Cand isi auzise numele strigat eleva isi facu curaj si se ridica. -La tabla! zise profesoara si deja pentru ea semana ca o amentintare. Iesi din banca; ochii colegilor o urmareau, nu invatase nimic si ultimile ore absentase mai mult sau mai putin motivat. Se stia: cine absenteaza de trei ori la rand la chimie este ascultat din toata materia. Stia ca avea un trei, obisnuitul trei de inceput de trimestru, si ca acum nu stia nimic si era scoasa la tabla. Profesoara incepu cu lucruri simple iar ea ridica din umeri si isi musca la sange buza de jos. "Sa nu-mi puna trei! Sa nu-mi puna trei!" recita in gand ca o litanie. Intrebare: -Fetito, reactia asta este electrofila sau nucleofila? -A... -La loc,doi. Murmur in clasa - primul corigent la chimie pe trimestrul acela. Lasa creta la tabla si se indrepta spre banca fara sa-si mai muste buza din cauza privirilor iminent indreptate spre ea. Cand trecu pe langa Vlad se uita la el - avea o privire compatimitoare, si se aseza in banca. La sfarsit de ora incepu sa planga, fara sa vrea, ca si cum lacrimile ar fi tradat-o. In pauza colegii isi luasera lucrurile si se grabeau sa ajunga in clasa. Carmen nu se misca din banca. Dupa ce aproape toata lumea parasise laboratorul ridica fata murdara de lacrimi si privi in jurul ei mirata cat de alb putea sa fie totul, din cauza faiantei. In usa Adela si Vlad isi vorbeau ingrijorati cu caietele in mana. Adela ii intinse caietele sale lui Vlad si ii spuse sa se duca in clasa, ca are ea grija de Carmen. Vlad incuvinta. Adela nu-i zise nimic, o lua de umeri si ii trecu mana pe spate. -O sa fie bine. O ajuta sa-si adune caietele si plecara si ele in clasa. Credea ca s-a terminat, in fond fusese si vina ei, stia ce o asteapta, dar cand se aseza din nou incepu sa tremure. Adela parea ingrijorata si un pic speriata parca intuind ce avea sa urmeze. Ii zise: -Hai tu, ca o sa te descurci tu la chimie. Asta ti-a dat note mici din a IX-a! -Fac eu ceva pe ea de chimie! raspunse Carmen incercand sa imite involuntar o voce barbateasca si incepu sa-si sufle nasul. -Dar ce ai? incerca Adela sa o imbuneze. -Am! N-am nimic. Lasa-ma-n pace! incepu Carmen sa se rasteasca. Adela se sperie si ridicand neputinciosa din umeri se uita la Vlad. Acesta a incuvintat din ochi ca are el grija de ea, asa ca Adela a plecat. Vazandu-se singur Carmen il ruga: -Vlad! Vlad! cu voce stinsa. Ma duci tu pana acasa? Vlad aproba din cap si ii stranse cartile in geanta. -Hai! ii spuse si o lua de brat iar Carmen il urma cu batista la nas. Cum n-au gasit nici un taxi au luat-o incet spre statie de troleu. In statie Carmen se lipi cu fruntea de umarul lui, inca suspinand cu lacrimi, sprijinindu-se de el. Vlad gandi ca cel putin era bine ca nu mai era in clasa unde ar fi vazut-o si restul, insa nu si-ar fi dorit sa faca o criza iar aici. Troleul nu intarzie mult si era aproape gol. Se asezara pe doua scaune iar Carmen ne mai putandu-se abtine a inceput sa-i planga in brate, oprindu-se din cand in cand sa respire. Vlad nu stia ce sa faca, nu stia ce sa spuna. Acum am pierdut proprietatea asta. Intalneam vagabonzi pe strada, necunoscuti, oameni necajiti care incepeau sa-mi vorbeasca dintr-un motiv mai putin cunoscut mie atunci. Ultima data cand am intalnit un astfel de om a fost cand aveam vreo 40 de ani si eram in concediu la Sinaia, pe o banca. Atunci m-am speriat si m-am ridicat grabit bolborosinu-i sarmanului ca sunt grabit si am sters-o. Cand eram in liceu stateam, ascultam si la sfarsit ii zambeam nefericitului si pleacam alene, salutandu-l sincer, iar acesta multumit ca impartasise cuiva necazul. Au trecu vremurile acelea! Sughituri. -Daca, daca ..., icnete. De ce nu ma iubeste nimeni si pe mine? ... plangea. Mi-e asa de greu, ma simt asa de obosita, si mi-a pus si doi la chimie, Vlad o stranse langa el mai mult. Doamne, daca ai stii ce greu imi este... hi,hi ... de ce nu pot si eu sa fac ce vreau?... Si asta din cauza lui Mece, el e devina! Sa vezi, azi am vorbit cu el, inainte de chimie, ca ieri se suparase si-a zis ca nu mai vrea sa vorbeasca cu mine... in fine, n-a zis el chiar asta, dar asta mi-a zis ... De ce nu tine si el la mine?! Hi! Hi! Stiu ca vreau mult ... de ce sa tina la mine si sa nu tina la Ioana, nu? Doar sta cu ea in banca, nu cu mine! De ce trebuie sa-mi placa mie de Mircea?! Si acasa... m-a certat maica-mea... mi-a zis ca daca raman la chimie trimestrul asta, ma inchide in camera si..., icnete, tata nu i-a zis nimic si doar am vorbit cu el, ca nu reusesc sa ma descurc. De ce nu i-a spus!? Doar i-am explicat, altfel nu ma certa... Pauza. -Ma crezi? -Da, te cred. -Si doar i-am explicat: nu pot, am incercat sa invat, dar nu pot, simboluri si alcani si alchene... si scarba aia de chimie mi-a dat doi. Nu a vrut sa ma asculte... Diriga mi-a zis ca daca mai fac o absenta ma exmatricu- leaza! Asta din cauza lui Mece, dar