Kul

cu multă dragoste:

boom! sunt tată. foarte tare experienţa. fireşte, sunt beat :D

me: pai devine… dupa un timp. rodaj, rutina, sictir, sarba. iaaaaaaaar? mai rarutz, ca-i mai dragutz. ba deloc. samd
dra: rutina nu intervine cand lucrurile se desfasoara la fel o perioada mai lunga?
me: rutina intervine no matter what. parerea mea.
dra: stii ca aia urmeaza acu’, in felul ala etc. mbine. sh-atunci?
me: nu tine de tehnica, tine de chimie. n-am nici o solutie. adulter? mai rar? etc
dra: cum o dai, e stramba
me: important e sa fie. si sa se faca copiii mari&sanatosi
dra: s-adica sa faca parte din viata de zi cu zi
me: hai sa-i zicem, din saptamana cu saptamana. sa fim… realisti.
dra: am spalat copilu’, punem masa, facem sex, ne uitam la tv, nani, maine…
dra: ‘ai lasa-ma cu saptamana
me: nu stiu ce scrii tu acolo, dar pt mine aia e The Hell pe pamant. deci toata viata mea (“toataaaa viataaa meaa, toata viataaa mea…”). am fugit de asa ceva. mi se pare… end of… orice. ideal? tocmai ne-am trezit pe la 14 dupa party-ul monstrus de aseara. eu trebuie sa ma duc sa iau doo nuci de cocos sa pui tu de-o salata. dar ne e lene la amandoi si mai stam in hamace pe veranda.
dra: INCEP SA TE URASC. scuze caps
me: pana la urma ni se face foame, pe la 16 asa :) mai prindem si puteri, tragem o partida de sex, din semi-plictiseala, dar si cu entuziasm, dar si nostalgie, dar si curiozitate. asa… vreo 1 ora.
me: cu gandul la blondele gemene care ar trebui sa vina la party-ul din seara asta si poate-poate ti-o trece ceva prin cap aventuros. cum ti-a trecut data trecuta cu mulatrul ala simpatic. pe urma un film. si-o baie in mare. si inainte si dupa. ma rog… cred ca deja ti-ai facut o idee.
dra: mmm… cine gateste?… cine spala vasele?… cine calcaaa?… ;)
me: tu gatesti, eu spal vase. nimeni nu calca. decat tu cand trebuie o camasa la intalnirea care aduce jdmemii de $ care ne mai tin inca x luni pe relash. si nu ca n-as putea-o calca-o si eu. dar tie iti ies mai bine si lasa ca ma revansez diseara + breakfast la pat maine dimineata. pt masaj mai negociem.
dra: incep negocierile, clar
me: :)
me: tu nu prea intelegi, nu? la tropice se sta doar in boxeri & slapi
dra: par ca nu, a?
me: si rochitele tale trebuie doar… spalate
me: plus ca mai vine din cand in cand si cate o tanti pt curat&mancare, ca doar n-o sa ne pierdem viata cu asta
dra: eu discutam de negocierile pentru masaj, da? ca ala mi-a sarit in ochi
me: pai nu vine iar mulatru de data trecuta? ce maini divine avea D-zeule!
dra: doar el?
me: pai cat mai e pe aici, pe insula si el luna asta. sa profitam, zic!
dra: da, asta era ideea, sa vorbesti la plural
me: si eu oricum saptamana viitoare plec cateva zile la NY pt un contract
dra: cu gemenele?
me: ah nu
dra: poate n-oi ramane singura pe insula
me: poate trec si pe la Irene, dar asta-i treaba mea. tu nu pui intrebari, eu pun intrebari despre mulatru.
dra: doar am vrut sa stiu pe cine ma bazez
me: si D-zeule la cat de bine arata, l-as f. si eu
dra: nu cred… nu si pe el. multumeste-te ca esti de fatza
me: da da
me: oricum, dupa ce vin de la NY, dupa sarbatoarea florilor aruncate-in-sus-degeaba ma gandesc sa plec in Thailanda la o manastire. o sa-mi priasca vreo 2-3 saptamani de cucu-ness
dra: mi-ar prinde bine si mie o pauza
me: dar la concursul ala de surf din iunie vreau sa vii cu mine te rog
me: plus ne intalnim cu lume draguta acolo, si e si un festival de arta. poate iti iei cu tine niste lucrari.
dra: daca-mi promiti o noapte pe plaja
me: it’s a deal
me: —————————————-
me: mie imi suna a ideal. tie?
dra: m… plictisitor :) … glumesc
me: :)
me: inteleg, e prea departe. Portugalia de Sud sa fie
dra: :)
dra: pe malul marii sa fie. cu dormitoarele spre rasarit
me: nu stiu daca s-ar putea altfel. totusi simt ca ceva nu e in regula la tine. tu cum ti-ai dori idealul?
dra: ceva pe acolo. nici sa nu ma ignore, nici sa nu ma sufoce. am intepenit de tot cu visarea asta
me: :)
me: eu inca am ramas in hamac si apune soarele, si n-am facut nimic toata ziua. si m-as duce sa fac o baie-n mare, dar mi-e o leeeneee… si mi-e si cam foame
dra: mie mi’amortise un picior. cred ca m-ai lasat atarnand de hamac :)
me: si nu stiu ce tot vrei de la mine, dar te aud asa printre picaturi
dra: ce auzi tu nu sunt eu
me: ah… o fi vecina
dra: ti-au venit maseuzele
me: deja? trebuiau sa vina dupa 20
dra: ai timp mai mult pentru amandoua
me: da’ sa vie, usa e deschisa, ca nu exista. e bere-n frigider.
me: dar poate contramandez si stam in seara asta doar noi doi. ce zici? nu facem nimic, stam in hamac pana apune soarele de tot
dra: nu te refuz. iti mai aduc o bere?
me: nu, ajunge ca ma ametesc, mai e un sfert. stii ce as vrea de la tine?
dra: m?
me: un :*
dra: oricum ti-l dadeam pana sa ma-ntind din hamac. daca tot sunt apropiate, ma tii de mana cat privim apusu’?
me: te tin. vreau un bot din ala asa plictisit si copilaresc, cu zgomot, la misto :) ahhhhh… ce viata buna avem
dra: sa ma culc? mi-e ca visez mai urat
dra: ah, sa nu uit
dra: :*
dra: pentru iv cel naiv
me: :)
me: pe ambele cearcane?
dra: si pe pleoape

