Câteodată sunt foarte invidios pe Bucureşti – nu invidios, gelos – că-mi înghite toţi tinerii frumoşi care ‘vor ceva mai mult de la viaţă’ (fără să fi stat o dată la coadă la Registrul Comerţului). Dar ştiu că m-i va livra înapoi înspre 30, uşor storşi – e dreptul lor, nu-i tinereţe mai frumoasă în ţara asta ca cea trăită în capitală la 25 de ani – cu regrete, cu poveşti, cu o licărire-n ochi ceva mai ştearsă. Şi cu o scară de valori upgradată pe axa Negru Vodă – New York.
Tags: România
Drama nu funcţionează dacă nu o faci
În aceiaşi Românie sunt mai multe Românii – ştiu, probabil că extind egoist noţiunea de naţie, ca să nu zic naţionalism, pentru propriul confort de catalogare – în acelaşi areal delimitat de limbă sau etc. aşa cum sunt diferenţele de la munte la câmpie, de la oraş central la staţiune sau de la zonă bogată ori ba. Băi, în Transilvania oamenii sunt mult mai calmi, recte în Sebeş care nu ştiu dacă e “inima Ardealului” dar ştiu că aici ţiganii la 7 dimineaţă într-un motel nu foarte ieftin şi nu foarte curat de la marginea unui oraş de tranzit se ceartă pe tonalităţi mai joase, nu sparg uşile ca să tragă de păr ibovnica prinsă asupra faptului şi nu fac scandal vandalizand locaţia în răzbunare la plecare.
Desfăşurarea acţiunii: în parcarea motelului coboară dintr-o maşină autorulată cu numare de Bulgaria un individ burtos la 50 de ani de etnie romă incertă, la curea şi la cămaşă, însoţit de consoartă – căreia i se păstrează proporţiile şi i se adaugă o semi-fustă gen şalvari, asortată cu nişte mâini muncite şi un spate pe măsură. Plus 1 bucată noră afectată emoţional şi un copil grăsuţ şi vioi de 10-12 ani. Din gurile lor se aude des cuvântul “curvă”. Au luat de la recepţie numărul camerei unde capul tânăr al familiei – ulterior dovedindu-se precum posesor de BMW tot autorulat cu toate cauciurile tocite cu numare şi volan de UK, maşină care probabil i-a trădat locaţia (să fie zece moteluri cu totul în zonă?) – şi-a petrecut noaptea cu ori o frumuseţe de-o cunoştea ori cu o plăcere plătită agăţată de prin împrejurimi. Sunt agitaţi şi babacul se vaită că “am crescut-o pe banii mei”, mama încornorată plânge fără isterie şi se ţigăneşte pe limba ei la uşa camerei rostind lucruri ce par mai mult rugăminţi decât reproşuri urmate în română de “5 ani di zilie o mâncat din ciorba / carnia mia”. Puştiul e într-un joc entuziast gen hoţii & vardiştii oscilând între personaje sau participând la ciocăniturile – atenţie! nu bubuiturile din uşa. Iar cortegiul este condus de madam-mare care e singura ce pare a ameninţa. Îmi par atât de la limita scandalului încât nici nu cer apel la bun-simţ şi/sau ameninţ cu poliţia, oricum lipsind nivelul ridicat al decibelilor pentru acea ora matinală. Să i se deschidă uşa şi să i se dea socoteală. Uşa care cu 2-3 umeri ar fi cedat foarte uşor. Îmi iau un pahar cu apă – petrecusem o noapte alcoolizată din belşug – şi trec în foişorul din parcare pentru a mă bucura făţiş de spectacol. Poate au fost trei capete scoase pe uşile vecinilor pentru lămurire sau din curiozitate, din care unul din grupul meu, şi ăsta fără scandal. Totuşi vecinii din camera alăturată cedează nervos, îşi fac bagajele şi pleacă. Nu se implică, nu cer, nu ţipă… înjură printre dinţi, ea mai mult, el surâde amuzat. Să fi avut drum chiar aşa de dimineaţă? Aveau numere de Bucureşti. Nu se întâmplă mai nimic şi babacul se aşează la terasă şi se decide aşteptarea – orişicum la ora 12 vor fi nevoiţi să elibere camera. Pare cel mai cu capul pe umeri dintre toţi – m-a întrebat dacă sunt alte ieşiri prin spate, nu erau. Între timp junele comunicase prin uşa cu ei şi căzuseră la un armistiţiu necunoscut.