el are scutiri ... de unde are atatea scutiri?! Stii, mama lui e doctor... doctor... Acum mi-a spus verde in fata ca nu tine deloc la mine! In fata; era nervos... de ce era nervos? Se agita asa mult pentru Ioana si Ioana il trateaza cu flit! Eu nu-l tratez cu flit! De ce ma place?... Suspine usoare, inabusite. Mama mi-a zic sa mai las "baietii", auzi!, "baietii", si sa ma apuc de invatat. Parca eu as fi ca ne- bunele alea care alearga tot timpul... Se opri; Vlad se uita la casele pe care le depaseau in viteza. Carmen ii puse capul in piept si il stranse de mijloc. In urmatoarea statie de troleu trolebuzul se aglomera; Carmen se plangea in continuare. -Mi-e si mie greu... Vreau sa am si eu pe cineva langa mine ... sa ma inteleaga. La scoala, parintii... acasa... Tu ma intelegi?... -Da... -Stiu ca ti-e si tie greu... Acum, si tanguindu-se, mie imi place de Mirce, iha!, de ce a trebuit sa ma paraseasca?! De ce a trebuit sa isi bata joc de mine?! De ce mie? In fata lor, pe scara, un tanar vizibil iritat se intoarse spre ei si ii privi apostrofitor. O stranse mai mult pe Carmen; da, stia ca deranja dar putea sa inteleaga, macar el. Se uita mai atent la el. Avea cam aceiasi varsta cu el si asta il enerva si mai mult si il sageta cu privirea. De ce se amesteca el unde nu il privea? Carmen continua. -Stiu ca tie iti place de Ioana. Si mie imi place de Eliade, iar lui Eliade ii place de Ioana. Stii, vreau sa-ti spun ceva, dar numai tie, numai tu sa auzi, si se apleca spre urechea lui. Asta il multumi mai mult decat avea nevoie si ii zambi trufas strainului de pe scari ca unuia care nu putea sa aiba tot, numai lui i se oferea tot. Tanarul se incurca zapacit si-si intoarse privirea in alta parte. Carmen ii zise la ureche: "Sa stii ca Ioana are sa-i dea papucii lui Mece! ... Si uita-te la asta din fata noastra cum se uita la noi." -Doamne, si cat de obosita ma simt, rasufla. Numai tu esti alaturi de mine, tu intodeauna ai fost alaturi de mine. O stranse si el. -Gata acum..., stergandu-si lacrimile cu dosul palmei. M-am potolit. -Bine ca te-ai potolit, ii spuse Vlad. O sa vezi, o sa se rezolve totul, vorbim noi... vorbesc eu cu profa de chimie, o sa te asculte. -Da-mi trebuie un noua! -Noua... Iti inveti tu. O sa vezi, o sa fie bine!... Pauza mai lunga. -Stiu ca tie iti place de Ioana. -Ihi... -Si lui Eliade ii place de Ioana... iar mie imi place de el. Mai tii minte cand iti placea de Adela? Cand te agitai atat?... Ce dulce erai! Vlad zambi, ea s-a uitat in ochii lui si cand i-a vazut expresia a zambit si ea. Reveni. -Nu stiu, daca nu m-ar marginaliza asa ... sa vezi cum mi-a spus-o clar, in fata ... Suspina. Si nu vreau mult, nu?! Nu vreau mult! Doar sa ma bage si pe mine in seama, sa o faca serios. Nu vezi ca Ioana se joaca cu el? Zii, vreau eu prea mult? -Nu. -O, Vlad! Tu intotdeauna m-ai inteles. Se uita din nou in ochii lui. De ce iti place tie de Ioana? Ii?! -Nu stiu... mi-e greu sa ma gandesc acum. Nu stiu, imi place simplu. -De ce?! Iti place mult? -Poate nu chiar asa mult. Nu stiu... imi place ca e inteligenta. -Eu sunt inteligenta? -Da... Da'nu ca ... e mai aparte. -Cum mai aparte? intreba Carmen un pic indignata, egoist. -Tie de ce iti place de Mece? eschiva Vlad. Visatoare. -Nu stiu ... imi place. Izbucni. Dar el nu ma place!... -Gata, gata ... , o mangaie pe cap. Avea ochii rosii, plini de vinisoare, storsi de lacrimi, cu un inceput de cearcane. -O sa inveti la chimie. Da? -O sa ma stradui... O stranse in brate. Vreau sa-ti spun ceva la ureche, Vlad se apleca spre ea. O conduse pana acasa. * * * A doua zi Carmen nu a venit la scoala, in schimb a venit Radu, dar cu care nu a vorbit deloc. L-a sunat ea sa-i multumeasca ca o dusese pana acasa. Inca se simtea sub efectul zilei ce trecuse, inca nu-i venea sa creada ce se intamplase. Parca criza o facuse el si nu Carmen, parca o facuse in locul lui. Ioana a venit putin cu el in banca spunandu-i ca-i pare rau pentru Carmen, ca ar fi vrut sa o ajute eventual la chimie. Ii povestea de Mece cum era nervos si pe ea o exaspera lucrul asta. Gandea ca era echivalent cu: "Vezi ce nefericia sunt eu!? Cum ma chinui?! Tu trebuie sa ma salvezi. Incepe macar prin a ma consola." Si ar fi facut-o sincer daca nu ar fi fost ingrijorat pentru Carmen. Vroia sa stie ce lucru i-a determinat criza; Ioana se simtea oarecum vinovata, stia de insistentele lui Carmen asupra lui Mece si cum ea il "ingrijea" pe el... Probabil se simtea vinovata ca nu reusise sa-l faca pe Mece sa o mai trateze asa pe Carmen. Se gandi ca de fapt nici nu reusise sa-l "indrepte" cat de putin de la "Adela" incoace si se gandea cine pe cine manipula. Il enerva ca nu putea sa-i dea ce vroia, asa ca a lasat-o sa vorbeasca singura, nu a zis nimic, nu a "consolat-o" cu nimic. La sfarsit Radu il privi si dadu din cap ca si cum ar fi mustruluit un copil. Ce putea sa faca? El ar