Yellow Project – Aş vrea să te sărut (cu Sorin Romanescu)

…o menţionez aici pentru că o văd prea puţin ‘peste tot’ pe unde mi-aş fi dorit, pen’că-i atât de mişto, pen’că mi-e ‘dor’ de Maca – excelent interviu, pen’că nu reuşesc să mă obişnuiesc cu mai gravul şi mai-e-de-polisat-ul Act As If – deşi obiectiv aşa parcă-i mai potrivit ca tonalitate … pen’că mi-e dor de fluturi în stomac şi de furnicături ascultând muzică.

creeeeeed… cred că poţi mima optimismul. şi nu musai mimare – falsitate – ci cât metodă de a-l obţine din aproape în aproape. sunt atâta lucruri pentru care ai motive să fii optimist şi să te bucuri. le alegi. e un antrenament, e un tipar pe care legătura neuronală îl urmăreşte şi îl cimentează. reprogramare. nu mă lua cu NPL că e doar o altă bălărie de marketing de a vinde ceva intangibil. Rusia faţa de USA asta are în plus: mai puţină depărtare faţă de natură => spiritualitate.

Premisa este că deja ai ce-ţi trebuie, că deja eşti mişto, că deja eşti bun, că deja lucrurile pe care le ai le meriţi. Enjoy it!

Fost foarte mişto de Revelion. Cu gaşca Bogdan DJ, Maletă şi sora. Din păcate însă m-am îmbătat aşa tare – ceea ce îmi propusesem – că s-a rupt filmul de la o anumită oră încolo şi… mă oftic! :) Că deşi am fost acolo, şi cică o fost mişto – confirm prima parte – de fapt n-am fost acolo. Şi-s un pic supărat pe mine din cauza asta, un picuţ, pen’că… c’mooon fun&fun dar dacă conştiinţă şi memorie n’est pas… pen’ce?
=> 3 luni de zile abstinenţă de la beuturică, să vedem ce&cum.

La mulţi ani! :)

PS un soare superb-superb printre blocuri a doua zi la plimbare prin parc de revenire din beţie, o vreme frumoasă de un martie vesel. ca de obicei, la munte să ningă, nu aci. soaaareee :) mare, dodoloţ, uşor incandecent de-l puteai privi de nu te mai săturai, pe apus. că încotro ne ducem şi că-i frumos să fii aici de la o zi la alta, chiar dacă unele-s mai puţin strălucite, fiecare altă nouă merită, cu fiecare zi. să fim!

