoarele care m-a uns pe suflet. Acum asta e cea mai frumoasă zi, încheiată rotund şi la final. Şi cu nişte arcuri peste timp de 1 an, cu îngropat nişte morţi şi realizat lucruri, şi nişte chestii personale atât de puternice prin similitudine, alea-alea… de îmi dau seamă că încă mai am multe de învăţat. Se pare că asta nu se opreşte decât dacă vrei. Şi ca laţele dintre “ce vrei” şi “ce se întâmplă” sunt. Deci în esenţă se reduce la… ce vrei? Ca-n ciclurile imberbe ale revoluţiei permanente – una din puţinele lecţii comuniste bune.

bucketlist-uri şi oameni mişto

De făcut:

  1. să mă duc “să bag la pokere” într-un loc destul de sordid, eventual şi costumat ca atare – trening, geacă de fâş şi fes
  2. ✓ să trăiesc un triunghi amoros aşa cum poate doar în literatură am citit, şi nu ‘lies&fuckaround’ prin care am mai trecut
  3. ✓ să beau o cafea de 1 RON de la dozator în CityMall şi să o frec cât pot dintr-o zi întreagă pe acolo aşa cum văd că fac pensionarii, eventual cu o căciulă de blană de astrahan şi fular – sau ceva asemănător
  4. făcut Revelionul pe pod la Agigea, ‘colo 15 minute de miezul nopţii, spart o sticlă de şampanie şi întors acasă
  5. ✓ să re-călăresc un val mare – de peste 2 m – la ocean

Bifate:

  1. mers la interviuri doar pentru distracţie: de secretară, reporter şi designer. #studenţie
  2. sex pe biroul şefului cu uşa neîncuiată la cameră. oh, tu #adrenalină
  3. vorbit 1 zi întreagă în engleză, pretinzându-ne turişti în oraşul natal, cu consoarta #POV
  4. “5 minute de tăcere” la Phoenix cu prietenii de #plictiseală
  5. făcut Revelionul într-un oraş necunoscut, pe scena unui teatru, cu alţi necunoscuţi, pui de artişti #popescianism

 

Curgând la vale pe Cişmelei

De obicei seara când vin din oraş nu parchez imediat în faţa blocului ci urc uşor spre Brotac şi las maşina să curgă la vale pe Cişmelei, făcând un ocol lent la Cireşica în jurul Phoenixului şi înapoi spre casă urcând turat dealul unde la poale era cândva Ozana. A devenit un obicei. E un lucru care mă face să-mi aduc aminte de când mă simţeam viu, bolnav de gelozie, căutând acu’ câţva ani silueta unui Citroën bleu, siluetă care chiar dacă găsită ori ba nu avea să-mi releve nimic important despre nimic. Dar mă simţeam viu. Ulterior, după ce mi-am dat seama că “pelegrinarile” mele nocture nu-s decât pretexte de dor-de-ducă, şi că încleştările unei minţi prea preocupată de gândurile sale nu-s decât simple motive, mi-au devenit atât de dragi şi s-au umplut de un egoism simpatic încât mi le permit precum deliciu să le reproduc seară de seară înainte de a urca în bloc, ca un fel de “guilty pleasure” foarte personal.

Şi stau şi mă întreb ce ANUME mă făcea să mă simt atât de viu atunci, deşi eram beteag în obsesia mea parazitară, şi dacă viul ăla era important şi cât de important e pentru mine, din lucrurile alea care-s importante. Şi e! Culmea, e. Aşa că mai trag o tură de Tomis Nord, ‘lunecând la vale încet pe Cişmelei ca într-o poezie urbană şi robinsciană. Până la urmă m-a ajutat tehnologia să aflu “ce şi când” şi nu “cum”, şi până la urmă mi-a cedat şi erotic ajungând să regret momentul cu toţi rărunchii de-o greşeală de nerepetat, ca ulterior… astea să pălească zdravăn înspre “nimic important” şi să rămână glisatul la vale pe Cişmelei. Unul din puţinele momente când mă simt atât de viu în oraşul ăsta şi de care încerc să-mi aduc înainte de a parca spre casă.

Mi-aş dori că toate zilele să simt acest viu ca acum… la vale, pe str. Cişmelei, seara, Constanţa, ianuarie, 2013.