fi dorit sa se duca sa stea cu Adela, insa parea ca se amuza foarte bine cu colega ei si nu vroia sa se simta in plus, si mai ales cand nu ii spuse nimic, sa vina cu ele in banca, cand a trecut pe acolo in pauza. Reveni la banca si pentru prima oara renunta sa se mai gandeasca la problemele altora: la Adela, la Ioana, la Carmen sau macar la Radu, si incerca sa se gandeasca numai la el. Se simtea impartit in trei, intre trei impulsuri si nu stia pe care sa-l urmeze. Se gandea la Carmen si sincer isi facea griji pentru ea; se gandea la Ioana, la neputinta lui de a-i da satisfactie si la Adela de la care ar fi dorit atatea, nu atatea, dar simtea ca nu are nimic de la ea. Acestea erau cele trei planuri. Pana la sfarsitul zilei nu facu altceva decat se se gandeasca la situatia in care se afla. Seara il suna Carmen si ii spuse ca a racit si ca o sa stea doua-trei zile acasa, chiar mama o ingrijea - ar fi fost si cazul - si ca se tot gandise si dintre Stefan, Mece si el, la el tinea cel mai mult. Il flata mult, nu se simtea inclus in randul celor doi, el era colegul, dar asta il adanci si mai mult in sine. Se gandi ca poate ar trebui sa ia o decizie sentimentala - stia ce simte, si cum ii zisese si Ioana, in cazul ei, nu era un lucru rau sa fii impreuna cu cineva cu care ai stat si stai in banca. Insa cu Ioana s-ar fi potrivit cel mai bine, iar el cu Adela ar fi vrut sa fie impreuna. Asta si-o dorea de mult. Nu stia ce sa faca. * * * A doua zi la scoala lucrurile nu s-au derulat astfel incat sa se limpezeasca. Ioana a venit si dupa cateva replici l-a intrebat direct: -Vlad, vrei sa fii prieten cu mine? corectandu-se apoi, ... impreuna cu mine? Nu se astepta; stia ca asta vroia de la el si poate asta vroia si el dar il surprinse ca il intreba tocmai in acea zi. -Ioana... Nu stiu. Ma scuzi, nu pot sa ma gandesc la asta acum. Sunt prea derutat, i-a raspuns Vlad. Ioana a vrut sa spuna ceva dar Vlad o intrerupse. -Stiu. Stiu ca asta vrei de la mine, dar crede-ma ... sunt foarte confuz acum. -Eu... doar, incerca ea sa spuna ceva, dezorientata si ea de raspuns, la care se astepta oarecum. -Dar de ce astazi? intreba Vlad. -Mircea, ingana Ioana. L-am trimis la plimbare, i-am zis ca nu poate sa mai stea cu mine in banca. Nu vezi, nici nu mai este acolo. -Da..., se uita si vazu ca asa este. Unde e? -Uite-l. E cu Adela in banca. Vlad se intoarse speriat spre banca Adelei. -S-au impacat?! -Nu... I-a cerut Adela nu stiu ce zgarda antipurici, un magazin... ceva. "Carmen nu este astazi la scoala si nu a putut sa o faca prin ea. Oameni..." gandi Vlad si respira usurat, dar parca tot il deranja ca statea in locul unde el credea ca ar fi trebuit sa stea. -Nu stiu, Ioana, sincer, nu stiu. Nu pot sa-ti raspund acum. Pot sa-ti raspund mai incolo? -O.k. Nu ma supar, Ioana. -Am sa ma gandesc, si Ioana pleca de langa el."Oare Carmen determinase pe toata lumea sa se gandeasca la propriile sentimente?" gandea. Simtea ca Ioana era debusolata, stia ca acel "Nu stiu. Nu pot sa-ti raspund acum" insemna nu si stia ca si ea a inteles asta. Se simti ridicul. Ar fi trebuit sa faca ceva. Doua ore la rand se lupta cu gandurile ce nu-i dadeau pace. Cand remarca ca nu a reusit sa fie deloc atent la ora se hotari sa intreprinda ceva. Radu era aproape, stia ca nu-l va refuza. A inceput sa-i explice prima data ceea ce simte pentru Adela, apoi a continuat cu Ioana, cu Carmen. Sistematic, incet, fara sa se grabeasca. Stia ca Radu cunostea multe din ceea ce ii spunea dar stia ca ii respecta faptul de a se confesa. Era un timp cand el il spusese ca se va arde in privinta Adelei - nu-l crezuse, i-a raspuns ca nu avea cu ce sa se arda. Il cunostea bine Radu, poate cel mai bine. Cand termina Radu se uita la el - stia ca nu avea ce sa-i spuna, stia ca totul consta in incredere, in puterea confesiunii. In neputinta de cauza acesta ii intinse mana ca si cum ar fi fost un coleg de suferinta, care abia intra il travaliul chinurilor. Vlad rase si i-o stranse, ar fi vrut sa-i zica mai multe, dar cam asta era tot. Mai ramanea: "Si acum?". -Poate ar trebui si sa-i marturisesti lui Adela..., zise Radu, ce simti. Poate cine stie ... poate... - -Oricum nu mai ai de ce sa te frigi. Si nu ai ce sa pierzi!... Vlad se uita lung la Radu si se hotari. Se ridica din banca si se duse in banca Adelei cu o mina grava. Adela cum l-a vazut a priceput ca are ceva sa-i spuna si asculta atenta. Nu stia ce sa-i spuna si nici nu prea reusea sa-i transmita ce vroia el. Nu stia cum sa inceapa. Dupa primele fraze Adela l-a intrerupt. -Vlade! Las-o balta. A tacut, poate ca nu era timpul cel mai bun sa-i spuna ceva. -Vroiam doar sa stii, se explica el. Adela nu-i raspunse nimic. -Si? Are catelul purici, ceva? schimba Vlad subiectul. -Nu. -Nu?! mirat. Dar ce ai vorbit cu Mece? -Cu Mece? A... Nu stiu. Cred ca am sa ma impac cu el pana la urma; cred ca am sa-l