La 24 de ani mi s-a schimbat brusc scrisul. Fără să se întâmple nimic deosebit pentru asta, fără să urmez un curs în acest sens, fără o aparentă explicaţie. Coincide însă cu vârsta la care tata a decis că scrie prea urât şi a început să copie scrisorile caligrafice ale mamei, ca să-şi schimbe grafia. Şi şi-a. Şi mie.

De la 32 de ani am început să repar aproape tot ce-mi pică în mâna. Chiar dacă am făcut Politehnica, chiar dacă sunt pe un domeniu tehnic, chiar dacă am multă răbdare … n-am avut niciodată super-abilităţi practice inginereşti, capacităţile mele ţineau de software. Mai nou însă: doar zi-mi … ţevi, robinete, ceasuri, telefoane, aparatură, televizoare (!) şi … multe altele, evident fără să fac ceva în sensul ăsta, şi, de multe ori, fără să consult un manual în prealabil. Cu ce coincide? Cu anul în care al treilea copil îţi intră la şcoală şi caietele, ghetuţele şi ghiozdanele se multiplică cu încă un rând. Anul lui taică-miu, normal. Şi mie.

—
Aseară, cele două mândre care ne umple cu bucurie weekendurile la Cţa, după ce-şi luaseră cadourile de Crăciun au venit ‘la bloc’. Şi dăi călăreală şi chiţăială că nu le mai văzusem demult. Fun-fun… în cârcă-ciuş dar până când, că începea să mă doară spatele. “Ultima şi gata”, “încă o dată” şi tot aşa… la un moment dat zic stop-joc că ajunge. La care cea mare face un bot imens şi teatral că eaaa mai vreaaa o dataaa şi… pleacă supărată, plângăcioasă de lângă mine. Şi se întoarce cu mamă-sa de mâna … ca să-mi spună: că eu sunt unchiul fără copii, şi că eu nu am foarte multe stresuri şi de aia trebuie să mă joc cu ea, şi că ce dacă am luat-o în cârcă de 5 ori, ce? nu mai puteam şi a 6-a oară, încă o dată, că atât mai vroia doar 1, că nu muream. Şi că e supărată şi să o iau pe umeri la oglindă. … Am rămas mat şi m-am conformat în faţa acestei pledoarii de notă 12, ce puteam să mai zic… m-a convins :).

—

Cred că la un moment dat clubul se va stinge de la sine. Pur şi simplu… înlocuit cu şi mai mult sex se poate şi fără club. O să moară cândva în anii ce vin, şi nu mai este cazul să-mi bat capul eu cu “de ce funcţionează atât de bine, încă”.

Gina S

îţi mulţumesc că te-am cunoscut.

Înainte să uit – să notez câteva din simpaticele experimente de ‘puterea minţii’ de toamna asta. Ca preambul – este clar că, ştiinţific vorbind, suntem încă la începutul descoperirii universului şi că bozonul ăla sfios este doar treapta următoare. Comparaţia pinguinului care vrea să înţeleagă bomba atomică este edificatoare. Nu… nu ştim cum se transmite informaţia cu totul, nu ştim ce înseamnă materia vie şi energia încă este un concept nedefinit. Chakre / nechakre uite cu ce m-am jucat lunile astea:

- clasicele pişcări de ceafă, făcute încă din copilărie, prin “concentrare” insistentă asupra punctului cefei cuiva. nu merge la toată lumea, da’ funcţionează. mult prea repetată încât să fie negată-mi.
- tot la coada la Poştă :) “potolirea” isteriilor babelor şi tanţelor care sporavaiau negativist-bârfist despre… orice, cu scârbă şi zeflemea de piaţă. le îmbrăţişam cu dragoste în mintea mea … şi rămâneam prost de ce întorsătură la 180 de grade le-o lua dispoziţia, parca trecuseră pe la biserică. funcţioneză! şi sunt atât de multe de învăţat.
- visatul soluţiilor tehnice peste noapte. pfuai, asta-i de când eram mic copchil, dar hai să fie menţionată şi ea.

Aş mai băgă nişte liniuţe dar încă nu sunt destul de rodate, căci întâi e bine să fie eliminate din sfera probabilistică a “întâmplării”. Plus amendamentul că reinventarea şi paternul neuronal nou rupe vechile trasee ale depresiei. Nu ştiu de ce scriu truismul ăsta evident, dar… mă surprind că încă mai pot să programez, de fapt, cu motivaţiile resetate.