Şi se aşteaptă. Uşa la cameră rămâne închisă. Mă retrag pentru încă un pui de somn, care însă nu intră. La un moment dat se aude un ţipat uşor, de femeie, dar fără urmări şi cam atât. Când decid că moş Ene îşi încheiase socotelile cu mine şi nu aveam vreo şansă de mai mult revin pe palier.
Tânărul june, la fel de burtos ca tatăl şi de semăna teribil de mult cu ţâncul, cu maieul şi tatuajul din dotare, nu fuma şi tasta nişte chestii într-un telefon cu butoane. Iese şi juna. Mult prea spălată şi prea asemănătoare cu ei să fi fost de pe centură. Chiar cu un pic de atitudine, tinerică şi cu un bust generos – i-am evitat privirea cât de mult am putut. Părea de dragoste, nu de altceva. I se chemase taxiul, coboară afectată cu o poşetă roz în mâna, îmbrăcată sportiş şi sună după taxiu să se întoarcă 30 de metri ca să o ia fix de la scări, urcă, aruncă o privire amestecată de emoţie junelui şi dispare. Tânărul îşi termină ţigarea care nu o avea, se întoarce în camera de recuperează o tabletă şi se suie în maşină. Înainte de a părăsi incinta se ceartă prin geamul lăsat cu o cameristă că de ce i s-au dat detaliile la recepţie, că el a plătit suma de şi că nu e nici corect şi nici frumos, şi că aşa ceva nu se face că era chiar taică-su respectivul. Camerista îl ia uşor la ture că ea e mai puţin decât intermediar în ecuaţia managerială şi el pleacă cu scârţâit în trombă în apogeul “păi ce e aici hotel sau căcat!?”. Iar eu mirat de eleganţa şi calmul confruntării întrebându-mă dacă născându-mă în Sud chiar locuiesc în locul pe care mi-l doresc. În urmă la toată povestea precum martor de control rămânând o dungă de cauciuc şi liniştea de dinaintea telenovelei, căci încă era dimineaţă devreme.
1. de ce au adus copilul cu ei?! prin perspectivă putea suferi cea mai adâncă traumă. n-au judecat deloc?
2. aş fi băut o cola cu tânărul june, am ratat momentul şi poate-poate aici era cazul de un pic mai multă îndrăzneală.
3. cine era ea până la urmă?
4′. călătoriile şi prietenii sunt bagajele extinse ale amintirilor tale. cu cât ai mai multe/mulţi cu atât trăieşti mai mult, pentru că eşti cine îţi aduci aminte, în fiecare moment. iar.
5′. dezintoxicarea alcoolică are un efect colateral de zen echilibru minunat asupra psihicului. e unul din motivele pentru care se bea. n-ar putea fi simulat? cum? cât de des? prin ce metodă?
6. cine şi când ar fi fost necesar să riposteze, să (se) confrunte etc. romi vs. români?
P.S. De la recepţie: erau din Deva – la diferenţă de 70 km – iar scandalurile la respectivul motel erau rare, ăsta fiind un caz extraordinar, cel puţin pe anul curent.
Analize medicale permis auto Constanţa – oftalmologie, Iowemed – dr. Maftei Gigel
Noul permis auto necesită vizita medicală obligatorie. Există o lista oficială cu locurile unde se poate face această vizită, vezi fişierele ataşate mai jos (sunt făcute cu telefonul). Unul din ele este Centrul Medical Iowemed pe I.C.Bratianu după Kaufland.
Dacă ai probleme cu ochii – la modul n-ai privire de lunetist, ocoleşte cabinetul dr. Maftei Gigel, poate deveni problematic şi s-ar putea lasa cu puţin scandal, iar informaţia de ochelari ajunge să fie înscrisă pe permis, pe spate la punctul 12. Şi eu şi cel dinaintea mea, şi cel de după am avut probleme. Rezolvate, dar de evitat dacă se poate.
