La Shabla cel mai interesant a fost când m-am chinuit să recuperez ambalajul de Poiana scăpat în apa chiar lângă mal, da’l drq căzuse fix într-o firidă de mai bine de 7 m (sau 5 m acasă – blocuiţi). După a opta încercare… În rest… nu ştiu cum a reuşit să se periseze locul ăsta, altă dată atât de magic. Da, da… e şi acum, dar… mai pe lângă un perete sprijinit de apa caldă şi generos luminată, într-un mini-fiord, prin vreun coridor … însă răspunsul la acelaşi stimul în mod repetat scade în intensitate zice-ar neuro… Re-inventare, normal.
Acum x zile observasem la sănătoasele bazine aproape zilnice de umeri non-clănţănitori de după orele 19 că tot nu sunt în stare să privesc marea în larg, aşa cum dispăruse această “proprietate” acum mulţi ani, chiar şi cu puţin exerciţiu. Pur şi simplu îmi fuge privirea şi creierul refuză să mentalizeze/focalizeze imaginea. Cam aşa a început să se petreacă şi cu primii metrii ai ţărmului şi cu ceilalţi y de sub apă. Păcat… it’s me. Bine observase R.: “erau veri în care tot ce-ţi trebuia era marea“. Erau. Era. (Uşor-uşor începe să mi se lase pielea de pe gât… să nu mai fie atât de bine întinsă ca până acum. Că doar n-om trăi forever.)