iert. Nu spuneai tu ca merita a doua sansa? -Acum!? Nu a trecut cam mult timp de atunci? surprins. -Ce conteaza? Important e ca... Vreau sa ma conving. A fost foarte dragut in ultimul timp si cred ca si-a rascumparat greseala de tot. -Esti singura ca tu asta vrei? neincrezator. -Da. Nu a mai zis nimic la nimeni, nici lui Radu. Nu credea ca Adela chiar vroia sa incerce din nou cu adevarat. Asta la suprafata, undeva adanc ceva se rupea inca o data - o rana mai veche care el o credea cicatrizata. Era gelos pe Mircea, cat de usor putea obtine de la ea ce lui ii era atat de greu. Ar fi vrut macar sa-i explice asa cum si-ar fi dorit el. Daca nu stia ca era un truc de-al Adelei din nou toata povestea cu Mece, probabil se plictisea, l-ar fi daramat. Cand a ajuns acasa nu a mai fost asa singur si a implodat. Isi aducea aminte de acele trei zile de decembrie, de iarna nebuna, de alergarile lui. Se culca obosit. * * * Cateodata ceea ce realitatea nu o poate arata visele o fac. Sunt vise care nu se pot uita. Ieseau de la discoteca, era un pic frig afara, batea vantul si Adela il tinea de mana. -Nu vii? Hai! Era ametit si lumea se invartea cu el. Adela cu cheile in mana cauta in parcare masina, nu mai tinea minte unde o lasase. Vlad i-o arata cu mana dar ea nu o vedea. -Hai, uite, e acolo. Si o tragea de mana, iar ea radea distrata. Incerca sa o sarute din mers, tragand-o spre el, iar ea il certa: -Vlad, stai cuminte! Vlad, trebuie sa plecam. El nu intelegea de ce trebuie sa plece chiar acum si se uita daca in parcare mai este cineva. Se chinuia sa o sarute pe gat. Adela radea si se impotrivea. -Vlad! Nu aici. Termina. Vlad! insa el nu o auzea si il obseda glasul ei strident. Simtea pe dinauntru o placere nebuna ce trebuia neaparat implinita. -Vlad!... Radea. Cand ajunsera la masina o impinse usor pe capota, acum fara sa mai poata sa i se opuna, ea inca razand. O silui simplu, acolo, un rapt mai putin constient; iar ea nu se impotrivi, doar la sfarsit incepu sa planga ca ea nu a vrut asa. -Vlade! Nu trebuia. Ce ai facut Vlade!? Se uita jenat la ea cum statea ravasita pe capota, el inca beat, neintelegand cu ce gresea, mirat de plansetul ei. Si uita buimac daca nu i-a vazut cineva. De dimineata nu-si mai amintea intregul vis, doar scena violului, anormala, anormal ca ce simtea el, dar ii arata clar diferenta dintre "dorinta" si realitate. Ar fi vrut sa creada ca nu a visat dar urmele lasate dezvaluiau totul. Dadu vina pe varsta si isi continua micul dejun. Poate ca totul nu era asa plin de simboluri pana atunci, insa a mai urmat si dimineata aceia memorabila pe care mi-o aduc aminte perfect. Mai tarziu mi-am dat seama ca intamplarile "reeditau" acele zile de decembrie. Ma plimbam ratacit cumva pe strada.Totul parea atat de lipsit de sens, mai ales pentr ca acest drum, pana la statia de troleu , era unul cat se poate de comun, caci il faceam aproape in fiecare zi, de se demonetizase, iar acum, parcurs in starea aceasta difuza, parea diferit, facand lucrurile si mai confuze. Stiam ca urmau niste trepte si stiam ca de fiecare data cand treceam pe acolo imi era frica sa nu ma impiedic, caci le coboram in graba, si de aceeia ma incapatanam de fiecare data, sa-mi incerc norocul. Era exact ca intr-un vis care nu se mai termina, cand vrei sa te trezesti si iti este imposibil sa misti un deget. Priveam halucinat aerul, mirosea a pamant reavan,de primavara, stiu cum asaltau copacii cu verdele lor, cu mugurii lor proaspat explodati, si orice miros, orice senzatie ma tragea in trecut, ma facea sa imi aduc aminte de Adela. Mi-o aminteam in diferite situatii, in diferite imagini: zambitoare, tot pe niste scari, la scoala, cum urca, cum vorbea, imagini scurte si senzatii ce imi dadeau fiori in piept. Apoi secvente cu Ioana, intercalandu-se, suprapunandu-se cu viteza, scene, vise, dorinte, nazuinte... Zgomote. Am luat-o pe o alee si m-am oprit in fata intersectiei, asteptand verde. Oamenii din jurul meu erau atenti la trafic, urmareau cu atentie cum fugeau masinile pe langa ei, pregatiti sa o ia inaintea semaforulul, sa-l mai insele putin. Cine pe cine insela? El astepta verde si o lua inainte. Se uita distrat, se opri pentru al doilea semafor. Feluri de oameni treceau pe langa el si ma uitam la ei: erau diferiti. Cersetori imbracati atemporal, murdari, domni inveliti in paltoane inchise pana la gat, cu palariile afundate pe cap, batrani, cocote, semimondene, rujate excesiv, cu parul sloios in vant. In fata lui se plasa un tip solid, si cum statea si privea cimentul strazii ii remarca picioarele. Erau pline, grase, gata sa-i plezneasca blugii pe ele, facuti dintr-un material prost, striat. Purta tot o haina de blugi, cu mainile suflecate, parul tuns scurt, dar se cunostea ca are peste 30 de ani. Nu stiam de ce ma fascinau amanuntele, nici macar nu incercasem sa mi le explic, cum ar fi fost normal (de ce un om de varsta lui se imbraca asa) - si acum mai am momente din acestea. Se uita la fata lui, poate se inselase, din cauza grasimii, avea in jur de 23 de ani. Acum era clar. S-a facut verde si marea de oameni de pe amandoua trotuarele, ce pana atunci statusera in expectativa, ca valurile, se aruncara una asupra alteia. Pe la mijlocul strazii mi-am amintit de un film care il vazusem mai demult, un film de epoca, cu bravi eroi, cum se taiau intre ei, in lupte de mult apuse, mult romantice. Mi-am inchipuit ca sunt acum tot intr-o batalie, iar cele doua siruri de oameni erau doua flancuri ce aveau sa se izbeasca, cu zgomot asurzitor, de spade incrucisate si gaturi speriate. Cei din fata ajunsesera in dreptul meu si fiecare isi ridica sacosile si gentile ca sa faca loc sa treaca printre ceilalti. Am inchis ochii si am asteptat o clipa, simti cum picioarele il tarau inainte, apoi i-am deschis. Se intamplase. Totul se derula lent, intr-o scurgere intarziata, iar el statea pe loc nesfiindu-se sa-si faca loc, iar ceilalti ocolindu-l, cu incetinitorul. Cand puse piciorul pe cealalta bordura viziunea se termina. "Ulciorul lui Mahomed" mi-am zis, mi se mai intamplase de cateva ori lucrul acesta, pana sa citesc despre el. In fata, pe bordura destul de inalta ce inconjura stratul de flori al intersectiei, mustea cultura de ziare si reviste amestecate color, pazite de "ziaristii" ce stergeau praful de pe ele si mustrau strengarii ce le rasfoiau neglijent. Se intampla din nou. Langa un zid de caramida rosie, printre tarabele de ziare, o mama isi tinea fata in paltonul ei. Ea era imbracata cu paltonul iar fetita statea la pieptul mamei si se uitau la trecatori, amandoua inchise acolo. Trecura secunde pana cand mi-am dezlipit ochii de pe ele, cu toate ca nu mi-a luat decat sa-mi intorc privirea dintr-o parte in alta. Ma fascnina imaginea (si astazi o face): mama, cu fata langa ea, se incalzeau... Dar atunci nu era frig! Insemna ca cele doua erau vanzatoare (vanzatorii ambulanti intotdeuna sunt imbracati gros). Aveau amandoua fete de moldovence, deschise, spre un galben pai. "Vanzatoare". Asta insemna ca incepea sa se dezamorteasca, sa rationeze, iar asta il distragea de la amintiri; mi-am adus aminte de tipul solid, caruia nu-i putusem explica vestimentatia. Cand imaginea se clarifica, cand gandea nu mai vedea nimic in jurul lui, se dovedi a fi chiar picioarele grasanului: erau cracanate si ofereau un spectacol ciudat. Mergea ca un pui de gaina, halcile tremurandu-i la fiecare pas. Nu mi-l imaginasem ca merge asa cand l-am vazut prima oara; credeam ca ar fi aruncat picioarele intr-o miscare orgolioasa, denotand forta si teribilismul omului sigur pe sine. Nu mi le puteam inchipui cracanate, aproape chircite, anormal, ca la o femeie batrana. L-am depasit in viteza, iar in fata mea, ca la o sicana, o scolarita, insotita de un grup de colegi, toti cu ghiozdanele in spate. Avea un aer mai mult decat distrat, daca un copil poate avea "aere", aducand a inocenta, plin de viata, cu parul blond, spalacit, cu doua codite demodate deasupra urechilor prinse cu elastice ieftine. Cu bretelele verde fosforescent ale ghiozdanului imens in spate. Am depasit-o si pe ea si din fata aparu o femeie, inalta, parca copia fetitei, insa mult mai in varsta, un galben mult mai inchis. Se intreba daca toata lumea a dat in galben azi. Poate ca era mama fetitei, de aceeia tinea in mana un alt ghiozdan, mai mic, care frapa cu rochia ei eleganta, neagra, lunga, de seara peste care avea trasa o jacheta. Mi-am intors capul ca sa o vad mai bine - era o poseta mare, neagra. "Ca sa se asorteze cu rochia". In spate grasul il privea suspicios si se incrunta. Avea cioc si parca avea fire ce dadeau in galben. Apoi se uita in ochii acestuia si cand constata incruntarea o lua din loc ca sa nu para suspect. Ajunsese in statie si se opri. Ceilalti asteptau cuminti urmatoarea cursa. "Galben, galben ... ce-o fi?!". Era dimineata. "Ioana are parul galben, asa de spalacit, spre castaniu. Adela il are negru. Oare ce sa fie? ... Ioana si nu Adela...". Troleul isi deschise usile in fata lui, urca si se aseza pe unul din multele scaune goale. "Galben, galben... Ce-o fi?!" Dupa ani de zile sentimentul sacru pe care il simteam in astfel de evenimente si-a pierdut din intensitate. Tin minte ce dezamagit am fost, parca in faculate, cand am descoperit explicatia palpabila la astfel de stari - hiperventilatia, insa sensul sacru al experientei nu l-am pierdut, contrar, s-a extrapolat momentului si a capatat un sens general, al vietii, mai apoi al amintirii. Insa momentele acelea in care timpul parea suspendat, ce nu m-au parasit nici azi, mai ales in economia revelatiei, mai ales atunci ... pentru prima oara, pareau atat de speciale, semanau mult cu crizele iernatice. Stiam si atunci ca galbenul este culoarea geloziei, insa vroiam o