Saptamana asta am tot muncit, n-am iesit afara decat pentru contabil si pentru banca. Si azi, ca un cadou de despartire, timpul mi-a facut o fereastra si am zbugit-o la mare. Oricum trebuia sa o vad. Si … cand colo, erau si valuri! si frumusele foc. Am fost cu Petru pe care l-am inghesuit ca pe o balena albastra in neoprenul de vara si… playground! Apa nu chiar rece, 17, dar frigut si vant afara. Am luat valuri si in larg si la mal, m-am balacit pe cinste. Erau unele care se formau cam frumos, insa tragea destul de bine pe sub apa. Oricum frumos. N-am dus foarte mult ca pe ultimile doua valuri dupa vreo juma de ora si ceva de bucurii mi s-au pus doi carcei unul dupa altul pe acelasi picior, chiar pe buza valului, si am lasat-o moale. Dar le-am luat… intr-o parte… viuuuuum… Ah! Cat o sa-mi lipseasca marea. Oricum e sfarsit de sezon, nu stiu daca o sa mai prind peste doua saptamani daca vin. Oricum a fost un cadou frumos. M-a apucat asa o nostalgie si tristete ca plec. Simt ca “plec de acasa”. Desi eu ar trebui sa fiu cel mai obisnuit cu sentimentul asta. O sa-mi lipseasca marea si frigiderul mamei in care bagam capul ca un cotoi lipaind de fiecare data dupa ceva bun. Dar should be enough, am 28.
In Bucuresti voi vedea. Cu totul. Normal ca voi avea abonament la piscina. Am avut si in primul an cand am plecat prima oara. Si tot ce se poate blogul asta (sau ce-o fi) va muri de la sine.
Au revoir din nou Constanta