Sunt şi mai aproape de cuantificarea legăturii între “a-ţi dori” şi “a se întâmpla”. Nu mă las :)

din păcate n-am timp de dezvoltare săptămânile astea, n-am apucat să fac decât introducerea plus încă puţin. aşadar, liniuţele:

despre regie
- excelent script, lucratura “nemteasca”, perfectionista
- putine chestii lasate la intamplare si random :)
- la fel si la nivel imagine, montaj
- emotional pe limbaj cinematografic
- minimalism puternic
- taceri nordice expresive
- intim, de aproape. close-up-uri, dar nu si intimist
- pt mine se apropie de Biutiful ca filmul anului 2010
- asemeni drama nu inseamna ca lucrurile trebuie sa se termine trist musai sau ca cineva trebuie sa moara
 
 
despre personaje:

Anton

- alegeri
- slava Domnului ca exista juramantul lui Hipocrate, pe lumea asta
- cum isi iubea Anton fiul, m-a miscat. scenele alea pe banca casa de langa coasta.
- Anton este un tata de o autoritate calma ceva de invidiat
- cum folosea apa pt frustrari
- superba scena la telefon cu nevasta
- el nu s-a dus sa ia mai multe palme ci ala sa-si ceara iertare in fata copiilor. sa impuna respect si sa aduca echilibru. dar nu reuseste, bruta e bruta.
- scena/situatia palmelor nu este o alta scena de ‘ce sa facem cu/despre violenta’. ci face parte din transformarea personajului Anton si este o motivatie necesara-n scenariu pt grozavia pustilor. and he FAILS to deliver a lessons to kids. deci el e Maica Teresa. cateodata violenta trebuie folosita impotriva violentei, mai ales cand… (dar de la scoala, nu de la BM).
- in cazul Big Man, el ca doctor ramane integru. the killing is happening ca tornada in desert, si nu se face la el in ograda. il omoara indirect pe BM ca omul Anton, nu ca doctorul pe post.
- the Big Man nu trebuia sa moara, ci trebuia infruntat, asta-i tot. si la nivel personal, nu ca chief in charge de detasament. si in mediul lui, o mierleste, cam corny – cu ochii lu Anton albastrii ca sideful (hai ma lasi:)), true.
- si actorul lui Big Man e gigea, foarte acolo. neaccelerandu-l mai mult decat regia a cam facut-o.
- Hævnen in daneza inseamna “razbunare”

- una din lectiile lui Anton este ca: be THERE. make good action and be THERE. pt ca actiunile lui sunt foarte bune, convinge subtil copilul sa vb cu el, dar nu e acolo cand asta vrea sa o faca. si sansa are ceva de zis aici.
- a actionat cu Big Man => actioneaza si cu sotia. nu pleaca la casuta de vacanta, se intoarce si ramane cu ea. e acolo.

Christian

- ma regasesc mult in baiatul incrancenat
- foarte bun joc actoricesc. f bun! (William Jøhnk Nielsen) – are si scena in care plange si pare ca aint fake tears. de fapt amandoi copiii. film de debut pt amandoi.
- pustiul este empatic si lupta impotriva durerii celoralti, cu sabia si cu curaj, gresind. freak-control.
- el vrea sa faca ceva, nu sa lase pe “mama” altora sa moara. vrea sa faca ceva pt durerea lui de fapt. si se defuleaza.
- violenta lui C. era sugerata si de la joc, Counter-Strike si “trebuie sa termin jocul”
- un baiat vroia sa se departeze de tatal sau, si-l ura, altul vroia sa se apropie, si-l iubea.

Elias

- cei doi fac de fapt un personaj intreg
- pure cancer, dual. incrancenatul si sensibilul. ca fata m-as fi indragostit de amandoi, mai ales de cel sensibil. excelent cuplu, nascuti in aceiasi zi.
- Elias e the good kid care cade in plasa treptat. cand a dus cutitul pe skype vroia sa-l contacteze pe taica-su.

Numai “nişte ţărani” n-ar fi atenţi la detalii de genul: ambele personaje principale sunt născute în aceiaşi zi. Oare ce vrea să zică autorul/regizorul cu asta, ce vrea să zică? Ar fi util să accept că anumit tip de limbaj (mai complicat, mai elevat) nu se adresează tuturor, şi că este superior nu prin mesaj ci prin codificare. Plăcerea decodificării este responsabilitatea consumatorului fiind răsplătit în schimb, corespunzător prin catharsis.