explicatie mai profunda, asa ca ma agatam in detaliile pe care le observasem (dormisem mult in acea noapte si nivelul de oxigen in sange era ridicat) si pe care vroiam sa le gasesc pe parcursul intamplarii si le gaseam,tragandu-le dupa mine, crezand ca ma vor conduce undeva. Farmecul adolescentei... * * * La scoala Ioana veni la mine si-mi spuse ca trebuie sa-i raspund, rugandu-ma plangator sa-i spun ca tin la ea, ca stie ea ca eu tin, ca altfel nu se poate, ca ea ma iubeste de mult, ca trebuie ... ca un copil disperat care se agata de orice. Poate ca in mod normal as fi inteles-o si acceptat-o, ca despre ce-mi vorbea ea mi-ar fi facut placere, insa eram cat se poate de confuz, iar asta ma facea sa ma simt scarbit la propriu de situatie, ce mi se parea puerila si murdara. In mod normal as fi trebuit sa mi se faca scarba de mine, ca o lasam sa se chinuie asa, insa atunci era altfel. Frica imbraca diferite forme... Vorbea incet, de abia o auzeam, cu pauze mari. Imi parea rau ca o ranisem. Taceam. Ma uitam obsedant in gol, cu gandul la visul ce-l avusesem in acea noapte, care era legatura cu galbenul de dimineata. Nu stiu daca m-ar fi ajutat cu ceva daca gaseam cu adevarat solutia, ceea ce nu inseamna ca ma ajuta acum; nu mai tin minte ce credeam ca am gasit eu atunci. Vlad ar fi vrut sa tina mai mult la Ioana, sa simta mai mult pentru ea, sa se simta atras, dar nu o facea. Mi-am dat seama ca cu Adela nu prea mai aveam de a face, ca nu stiam ce as fi putut pretinde de la ea, ca nu stiam ce ar fi putut pretinde ea de la mine, ca nu o cunosc,ca nu ma cunoaste, ca nu as putea sa fiu impreuna cu ea, "prieten, amic, amant ... ce vrei tu". Pentru el mai ramanea Carmen. I-am raspuns ca nu. -Nu. Nu pot Ioana, nu pot. Imi pare rau. As vrea. -De ce? intr-o disperare stinsa. "De ce?" ! "Pentru ca nu esti Adela", gandi Vlad, "pentru ca nu te iubesc". Nu gandeam chiar asa atunci - de la a accepta ca esti indragostit de cineva la "te iubesc" este asa mult si nu ma cred in stare de asa ceva atunci, mai ales ca eu cautam sa fiu cat mai protectiv. Acum... In clipa aceia Vlad ar fi vrut sa planga, se simtea istovit, alergat. Stia cel daramase... fuga, instinctul prins intre trei planuri, prins intr-un colt, indecis. Ar fi vrut... dar tocmai asta era problema. Ar fi vrut satisfactie, ar fi vrut sa-i stea in preajma Adelei, simtea ca nu se putea, ar fi vrut sa si fie cu Ioana, dar nu se simtea atras, ar fi vrut sa o aiba colega simpla pe Carmen. Asta vroia de la Carmen, dar, din inertie, considera ca si aici avea o dilema sentimentala. Telefonul era de vina, daca Carmen nu i-ar fi spus ca tine la el, mai mult decat un coleg, el nu s-ar fi gandit la ea ca la o fata, ca la o femeie. Acum cand isi dadea seama ca in celelalte doua planuri satisfactia sentimentala era imposibila, miza pe cel de-al treilea. Dar nu asta ar fi vrut de la Carmen, nu de la ea, o vedea mai mult ca pe un fel de sora decat ca pe o iubita. Se compatimea ca trebuie ca totul sa fie asa de complicat. Mai ramanea de vazut pe care din cele trei planuri se sprijinea cu adevarat, caci de atins le atingea pe toate. Ioana era langa el. I-a spus in fata ca nu si daca poate sa il lase in pace ca are de lucru. Ioana a plecat stinsa, cu capul in pamant, cu un inceput de lacrimi in coltul ochilor. Daca s-ar fi uitat in jurul lui ar fi observat ca Mece urmarea scena din ultima banca. Pe urma, mai tarziu, s-a speriat de privirea lui, plina de ura, si s-a mirat ca nu a gasit vreun motiv inexistent sa o razbune pe Ioana. El ar fi dorit doar idila Adelei si il ranea cand aceasta il respingea. Era nemultumit ca peste aceasta picase si Ioana si mai tarziu Carmen. Oare cum ar fi trebuit sa fie femeia perfecta? -Nu, nu... Imi place, interveni Radu ce venise din ultima banca. Baiatului ii place de fufa... care il considera naiv si s-a folosit de el ca sa scape de monstri; pe baiat il place doamna intelectuala copilaroasa, care-l vede "rational"! Dar pe el nu-l atrage, si mai si este "coleguta de banca" care este o amorfa din toate punctele de vedere si el se joaca de-a terapistul cu ea. Stii ca-mi place! -Taci, Radu! Vlad obosit, dorind sa fie lasat in pace. -Nu, nu ... Stai, ca chestia este destul de complicata: aluia ii place de aia, aia ii place de ala ... Si ce cel mai frumos dintre toate astea e ca iubitul meu coleg acum e cel mai derutat dintre toti. Stii ca-mi placi! Domne, niste handei! -Si mai este si domnu' "sobolan de biblioteca" care este atras de fufa... dar numai la modul atras, ca el saracul nu a simtit mai nimic in viata lui! continua Vlad pe acelasi ton. -Taci Vlade!..., Radu deranjat. -E... Imi aduc aminte ce confuz eram, nu stiam ca totul poate deveni asa lipsit de sens. Mi-am dat seama ca o iubeam pe Adela - si nu stiam "de ce". Mai tarziu am aflat, nu mi-a placut "de ce". Atunci era "miercuri". Vlad ar fi vrut sa vorbesca cu ea