Hai mr. Gogu, do your job.
Postul din 2 iulie 2013
Filmuleţul ăsta mai vechiuţ ar fi bine să rămână-n arhive. Spune atât de multe şi e atât de tipic de redă aşa de bine realitatea (noastră) … tristă/veselă… fix cum e.
:)
Postul din 7 aprilie 2013
Despre ştiri
Am avut doi bunici. Cel puţin în ultimii 20 de ani, aşa cum îi ţin minte – poate minus ultimii ani de viaţă, au urmărit ştiri. Prin ziare, unul sau mai multe, locale sau naţionale, prin telejurnal – cel de la postul naţional, mai ales cel de seara, şi uneori, pe la prânz chiar şi la radio. În pricipal, în rarele comentarii pe care le prindeam sau mormăituri despre ele, erau despre politica românească – era imposibil post ’89 să fi fost adult şi să nu fi fost prins în isteria capitalismului de grădiniţă care se întâmpla atunci – destul de multe despre “externe” şi parcă unele despre economie, ce s-a mai scumpit sau nu.
Hai că astea despre economie mi se par relevante, dar… până la urmă, să fii conectat la “ce se întâmplă” în jurul tău, la ce le-a folosit? Ce-a fost cu adevărat util să ştii că un anume preşedinte de stat a fost reales, că Icsulescu de la nu ştiu ce partid a făcut ceva, că… Să umple timpul unui pensionar, asta înţeleg. Dar poate la fel de bine ar fi putut să fie cioplitul în lemn sau biliardul. Este hardcodată nevoia asta de informare despre semenii tăi? Şi ăia departe de cercurile tale sociale cele mai largi. La ce bun?! Bla-bla…
Identific trei componente:
- da, există ceva hardcodat în nevoia de a fi informat. şi nu e nimic rău în asta, din contră. e bine să ştii că la americani a ieşit preşedinte Obama (un negru), că a mai pornit un război sau că anul asta salariile la bugetari… asta la pensie o resimţi oricum.
- mai există componenta de couch-potato. e foarte comod să iei telecomanda în mâna şi să vegetezi în faţa televizorului, necesită minimul de energie faţa de orice activităţi cât de cât “active”. ceea ce în timp tâmpeşte, normal.
- şi, pe lângă ştiri, mai sunt şi talk-show-urile, hai să le zicem politice, care nu-s de informare, ci sunt de confirmare, pe genul OTV (s-a închis, era ceva special – subiect de studiu pentru generaţiile viitoare) sau când se strâng zece deştepţi ca la Antene-like să înjure un subiect – de obicei în conformitate cu agenda finanţatorului – ignorând jurnalismul şi laudându-se cu raitingul celor de la punctul precedent, având segmentul lor dedicat de consumatori dar a căror putere de cumpărare de fapt nu ştiu cât de mare este (ştie cineva?) şi oricum variază până la maximum de 20% din electorat. asta-i partea de #hater şi e cea mai nasoală. alimentează…
În rest de bine.
Sezonul ăsta de valuri a fost bun
Cucaracha Mamaia pictures
Politica: cea mai iubită temă
Un excelent comentariu-analiză legat de a noastră mândră patrie în urma altui articol interesant în România Liberă care îmi dă de gândit:
În primul rând românii nu pleacă din ţară doar pentru că pot acum fugi. Românii nu sunt iepuri. Şi nici nu pleacă doar pentru că acolo o vor duce mai bine. Dusul mai bine e relativ. Un imigrant o va duce (poate) mai bine decât o ducea în locul de unde a plecat, dar cu siguranţă o va duce mai prost decât cei care sunt stabiliţi deja acolo. Comparaţia joacă un rol foarte important aici. Şi românii de pe vremea lui Ceauşescu o duceau mai bine decât sudanezii de exemplu, dar comparaţia nu putea fi susţinută, pentru că nu-i vedeam pe sudanezii ăia. Românii de azi o duc cu siguranţă mai bine decât românii în comunism (magazine pline, căldură în casă, apă caldă tot timpul, maşini, plimbări în străinătate, lucruri care erau de neconceput în trecut), cu toate astea românii de azi se plâng mai mult decât românii în trecut. De ce? Din cauza de comparaţie. Azi ai în ochi o pletoră de îmbuibaţi, care o duc mai bine că ţine de politicieni, care o duc mai bine că ţine de securişti, care o duc mai bine că ţine de ţigani întorşi din occident cu căruţă plină de furtişaguri, care o duc mai bine că ţine de … etc. Ei existau şi în trecut, dar nu erau atât de vizibili. Strigător la cer, domnule!