 
 
Concluzii:
- este un film care se adreseaza celor care au pierdut pe cineva si/sau iubesc copii. altfel relationezi mai dificil.
- the world lui “I have too”
- apa vs internet de mare viteza si muzica “proasta” din Pulse
- unii aveau masinute cu telecomenzi, altii aveau o besica si atat. tot copii si acolo si acolo.
- ca societatea, oricat de auto-protejata este, tot debila si tampita e si produce monstrii de care ne izbim “in viata” fara voia noastra. directoarea le vorbeste de teme de week-end, unele despre arme. Africa este Wild-Wild-Civilization, care pana la urma nu-s foarte diferite.
- loveste in male-ish. scena cu copii africani in jocul razboinic, insistat subtil asupra ei (max. 15 sec)
- cum e minimalizata femeia in film, si felul ei comunicativ de’a-si lume. numai solutii, numai decizii, very focused. not always winning with the best answer.
- mama lui C. e super-violenta, de la afectiunea “in joaca” de la inceput – pe genul sa ne batem, la isterie la scoala, la reactia descoperit cutit, la strans de gat la spital.
- filmul nu bate-n male-ish, ci vorbeste despre lipsa mamei, prin “corporate”-izarea sa, in viata copiilor nostri => bube
- pacat ca lipseste si sex-ualitatea
- episodul din The Simpsons despre violenta este cea mai buna lectie media pt mine pana acum.

- cinematografic este peste Inncedies. e better script dincolo, aici bate regia, desi solutia de final de acolo… la fel de cih! ca si moartea lui Big Man.
- “In a drama the action needs to be a result of the psychology” spune regizoarea Susanne Bier intr-un interviu dupa Oscar.
- de luat in seama toata seria de nominalizari la Oscar, in 2010: Heavnen, Inncedies, Dogtooth, Biutiful.

Timp de mulţi ani Harry Tavitian a ridicat nivelul de cultură a unui oraş pe nedrept mult prea provincial cu apariţiile şi “cenaclurile” sale de jazz în cadrul Muzeului de Arta până în anul de graţie 2001 când din motive necunoscute publicului larg şi uşor de intuit îi este <<interzisă>> această activitate de descălecare muzicală pe meleagurile unde soarele mângâie generos timp de şapte luni pe an nisipurile marine. Ca atare ansamblul de pian şi percuţie pe note blues intră intr-un cvasi-con de anonimat şi reprezentare locală ca în acest an, prin conspirarea CJC – acelaşi consiliu a unei urbe ce îşi refuză accesul la cultură în mod organizat (vorbim de lipsa unui cinematograf pentru câtva ani buni, desfinţarea şi mutarea unor teatre şamd) dobrogeanul H.T. este readus în sânul comunităţii printr-un concert de Crăciun / Sf. Andrei organizat la Teatrul Naţional de Opera şi Balet “Oleg Danovski”, şi îi este dată cheia oraşului şi este reconfirmat precum cetăţean de onoare al Constanţei.

Sala a fost arhiplină s-a stat peste tot: pe scaune, pe culoare, pe scări, chiar şi pe scenă… oriunde se putea aruncă un ac. Faptul că odaia unui aşezământ cultural, chit că la un eveniment cu titlul gratuit / caritabil, este neîncăpătoare mă face pe mine precum “victimă” directă a lipsurilor iniţial menţionate să traiesc un rar şi un ciudat sentiment de mândrie tomitană.

În formaţia concertului avem aşa, în ediţie princeps, cu virgulă: H.T. la pian şi Corneliu Stroie la baterie nucleul Noului Jazz Est-European, saxofonistul Antony Vapirov, Aida Tavitian – fiica maestrului – pe voce la câteva piese; suplimentaţi de prezenţa pianistei de muzică clasică Delia Pavlovici ce ne-a introdus în lumea ragtime-ului, şi în momentele de respiro de către criticul Sorin Antohi cu câte un bun discurs de istoria Dobrogei, plus Doinea Păuleanu – directoarea Muzeului de Artă – cu un preambul al monografiei “Cazinoul din Constanţa. Boemă, loisir şi patrimoniu european la Marea Neagră” – carte lansată în aceiaşi seară. Am auzit câteva din celebrele piese ale concertului de Crăciun spre încântarea publicului constănţean, s-a bifat un frumos moment de jam-session la patru mâini pe finalul părţii de jazz interbelic şi în memoria regretatului Johnny Răducanu – amintit des între scurtele sau lungile pauze muzicale – s-a interpretat una din piesele sale.

Am asistat la un vârf artistic la nivel judeţean, şi de regiune istorică, care ne aduce aminte de ceea ce este Dobrogea – o fuziune de culturi şi de oameni, care deşi n-au prilejiul să se exprime în permanenţă, atunci când o fac excelează într-o demonstraţie de virtuozitate de toată lauda.