dar nu prea avea de ce. S-a intors spre ea la banca si spre spre surpriza lui, s-ar fi asteptat sa o vada cu Mece, arata deprimata, exact ca in zilele din decembrie. Daca ar fi putut ar fi vorbit cu Ioana, ar fi fost curios sa vada ce s-a intamplat intre cei doi. Se uita la Radu, ce parea sa nu fie asa deranjat de schimbul de "amabilitati" dinainte si si-a adus aminte ce i-a spus: ca nu avea ce pierde, avea insa ce castiga - durere. Si-a dat seama ca inainte de toate Adela ii era o colega, chiar daca el ajusese sa se indragosteasca de ea. S-a ridicat si s-a asezat langa ea in banca. Probabil si-a adus aminte de ziua cand a luat Carmen doi la Chimie. -Vlad! Hai sa mergeam undeva, nu mai pot sa stau aici. Am incuvintat.In masina nu prea vorbea si se lasa absorbita de condus. I-a spus ca povestea de ieri cu Mircea, cu iertatul, fusese o prostie. Dorise doar sa-si arate ca este puternica, ca nu ii este frica. Acum i se parea o prostie. Imi aduceam aminte de privirea aceia care spunea sa o opresc, sa stea. Vroiam sa-i marturisesc... macar sa-i spun ca credeam ca o iubesc. Nu stiam... * * * Iesira afara din oras iar Vlad rememora visul din acea noapte. Nu il putea analiza, dar ii arata inca o data discrepanta dintre dorinta si realitate. Se intamplasera lucrurile iar prea repede, prea violentativ si era mult prea dezorientat. Nu i-a zis nimic. Afara nici o urma de galben, contrar - soarele intrase de mult in nori - se intunca, statea sa ploua. Se intreba daca cateodata nu este un strain total,ca nu este nimeni in jurul sau, ca este prea singur. Asa se simtea Adela atunci. "Oare cate persoane poti sa iubesti deoadata?" se intreba si raspunsul ii veni repede si ironic: "Doua. Dintre care una este mama." Vlad zambi: ii aducea aminte de ratacirile lui mai vechi, pe campuri inzapezite. I-a spus-o atunci, incet. A oprit masina si s-a dus sa puna stergatoarele. Vlad o privea senin prin parbrizul ce se pata cu picuri mari de apa. Mi se parea frumoasa... A intrat inapoi inauntru dar nu a zis nimic.Am simtit ca ceva s-a spart in mine. Asteptam orice - bucurie, acceptare sau izbucnire, nervozitate, insa ea nu a zis nimic. Pret de cateva clipe am uitat unde ma aflam si ce era cu mine. Vlad o ruga sa opreasca masina ca vrea sa cobore. A franat. A lasat usa deschisa si i-a zis sa il astepte ca se intoarce imediat. Adela se apleca peste scaunul din fata si il privi cu ochi mari, cercetatori. Vlad simtea ca are sa izbucneasca si nu dorea sa il vada asa. S-a dus la catva copaci mai incolo si s-a lasat jos, stand pe vine, cu mainile pe genunchi, la radacina unuia, cu capul sprijinit de scoarta. Incepuse sa ploua bine si din cand in cand picaturi calde ii brazdau obrazul ud. Si-a luat capul in maini si a lasat lacrimile sa curga in voie, cu hohote. Nu stiu cat a durat, poate secunde, poate minute ... nu mult oricum. Adela a tras masina langa copac, la marginea drumului si a coborat. Ploaia incepuse sa-i netezeasca parul. A venit si s-a asezat langa Vlad, l-a apucat de incheieturi mainilor si i-a ridicat capul, ca sa se uite la ea. Sunt priviri care nu se pot uita niciodata. Vlad se opri din plans, dar asta nu se cunostea din cauza ploii repezi. Tacea. Il apuca de umeri si il stranse in brate, iar baiatul o cuprinse stangaci. Nu a murmurat decat un "Vlade", usor, cald, matern, printre picaturile reci de ploaie. Vlad se chinui sa-i spuna ceva, orice ... sa-i spuna macar din nou ca o iubeste, insa nu era in stare. Renunta. Adela se dezlipi de el si il saruta incet, de-abia palpabil, pe buze. Atunci Vlad se uita mirat la ea si intinse gatul dupa niste buze avide, iar ea il cuprinse cu amandoua mainile. O lua de dupa gat, cu putere, aplecand-o putin pe spate, si o apasa pe gura, intr-un fel de abandon de demult asteptat. Deodata Vlad a deschis ochii speriat si s-a desprins violent. Nestiind ce sa faca s-a ridicat gesticuland aiurea cu mana dreapta. Se balbaia: -Nu... Nu! Stiu... ce dracu, ma crezi prost! rastindu-se, il el producandu-se acea schimbare care transforma dorinta prea mult timp refulata in teama de esec, evitand cu orice pret infruntarea cu obiectul dorit, inclusiv chiar obiectul. N-am nevoie de mila ta! Nu din mila, nu vreau din mila. Ce crezi ca nu stiu ce determina mila! aproape tipand, nervos, de fapt protectiv. Stateau amandoi in ploie, din ce in ce mai uzi, sub protectia firava a copacului, Vlad perplex, inghetat in niste cuvinte neterminate iar Adela cu amandoua mainile la gura, neintelegand ce anume nu era bine. Accepta. Se ridica sprijinindu-se pe genunchi si se uita la el, acum chiar cu mila, mustrandu-se ca ea trebuia sa se controleze si ca acum nu il mai putea ajuta cu nimic. Vlad, in lipsa unei replici, o lua la fuga inapoi, prin ploaie, auzind in spate o portiera si un motor pornit. Dupa aceia, pana la sfarsitul clasei a XII-a, nu ne-a mai zis nimic, nici un cuvant, nici