odata ce un om a intrat sub pielea mea, si-mi intra foarteee greu, eu las garda jos de tot, daca nu chiar o anulez cu totul, si devin foarte usor de ranit, mai rau ca un copil. mi-este aproape imposibil sa revin la relationarea social-distanta si sanatoasa de dinainte. in acelasi timp ma agat cu inversunare de valorile date de relationarea intima si cu greu reusesc sa fac shiftul de acolo, evident din nou spre detrimentrul meu. rautatea insa nu ma ocoleste, iar diferenta de potential intre cele doua tipuri de relationari – cea pe care o am fata de imaginea omului din mine, si fata de imaginea omul care redevine om pe parcurs si eu nu-l cobor din prima faza – pe negativ, se tranforma in ura, violenta, scenarita si poate chiar dementa. iar acele valori date de relationarea intima sunt unul din lucrurile pentru care merita sa traiesc. si dulci, si speciale si probabil false in marea lor majoritate. avand o falsitate prin lipsa unui racord la realitate, ele rezonand prin puternica simpatie cu altele apartinand eului meu. aceasta este o natura altruista.
de-a lungul timpului am observat ca poate constitui far’ de tagada o dovada a sentimentelor mele imposibilitatea exprimarii lor la o abordare de gen direct: “de ce ma iubesti?”. daca nu ma balbaiam inseamna ca nu erau chiar adanci sau epatam. oricum iubirea-mi fost intotdeauna conjugata la trecut.