Și de ce nu, pe pozitiveală iată și o listă scurtă cu izbândele trecute:

- o minte inginerească face minuni în hârțoage / proceduri / implementări
- nu ignora potențialul unui vânzător bun. do team it.
- susținerea reciprocă este cheia evitării dezastrelor
- want + plans = $
- oameni dedicați => ++valoare proiect
- potențial de afacere există oriunde se află oameni. caută-l.

(sunt pe cale să) mă bag (iar) într-un proiect (mai) mare. fac rapid o listuţă a greşelilor trecutului pe aceiaşi poveste:

- lipsa negocierii la start, ci la apariţia rezultatelor, aduce aşteptări diforme de ambele părţi (“lasă că vedem noi când începe să fie bine” fails)
- calcul nerealist
—-
- munca patriotică neplătită atrage după sine lucru pe alte proiecte care vor plăti ratele şi coşniţa, ceea ce influenţează considerabil progresul proiectului vizat
- plan nerealist
- o soluţie (tehnică) != un produs (de vânzare)
- ca să faci o afacere ar fi bine s-o cunoşti mai întâi, dacă nu-o cunoşti ar fi bine s-o înveţi
—-
- 2009: izolarea atrage după sine plictis, depresie şi `pentru ce?`. plus, ai doar jumătaţi de lecţie – ca şi temă de lucru, ca şi învăţăminte, ca şi reward şi potenţial de dezvoltare. “să ne iubim aproapele”, gen.
- do not ignore burnout, doaah

+

maintenance is not progress

hoardele de câini veseli, dând din coada şi alintaţi pe drumurile bete înapoi în nopţile abstinente din toamna lu’ 2011 + ciupercile de piele adunate în acest interval

ar fi plăcut să fie văzută mai des, gen zilnic. când se poa’ – şi se poa’.

Sâmbătă am fost la concertul OCS – “Omul cu şobolani” – în Bibliotek. Şi nu s-a ţinut, că n-a fost sunet profesionist, că n-au fost bani de lăutari, că n-a fost nimeni pregătit, că… că. Şi la un moment dat, după ce OCSişti plecaseră ca şi majoritatea poporului ce venise cu drag să-i vază… apare o mireasă. Care ocupă scena încropită pentru acoarde serioase şi dă să mângâie ba o tobă, ba o chitară, ba-şi dă poalili peste cap, veselie mare. Zic… nu-i rău pentru un oraş provincial, sâmbătă seara la “căminul cultural” de-o crăiasă, două… care să întreţină atmosfera absentă. Dacă în noiembrie ăsta nu pică economia europeană doar un răzbel ar mai putea opri avântul avântos al omenirii vest-vrednice dintr-un progres internautic imens. Aştept(ăm)!

“Cum să trăim alături de un `nevrotic` acasă şi la locul de muncă” – Albert Ellis
Ed. Trei 2010

este, cu un titlu de falsă “senzaţie” – de marketing bălărios – una din cele mai bune cărţi de psihologie practică pe care le-am citit până acum. Cu exerciţii şi cu concepte sănătoase, tot ce trebuie pentru o viaţă cotidiană normală! mai bună, inclusiv o lungă şi de apreciat bibliografie şi o benefică neluare în absolutizare de sine.
 
 
- pe foarte pe-scurt: “<<totul>> e în capul nostru” sau “You do it to yourself” (Radiohead)
- etichetarea absolută este periculoasă: “Oamenii înţelepţi evită aproape orice `trebuie`”
- bun sfat terapeutic: nevroticii au o oarecare capacitate de relaţionare călduroasă. nu te adânci prea mult în relaţia cu un nevrotic şi dacă da, fă-o pe propria piele şi în cunoştinţă de cauză.
- ar fi mişto de citit aceiaşi carte pe pozitiveală, în loc de `vină` sa aflu despre cauze, mobile şi studii “don’t worry be happy”

Spicuiesc câteva citate interesante, o parte din sublinieri îmi aparţin:

Izolare

“[Nevroticii] îşi fac rău, pentru că evită să se vadă cu lumea, vor să stea singuri în camerele lor sau să acţioneze ca pustinicii.”

“”Nevroticii” folosesc deseori alcoolul şi drogurile pentru a evada din realitate şi pentru a-şi reduce temporar anxietatea.”

Fixism

“[...]deoarece au viziuni generale de condamnare şi remuşcare, “nevroticii” se urăsc mai întâi pe ei înşişi pentru că nu manifestă perfecţiunea pe care consideră că trebuie să o arate.”