nu mai tin minte sa ne fi salutat, si nimeni nu a adus vreodata vorba despre ce s-a intamplat; a devenit o straina. A fost brutal. Drumul inapoi m-a racorit bine si mi-a pus gandurile in ordine. Cateva zile dupa am refuzat sa gandesc la cele intamplate si acum nici nu mai sunt sigur ca s-a intamplat exact asa, caci de-a lungul anilor am reluat scena, modificand-o, adaugand sau retinand ce credeam eu de cuvinta. Oricum in detalii. Ideea este ca imediat dupa a fost un gol inauntrul meu. Exact ca si cand cineva plange si apoi se simte linistit, exorcizat, detensioat. * * * A doua zi la scoala i se paru ca totul recapata noi valente. Parca bancile aratau altfel, colegii erau altfel. Il durea capul si era singur in banca, Radu luandu-si cartea de fizica sa lucreze in ultimile banci linistit. Isi simtea respiratia. Simtea prezenta Adelei in dreapta lui si a Ioanei in fata. Se gandi ca e mai lipseste doar Carmen ca sa fie complet. Brusc intoarse capul spre Adela: parca o presimtire - nu facea nimic, scria ceva. Nu-i purta pica; nu avea nici de ce. Asa il gasi Carmen, pe ganduri. -Salut! -Salut, o intampina el. Gata boala? -Da. Ce faci? Vlad ridica din umeri, obicei de care am scapat abia odata cu facultatea. Mi-a spus Mece ieri la telefon ca au fost certuri mari ieri pe aici. Incuvinta din cap. -Te simti bine? el clatinand in continuare din cap absent. Apoi se opri. -Da. A fost mai ... special, cred ca ti-a povestit Mircea. Important este tu cum te simti. -O.k. Am racit un pic, din cauza scarbei alea de chimie, ca si cum ar fi fost o injuratura. -Ce-ai facut? Ti-ai invatat? -Au fost ieri ai mei la scoala, au vorbit cu ea. -Da?! -Ihi. E... stoluri, mi-a zis ca trebuie sa invat, sa mai pun burta pe carte, ca suntem a XII-a, ca avem examene. Oricum, a zis ca sa nu imi fac mari probleme la Chimie, trebuie sa invat cateva lectii si ma asculta ea. Ma descurc eu ... cum mi-ai zis si tu. -Cami! il legatura cu telefonul de alaltaieri. -Da, stiu... am vorbit serios, cred ca... -Nu, eu vroiam sa vorbesc, se scuza Vlad. -Nu, da'... Adica e O.K. Tu ai fost langa mine la greu; tu esti colegul meu de banca. Pe cine ma sprijin eu? Nu stiu, ca si cum trebuia sa se scuze, asta simt. -Si Mece? intreba Vlad, Carmen zambi. -M-am impacat si cu el. Suntem impreuna acum. In sfarsit am si eu ce vreau! Vlad o privi cum era multumita de sine. -Ma bucur pentru tine! si sincer se bucura. Si cu Stefam cum ramane? Nu am mai avut timp sa vorbim ... in ultimul timp. Cu el ce-ai mai facut? -Am terminat. Nici nu se putea altfel. Vlad: ... -Cami! o intrerupse el. Nu stiu sigur ce-ai simtit tu pentru mine... Nu stiu, eu ... pana nu demult nu ma gandisem, erai colega, ma simteam foarte bine cu tine... eram colegi. Nu stiu... , Vlad incurcat, cautandu-si cuvintele ca sa se explice cat mai bine, sentimentele au fost cred de la inceput, dar... niciodata nu am fost curios sa le ... analizez. Era O.K. si gata! Pana nu acum ... cu Ioana, cu Adela..., se uita la ea spre banca. Carmen il privea si vroia sa vada ce urmarea sa spuna. -Stii, Cami, reluand Vlad. Eu intotdeauna te-am privit ca sora pe care nu o aveam acasa. Nu stiu..., Carmen intelegea, vedea pe fata ei ca intelege, o simtea din priviri si simtea ca nu o surprindea ce zice. Telefonul acela fusese doar un telefon, poate ca el a vrut sa inteleaga mai mult. -Cred ca si eu, ii raspunse Carmen si incepu sa-si scoata caietele. Tin minte ca conflictele ei cu parintii nu s-au terminat aici, fusese doar o perioda de acalmie mai mare. Dupa liceu nu am mai vazut-o deloc. Ne-am vazut la reintalnirea de 10 ani, se schimbase destul, cel putin in aparenta, maritata, nu am retinut nici nume nici locuri. Ioana a ajuns functionara, o functie destul de importanta la Ministerul Culturii, cu decizii, cu alergatura ... imi povestea, ne mai intoarcem vizite din cand in cand, rare intradevar, cand imi mai vad fetele in capitala. A avut fericirea sa aiba un baiat, deja mare acum, stabilit, cu nepoti... eu inafara de sotie si fete, pe care le vad destul de rar... mi-ar fi placut si mie sa am un nepotel. Multi ani am avut regretul nespuselor si aveam impresia ca nu am facut nimic pana la capat, insa totul curge si faptele si intamplarile cateodata nu au nevoie de explicatie din moment ce ele se intampla. Dar inca as mai vrea sa repet experienta liceului si a studentiei sa refac totul asa cum as fi vrut eu sa fie, sa retraiesc. * * * Batranul se ridica de pe banca pe care statuse si o porni inapoi, spre hotel. Facuse bine ca se reintorsese, ii facuse bine sa-si aduca aminte. Privea nostalgic bancile. Simtea ca mai furase inca o data acea bucata de timp timpului, se simtea continuu. Acum putea sa plece din oras, isi amintise cum era sa fi tanar, legat de cineva ... intr-un colt. Nostalgia stergea totul ca un burete, ramaneau doar ele - amintirile. Zambi. NITA MIHAITA , martie,iulie 1997