În al doilea rând românii pleacă şi pentru că văd că societatea asta e sfâşiată cu bună credinţă, e făcută praf, şi nimic n-o mai poate pune la un loc. Nu ne interesează ce spune vecinul, opinia lui n-are valoare pentru noi, doar ce credem noi trebuie să iasă deasupra, şi dacă nu iese, atunci democraţia asta e o mizerie, era mai bine în comunism, unde, dacă erai cineva, puteai să-ţi impui voinţa.
În al treilea rând mai e şi rolul presei aici, aşa cum bine subliniază autorul. Chiar tot ce fac politicienii e rău în ziua de azi? Nu mă refer doar la Băsescu, sau doar la PDL, ci chiar şi la PSD, sau PNL. Tot ce au făcut ăştia a fost rău? Totul a fost doar o hoţie de la un cap la altul? Judecând după presă şi televiziuni, da, totul a fost o hoţie. Dacă te iei după comentarii, România e o Etiopie în Europa.
În al patrulea rând imaginea politicianului de azi e înrădăcinată în mintea românului din trecut. Politicianul de azi e asemănat în mintea romanului cu activistul de partid de ieri, la care te duceai umil, cu căciula în mână să ceri butelie şi pe care îl înjurai după ce închideai uşa.
În al cincilea rând românul încă n-a învăţat să se descurce singur. Câţi americani aşteaptă la Obama? Câţi englezi aşteaptă la Cameron? Număraţi românii acum.
Da. Meseria de politician e ceva murdar în România. Ne place să fie aşa. Trebuie să fie cineva vinovat de insuccesele noastre personale.
În România, cea mai iubită temă de discuţie – politica.
Cea mai hulită meserie – politică.Vezi dacă mai poţi să-i înţelegi pe români.
semnat de către Gheorghe Popescu – probabil un pseudonim, oricum un domn de bine.
Postul din 8 mai 2011
- ce uşor se mută highlight-ul de we pe Filmul de duminică , din ce în ce mai puţin pe boschetăreala (în fapt, prea puţin existentă) de sâmbătă, şi/sau vineri seară. vine vara.
- mi-e aşa într-un fel s-o spun, da-i de postat: ce s-au maturizat OCS ca trupă. probabil în 2-3 ani vor fi pe vine cu un material gigea.
- vine prima zi de luni cu treabă, de livrat, după săptămâni bune. back to butonare, curba creativă se pare că s-a cam terminat. a lăsat în urmă câteva scene, unele chiar bune. cam puţin totuşi. imprimantă nu mi-am luat.
- ce se-ntampla când “adversarul” mâniei tale e societatea în sine? nimeni în particular şi cam toată lumea în general. ce se întâmplă când porţia masivă din frustrările tale sunt … general-cotidian-sociale? ce fel de “anger management” tre’ să foloseşti – aştept cu o sfântă curiozitate să citesc în acest sens americanismul practic întru control spre iluminare şi izbăvire. toujours l’vineri.
Postul din 12 martie 2011
Puştiul din Pulse care aşteapta să se elibereze toaleta ca să vomite. În pişoar a zis că n-are loc şi n-ar fi vomitat în chiuvetă că n-ar fi fost frumos şi “nu se cuvine”. Rău nu părea să-i fie tare. Şi dansa atât de frumos – tinerel-pişpirel tocilărel aşa – stângaci, dar cu frumuseţea omului ce ejaculează liber pe ringul de dans. Pe dubstep – că-i muzica generaţiei lui. Fost impresionat. Nu m-ar mira deloc ca odată liceul terminat să-şi caute orizonturi vestice. Păcat, îi pregătim pentru export. În contrast cu alţi (zeci de) ţărani care scuipă în gura fetelor ce le refuză avansurile insistente.