“[...]puneţi pune sub semnul întrebării presupunerea conform căreia ar trebui să vă comportaţi perfect şi infailibil. [...]vă puteţi întreba: “Trebuie să fac întotdeauna numai lucruri bune?” şi “Trebuie să câştig aprobarea celorlalţi pentru a mă descurcă bine?”"

Despre copii

“Dacă copiii acceptă cu devotament aceste premise ( a) că trebuie să acţioneze bine şi, astfel, să-şi câştige “caracterul bun”, b) că va fi un dezastru dacă se comportă rău, c) că trebuie să câştige dragostea şi aprobarea tuturor şi d) că trebuie să se simtă cumplit dacă nu reuşesc ) şi cresc fără se le modifice, practic se osândesc la nevroză. Îşi vor petrece restul zilelor încercând să facă imposibilul: încercând întotdeauna să pară “oamani buni” şi să câştige invariabil dragostea şi aprobarea tuturor. Şi din moment ce nu pot îndeplini întocmai aceste saricini imposibile şi se vor teme că vor eşua mai târziu, chiar dacă acum au succes, vor dobândi sentimente adânc înrădăcinate de inadecvare şi ură de sine şi, deseori, vor avea o toleranţă scăzută la frustrare şi la ostilitate.”

“Aceste fraze [...] îi ajuta pe copii să se considere că este teribil, oribil, îngrozitor dacă oamenii – şi în special părinţii – nu îi plac.”

“Majoritatea copiilor tind (prosteşte!) să se accepte cam tot atât de mult pe cât cred că îi acceptă ceilalţi.”

Despre vină

“X, un eveniment extern, cu greu ar fi putut ajunge în sinea subiectului şi să-l facă să tremure de jignire şi depresie. Ar fi putut contribui la o astfel de cauză, dar cu greu ar fi putut să cauzeze această depresie.”

“[...]vă spuneţi prosteşte că nu ar fi trebuit sau nu ar fi fost nevoie să comiteţi o fapta reprobabilă când, destul de evident, aţi comis-o. În realitate vreţi să spuneţi: `Aş fi preferat să nu fi comis fapta`.”

“Dar dacă aceasi persoană iese la fereastra unui spital de boli mintale şi vă înjură la fel, atunci vă veţi simţi tot aşa de rău? Nu prea!”

Cu contra-balansarea lui `ceea ce se întâmpla azi nu are nicio importanţă`: “Dacă un apropiat [...]vă loveşte în falcă, veţi avea o falcă cel puţin dureroasă, iar acest lucru vi se va părea destul de important, măcar pentru dvs., dacă nu pentru toţi. Prin urmare, să nu spuneţi că nimic nu are importanţă şi că nu trebuie să fiţi niciodată preocupat de ceva. [...] Pentru indivizii sănătoşi, ceea ce se întâmpla are importantă. Dar nu prea mult!”

Două mici “demonstraţii” utile

vină iraţională / inadecvare / complex de inferioritate

- Ei bine, mă simt ca un păduche dacă nu reuşesc.
- Dar ce te face să te simţi ca un păduche? Cum ai fi neapărat o persoană de nimic dacă nu ai avea rezultate mai bune decât altcineva?
- Nu ştiu. Pur şi simplu aşa simt.
- Dar de ce simţi aşa?
- Chiar nu ştiu ce să spun. Cred că nici nu m-am gândit la un motiv.
- Exact! Ai acceptat doar ideea, fără să te gândeşti la ea. Cineva te-a învăţat să crezi că dacă ai rezultate mai bune decât altcineva, reprezintă un avantaj, şi uneori aşa e. Dar tu amplifici asta la: “Valorez ceva pentru că am performanţe”. Astfel, generalizezi exagerat şi iraţional: că nu îţi poţi evalua în mod legitim propria persoană, propria esenţă. Tu eşti prea complex şi intr-o continuă schimbare, ceea ce face imposibilă o evaluare globală validă.

