Motto: "Se scrie un roman ori de cate ori va fi vorba de oameni si de intamplari, iar nu de teorii sau reverii." Mircea Eliade C R I Z A D E S U B I E C T E de Nita Mihaita Scriitorul lua o foaie din top, scoase un creion nou si isi zise: "Poate la unul rosu o sa-mi vina vreo idee". Se aseza mai comod in scaun si astepta. Astepta. Nerabdator,se foi in scaun,si isi duse mainile la tample, presandu-le. Nici o idee, o idee noua, nu-i arata muza; muza nu exista, era doar o inchipu- ire, o inchipuire necesara pentru el ca scriitor. Se hotari sa scrie despre o femeie,o vanzatoare care se arunca in bra- tele barbatilor, avida de dragoste. Asta il multumi. Se gandi repede la un titlu: " ~Dragostea~, nu, prea banal... ~Deziluziile~ sau ~Deziluziile unei tinere vanzatoare~ - nu, nici asta. Poate ~Catana~, da ~Catana~, vanzatoarea acum batrana isi povesteste deziluziile tineretii". Dar se opri "Prea melo- dramatic". Vrea sa scrie ceva adevarat, despre el insusi, despre lume ... poate ceva fantastic. Muza ii pasa alt subiect: despre un om ce-si dovedea dragostea fata de semeni mancandu-i la propriu. "Nu ...". Renunta si la asta, iarasi "aviditatea de dragoste" si prea politista. Se pare ca ar fi bine sa renunte la dragoste - fara sirop. Se uita la foaie: ~Catana~ si o mototoli. Nervos arunca creionul in cosul plin de harti si se intoarse spre Gheorghe, prietenul sau, ce citea in pat. -Gheorghe! -Mm, spuse acesta deranjat. -Da-mi o idee... Oarecare! Orice! -Nu stiu... -Orice! -Scrie si tu... despre ... despre dragoste, despre iubire... -Scarbos! Vreau altceva. Gheorghe isi scoase ochelarii si se uita la el contemplativ. -Universul copilariei, lumea jocului... -Am mai scris asta, ai uitat! -Da,da ... Despre oameni, despre ... crime. Da, despre o crima. -Cum, cum? -Despre crima ... Clasic. Cineva omoara, este ingrozit de ce a facut, remuscari, politie sau... stiu eu, eventual se sinucide in celula rece... stii tu ... -Da ... e o idee. O idee buna, si isi ridica creionul din cos, frema- tandu-si barbia ganditor. Titlul, trebuie ca totul sa derive din titlu, insa mintea ii era la fel de stearpa ca si mai inainte. Enervat se ridica isi lua paltonul din cuier si se indrepta spre usa. -Unde te duci? il intreba Gheorghe. -Vreau sa ma plimb. Trebuie sa ma plimb, sa respir aer curat! Vreau inspiratie. -O sa ramai cu expiratia. Tranti usa si o lua prin parcul din apropiere. Mintea-i strabatea cot- loanele celor mai odioase si pasionante crime, mii de scenarii ii asaltau constientul.Din cand in cand se oprea la vreunul si ii analiza toate fetele ,insa cand ajungea la titlu, totul se naruia precum un castel de carti si pornea de la inceput, de la nimic. "Daca nici macar titlu nu pot sa il aleg atunci nu are rost sa mai scriu ceva. Si nici ~Crima~ nu pot sa-i zic" gandea. Natura il asalta cu izul si culorile sale; copacii plantati la distan- te egale unul fata de altul, plus bancile regulate si verzi, ii dadeau o sen- zatie de ritmicitate, ce ii captiva atentia , iar el incerca sa evite totul, concentrandu-se doar asupra problemei sale, marind pasul. Totul devenea ca si cum ar fi fost pe o banda, derulandu-se din ce in ce mai repede, mai repede. Astfel natura il lasa in pace, nu-i mai vedea culorile tipatoare si nici nu-i mai simtea mirosul de frunze tomnatice, dar ~Crima~ tot ~Crima~ ramanea. Se opri. Se plimba alene pe aleea strajuita de bancile verzi, comune. In fata, dupa o banca, se profila o silueta intinsa pe iarba, nemiscata. Era un vagabond ce dormita incrancenat de frig si griji, strangand la piept o sticla goala de bere. "Sarmanul" isi spuse si dadu sa plece mai departe, dar in minte ii veni o idee, o prima idee buna: daca tot ce se intampla in viata, poate fi pus pe hartie si daca el vroia sa scrie despre crima, trebuia ca el sa o traiasca. Se intoarse spre vagabond; in definitiv era un nimeni, nu era nimic. Ar fi putut sa fie victima. Acest gand veni ca un impuls, pompandu-i adrenalina in sange, rasco- lindu-i trupul ca o unda de soc. Se uita in jur dupa o arma a crimei, dar nu gasi nimic. Se repezi sa loveasca cu piciorul in banca ca sa puata sa-i rupa o stinghie, dar nu reusi. Nu purta asupra lui nimic ascutit. La catva metri de el era un inceput de sant. "Acolo unde este un sant sunt si pietre" gandi infierbantat. Alese piatra cea mai mare si se opinti sa o ridice , insa mijlocul nu-l lasa, injunghiindu-l cu o durere scurta si rece. Rostogoli