Mor… de sete că mă costa freo patru sute de lei ca să beau o bere frumoasă la Bucureşti. Cândva banii de naş ş-un covrig ajungeau.
Postambul de BXL
În primul şi în primul rând de ce am avut teribilul sentiment de panică imediat după ce am aterizat / m-am întors? Căcat eram, pişat eram, nu aveam nici un stres. De unde a apărut frică aia de-mi venea să o iau la fugă, dar nu spre Est. Nu înţeleg ce s-a întâmplat, dar ceva – relativ profund – s-a. Băi frate, ce s-a întâmplat cu mine atunci? Dilemas! Deşi s-ar putea să supralicitez să fi fost vorba de ceva fiziologic-organic. Coada de la check-out îmi aducea aminte de cea mai teribilă coadă din viaţă mea, cea din Polizu de la prima bursă din Electronică. Şi erau cam -15 grade Celsius şi mă simţeam de parcă ieşisem de la sala de forţă – Andrei Stănescu. Ruxandra nu răspundea la telefon şi eu nu văzusem plăcuţele cu telefonul interzis. Şi dracii inexplicabili ce îi aveam în faţa poliţistului de frontieră ce-mi verifică actele – de ceee? – şi care ezita: se uită la buletin, iar la mine, să mă oprească sau nu. Şi moldoveanca aia brunetă cu crăcii lungi la care n-am vrut să opresc în staţie să îndrăznesc să o duc spre casă. Nu ştiu ce s-a întâmplat acolo. Sentimentul a continuat până am dat de căldură.
Şi … drumul pe autostradă la plecare. Bucuria aia imensă, intrinsecă pe Groove Armada … despre care nu vreau să vorbesc aici şi pe care nu vreau să o detaliez. Şi gândurile despre Andra punctate undeva în liniuţele aferente ce vor veni în postul următor.
Nu există patriotism. Iar patriotism înseamnă să-i meargă bine şi celui de lângă tine. Să faci lucruri dezinteresate pentru binele comun, să existe spirit civic. Când furi, furi doar pentru sine. La nivel de structuri înalte primează cearta, împărţirea ciolanului şi meta-organizare. În felul acesta doar subzişti. Ca societate nu avansezi – sau avansezi prin “arderi de etape” şi ambalări – dacă nivelul de civilizaţie se reduce la “a-ţi fie bine doar ţie”. Aici e marele semnificativ în diferenţa celor “300 de ani de capitalism”. Civilizaţiile vestice pe lângă faptul că au furat, jefuit, exploatat resursele altora nişte bune zeci de ani au acele secole de joc de glezne în “hai să ne fie la toţi bine”. Identitatea naţională nu se creează în 2010-1848=162 de ani şi pârghiile unei economii de piaţă (chit că pe fondul unui chix global în ultima vreme) în doar 2010-1990=20 de ani. Plus, trebuie să şi produci intern – produse, nu servicii. Şi să ştii cine vei fi, pe lângă cine eşti şi pe lângă cine ai fost. Schimbările în bine legate de “noi” şi nu “eu” nu pot fi decât lente, şi prin compromis şi prin muncă. Iar lucrurile astea nu se întâmplă fiind explicate, comentate şi analizate, nu ajută cu nimic, poate doar aşa … întru conştiinţa faptului, ci realizate. “Bob cu bob”. Adenda: ca să ajungi în vârf într-o astfel de organizare trebuie totuşi musai să dai şi “un pic la popor” – un pui, o pâine, nişte circ, nişte ceva acolo. Şi totuşi tu române ştii să te distrezi, ca şi ţiganul, ca şi rusul. Presiunea trebuie să răsufle pe undeva, mai ales când nu ai.
despre furat, despre romanism
Petru: furatul e romanesc
Petru: nu trebuie luptat, trebuie indreptat spre ceva mai bun
Petru: sa fure romanii, de afara – de la altii, s-ar numi imperialism