Aproape de fiecare dată când mă duc la Starbucks să scriu la prânz simt că mi se prelungeşte viaţa. Cât reuşesc să scriu 30-40 de minute incontinuu simt că trec şi câte 2-3 ore, de rar mi s-a mai întâmplat ca ceva să-mi facă aşa multă plăcere indiferent de. Mă duc prea des in CTRL – şi de trei ori pe săptămână uneori – dar e locul în care se întâmplă cele mai aproape-mi muzici. La Godot nu mă simt vinovat, şi nu m-aş simţi nici dacă aş merge zilnic, doar că… dacă mă duc prea des după o perioadă nu mai reţin nimic. Dă-i cu GABA, dă-i cu GABA … :). L.
din “Vreau”:
[…] Şi pe lângă `se poate` e asemeni şi `cel mai` – aici e şi surpriza, şi că limita este corpul fizic şi timpul şi că poţi să faci din amândouă bijuterie. O.k. este o mega-exagerare şi deformează să spui că anume conştiinţa există doar în moment şi că ea nu există în afară ei. Ba există, prin mediul care o creează şi când spun asta mă refer şi la celelalte conştiinţe cu care interacţionează , la cultură, la tot pachetul. Este asemeni definită de momentele – nu foarte îndepărtate, deşi prin inducţie… – care te-au adus până aici şi prin alegerile care le-ai făcut ca să devii ce eşti. Evident combinaţie, pe combinaţie, cu mediul. Pe scurt: sunt mai multe persoane în tine, posibile eu-uri care devin, se dezvoltă uşor separat, iar conştiinţa este sumarul de succes al lor contigentat într-un sentiment de apartenenţa / eu / continuitate. TU eşti mulţi / multe dar ai impresia că eşti doar unul. Perioada de “în spate” aş marca-o undeva la 7 ani. Poate nu chiar întâmplător anii la care se începe şcoala.
Ceea ce înseamnă că:
– eşti maleabil
– ai multe posibilităţi de dezvoltare
– eu-ul principal este mutabil, mai nou îi spunem neuroplasticitate
– e complicat, dar nu nedemontabil
– mecanismele principale de mânărit atenţia (inclusiv ‘narcoticele’) sunt unelte.