Văzusem în filme că e o diferenţa majoră între psihologul (sau psiho-terapeutul, mă rog) de cabinet şi cel de instituţie care se ocupă cu delicvenţii (gen închisoare, poliţie ori spital de nebuni etc.). Că una e să-ţi între în cabinet o persoană care caută ajutor, şi alta e să ai de a face cu oameni care sunt reticienţi în a-l primi, başca certaţi cu legea, cu cazier şi dosare penale etc undeva la marginea societăţii.
Azi mă declar incompetent pentru a două categorie, şi-mi dau seama că toată seria de cărţi “self-help” citită nu ajută la mai nimic, din contră – strică. Că şcoala şi tradiţia clinică fac toţi banii altfel e amatorism. Şi iar, că te poţi juca cu nervii, mintea şi viaţa cuiva şi chestia asta e bine să fie făcută în anumite circumstanţe care le dă o meserie. Şi care e o meserie grea, pe lângă dragostea de om necesară şi empatia de rigoare, este nevoie şi de rezistenţa la contaminarea cu toată violenţa şi mediul viciat în care se desfăşoară. Pam-pam! Başca le am şi eu pe ale mele.