bolovanul cu destul efort pana aproape de vagabond, si il ridica cu greu, gafaind si ignorand acele dureroase din spate. O lasa sa cada liber, zdrobind teasta bietului nenorocit. Sange pretutindeni. Inca plin de furie, lovi ca- davrul cu picioarele, lovituri scute si spasmodice, descarcandu-si furia nebu- na ce pusese stapanire pe el. Rasufland cu greu se opri. Pentru o clipa uita de ce ridicase piatra si realiza ca facuse un lucru ingrozitor, dar din adancul constiintei, ca o ideea despre crima si literatura, crima si realitate il salva de la nebunie. Savarsise ceea ce dorise si asta ii aducea o multumire interioara, o multumire cumuna cu rautatea, ranjind satisfacut. Se indeparta in fuga, ca sa ajunga acasa cat mai repede. Pe drum intrebarile curgeau: "Daca l-a vazut cineva ?", "Daca il prinde politia ?", "Daca vagabondul nu a murit? Ar fi fost absurd. Dar daca nu a murit si il va denunta ?", "Oare a simtit ceva ?", "Trebuia sa se grabeasca?", "Dar trebuia sa-l fi omorat ?"... Ajuns acasa inchise usa de doua ori si se aseza nervos la masa de lucru dorind sa scrie ce a simtit cand a zdobit teasta omului, insa presiunea era prea mare si se repezi la Gheorghe, pe pat. -Am facut-o! zise pe nerasuflate. -Ce ?! ii raspunse acesta fara sa-si ridice ochii din carte. -Am ucis! Am comis o crima! -Da ... Unde? continuand sa citeasca. -In parc! Am omarat un boschetar! I-am spart capul cu o piatra. -Cu ce? -Cu o piatra! L-am lovit! Gheoghe inchise cartea si se uita la el pe sub ochelari. -Si te-ai spalat? -De ce sa ma spal? -De sange. -Nu, si se uita la hainele sale: erau curate. Gheorghe isi impins ochelarii pe nas si dadu din cap aprobativ. Vru sa spuna ceva dar renunta, isi lua paltonul si o zbughi pe usa. Alerga pana in parc si, asa cum se asteptase, vagabondul era acolo, sfidandu-l. Ochii i se impaienjenisera si simti un gol in inima. Se duse lua piatra si i-o ridica deasupra capului. Ii privi fata. Dormea linistit, impacat cu sine, radiind o caldura albiciasa contrastata de aspectul sau nespalat, si dadu drumul la piatra. De data asta il lovi mai nervos, mai cu sete,cu mainile si cu picioarele, ca sa nu-l mai sfideze. Se ridica, acum plin de sange, si fugi spre casa sa-i spuna lui Gheorghe ce facuse. Intra in garsoniera, dar nu mai era nimeni, doar cartea cu ochelarii erau aruncate pe pat in graba. "Poate a plecat" isi zise, poate ca prima data a fost adevarat si ca Gheorghe l-a facut sa creada ca era o iluzie, ca el nu ar fi vrut sa ia parte si la a doua crima. "Poate a fost scarbit si a plecat". Sau o facuse pur si simplu. Lasa totul balta si alerga din nou in parc cu rasuflarea taiata. Se opri respirand greu in fata banci. Zambetul de pe fata vagabondului acum aducea mai mult cu un suras,cu o multumire de sine . Poate ca Gheorghe ar fi fost singurul care putea sa-i spuna ce se intampla cu adevarat, asa ca se inapoie acasa (se gandea ca poate pe atatea drumuri facute o sa-l observe cineva). Usa era deschisa asa cum o lasase. Intra disperat,iar in locul lui Gheorghe statea vagabondul intins pe patul sau, strangandu-si patetic sticla in maini cu un suras melancolic. Derutat fugi iar in parc sa caute banca. Acolo, spre surpiza lui, nu mai era nimeni ; doar iarba strivita era mortora la cele intamplate. Se reintoarse acasa, dar de data aceasta fara sa se grabeasca. Intra pe usa si privi vagabondul chircit langa cartea lui Gheorghe. Deoadata totul deveni clar, si intelese ... da, intelese. Acum el era vagabondul si acum intelegea. Acum,in acest punct,isi intelegea viata si acum o pretuia mai mult ca oricand. Era multumit de ea si nu ii pasa daca cineva ii va strivi capul cu o piatra. Se dusese in parc ca sa aiba parte de putina realitate pentru a-si putea starni imaginatia, insa nu se gandise ca realitatea putea avea doua fete. La inceput alesese numai una, cea a eroului, acum era victima. Se aseza sa scrie dar acum nu mai avea rost, acum era un vagabond. Toata lumea era un vagabond. Se uita la cel din pat. Zambetul sau era ca nicioadata mai multumit si mai pur ,si acum il intelegea. Uitase de Gheorghe si se indrepta incet spre iarba din parc, ca sa o striveasca. Sa-si stranga sticla la piept, sa adoarma si sa fie multumit de ceea ce este, asteptand ca cineva sa-i striveasca capul. Nu mai era scriitor ci era un vagabond. Acum era un vagabond. Acum el era lumea. Acum ar fi putut sa scrie. NITA MIHAITA (c) octombrie - noiembrie 1996