greşeala absolutizării

Desigur, de fapt, nu putem etichetă pe nimeni cu acurateţe drept “un ticălos” sau “un păduche” [sau "o curvă"] din câteva motive:
1. “Un ticălos” s-ar comportă în totalitate cu ticăloşie şi nu ar acţionă decât şi întotdeauna rău. Cum am putea demonstră vreodată acest lucru?
2. Chiar dacă o persoană a acţionat invariabil cu ticăloşie până acum, cum am putea şti cu certitudine că acest “ticălos” până în măduvă oaselor va avea un viitor perfect ticălos?
3. “Un ticălos” sau “un păduche” [sau "o curvă"] nu înseamnă numai o persoană care acţionează rău, ci una care posedă întreaga responsabilitate şi care, în concluzie, merită o pedeapsă severă sau o condamnare eternă pentru că a acţionat astfel. Dar o persoană care acţionează vrednic de dispreţ în mod constant are influenţe ereditare şi/sau dobândite din mediul înconjurător; or, cum ar putea acea persoană să poarte întreaga responsabilitate (inclusiv cea juridică) pentru trăsături pe care le-a moştenit sau învăţat?
4. Chiar dacă un om ar avea un liber arbitru total sau o responsabilitate absolută pentru propriile acţiuni rele (lucru ce pare foarte improbabil), etichetarea respectivei persoane “un ticălos” sau “un păduche” [sau "o curvă"] implică în mod clar existenţă unei legi dumnezeieşti sau universale imuabile conform căreia acel om merită sau trebuie să fie condamnat pentru astfel de acţiuni. Unde sunt dovezile pentru existenţă unei astfel de legi?

Iar precum conluzie de final:

“Încercaţi să obţineţi totul de la cei 70 de ani, trăidu-i la maximum, descoperind, pe cât posibil, cât mai multe lucruri interesante, asumandu-vă riscuri pentru a căpăta anumite plăceri, fixandu-vă scopuri şi planuri foarte clare şi muncind să le împliniţi.”

Vineri seară – una din serile din acest weekend, pen’că după un 30ish nu mai poţi să măcăni din picioare câte 2-3 nopţi la rând fără ca următoarea săptămână să fie compromisă la nivel de plutire decentă pe verticală – concert în Pulse, zi MOOod – cu 100 de “o” , aceleaşi ritmuri zbenguite dar şi cu creaţii noi care parcă-parcă scot aşa uşor capul din garaj, deh! maturizare. Aşa… şi precedaţi de nişte tineret, iar c-ţean de o calitate pe scenă să nu-mi vină să cred – pe numele lor Words On Sand. (Paranteză: mare-mi e plăcerea când văd puştime cu potenţial ce ştie să închege un proiect, chit că aveau fani colegii de clasă, că erau toţi părinţii acolo… mi-au plăcut. Şi bine înfipţi pe instrumente şi un vocal ce-mi aduce aminte de Evanescence care poate şi dă foarte bine la mic.) Aşa, aşa… după concert, şi după pre-concert, şi după post-concert cu minunatul nou DJ ce le ştie bine de mă făcu să mă bâţâi chiar şi pe “Jump Around”, şi cu indie cât încape… în fine, detalii… ah, şi după publicul de club alternativ tomitan care creşte şi întinereşte şi se diversifică şi bine face şi…

Şi… la un moment dat intră-un club două tipese – pe care le ştiu din vedere de pe acolo, mai rockeriţe – îmbrăcate în nişte rochii cu imprimeuri înflorate gen batic mamaia 19toamnă, mulate pe corp, cu pantofi vintage, păr coc şi geantă neagră mare pe umăr, rupte din alt film, parcă dintr-un casting interbelic, clar la mişto şi cu o senzualitate din aia Betty Boop in-ya-face. Secondate de gâturile la absolut tot segmentul masculin în 35+/- ce au rămas că la circ cu gura căscată hihi, treziţi din amorţeală inerentă a negăsirii intr-o locaţie nepotrivită cu oasele lor de dinozauri, îmbrâncindu-se unii pe alţii cu îndemne de cot sau de umăr, cu zâmbete până la urechi şi veselie ca la desene animate. Băi, ce mi-a plăcut! Fix! Şi au rămas aşa cam toată noaptea, făcând coadă propunerilor domniţelor ce-i refuzau pe rând cu zâmbetul pe buze. La final au tras amândouă două geci de motor peste veşmintele alea de bunicuţe senzuale şi s-au dus.

Constanţa începe să devină din ce în ce mai interesantă – îmi spun. Asemeni consemnez încheierea unui superb Septembrie în care m-am bronzat ca un drac negru şi am călărit ceva valuri spre mândru-mi sufleşiel. Amin, să fie!

După cum se poate vedea mai jos. :)

- Bodyboarding în Mamaia -

Ataşat şi seria de pozne aici. Mulţumiri cameramanului / editorului / omului cu ideea / zi globtrotter pax. Filmat cu GoPro.

“fericit ca o jivină săracă”

Valuri, bătut Estul. La capăt de Mamaia. Cel mai lung val luat ever. Cam 100 m de drift, s-a refăcut de două ori sub mine, m-a dus până la mal de tot. Fericire!:) De abia aştept hula.