Bowling “Europa”, Constanta – Mamaia, sambata seara. Trei tineri – o ea si alti doi – iesind din media manelist-otevista-banal/normala din jur. Dupa tabela de scor pe ea o cheama Raluca. Maxim 22 de ani. An terminal de liceu sau mai degraba in primii ani de facultate. Frageda ca o capsuna, pleznind de tinerete, cu o usoara tenta de iapa in ea, neepatand. Pe genul cool. Cel putin vestimentar depasea pitipongeala din jur si se inscria lejer catre un trend mtvist, in blugi strimti si un tricou simplu. Nurii plini, un fundulet obraznic pe masura, usor greu, cat trebuie. Brate dezvelite si maini frumoase. O privire usor sasie care adauga, evident, mai mult deliciu. Feminina si cumintica. Ce mai… de ros, clar. Pe segmentul ei, normal. Nici baietii nu paraseau tabloul. Tineri – in primul rand – si frumusei. Imbracati tot asa inspre mtv, unul din ei chiar intr-o camasa alba simpla si misto, cu freze metrosexuale, exprimandu-se mai zgomotos decat colega lor la cate o reusita sau cate o nereusita mai rusinoasa. Pareau si nu pareau gay. Intre toti trei nici un gest de afectivitate senzuala – nu tu un pupic, nu tu un mangaiat tandru, nimic. Privindu-i ai fi avut impresia ca fata ar fi cu cel mai dragutel dintre ei, insa nu s-a dovedit nimic in sensul asta nici dupa plecarea lor.
Bun, si?! Ce?! Un trio vesel si optimist cu o tanara d-ra cu vino-ncoace care iesea usor din tiparele comune. Mi i-am inchipuit toti trei formand un triunghi amoros clasic. Din nou, n-am vazut nici un gest de la nici unul dintre ei catre altul sa tradeze asta. Nici nu trebuia. Literatura nu este o oglinda fidela a realitatii, trebuie doar sa porneasca de la ea si sa spuna o poveste buna. E o poveste buna? Poate ca da. Pai cum ar veni povestea? Pai… cum s-au cunoscut, cum s-au format cuplurile – caci initial trebuie sa fi fost doar unul dual, cum au avut scapari fiecare catre celalalt, cum s-au dezvoltat, cum s-au iubit, cum s-au bucurat… Sunt multe. Si, si… cine moare? Pai cineva, cuplul cel mai probabil. Si se schimba cel putin doi dintre ei. Minunat!… Si mai departe? Hai sa construim un dialog intre ei, poate doua-trei. Unul banal, unul intr-un moment important si altul descriptiv, poate nu dialog. Bun. Si… ce-si zic? Despre ce vorbesc? Ce le place? Ce este in mintea lor? De ce au ajuns impreuna? Ce-i motiveaza? Ce-i excita? Dar ce-i dezgusta? Cum le place cafeaua? De ce si-a ales o camasa alba? De ce au convenit sa nu se pupe in public? S-au mai impiedicat de lucrul asta si anterior? Cine conduce? De ce? Care e cel mai moale, dar cel mai protejat? Cine minte mai mult, dar de ce? Ce numar la pantof poarta?!!… Ho! E prea mult! Ah… nu e usor, nu?! … Normal ca exista o multitudine de detalii care sa se potriveasca tabloului descris initial. Cateva variante bune. Si povesti – unele mai bune, altele care prind mai putin. Toate insa cu o radacina in realitate care le face cu adevarat de succes, si exista o “the” versiune. Dar vine intrebarea buna: care este modalitatea artistica de a surprinde scena de mai sus? Literatura … poezia … pictura … fotografia … metrajul … videoclipul muzical… haikuul?! Ceva acolo e. Dar care e cea mai potrivita? …
Ei bine… Nu este literatura. De fapt… nu exista o poveste. E doar un tablou. Fotografia ar fi cea mai potrivita … art of choise in cazul de fata. Si o fotografie nici banala si nici usoara. Si da … una care poate spune o poveste. Degeaba invetez eu 16 personaje, degeaba le fac o dinamica reusita, degeaba le scot din marele normal, degeaba le explic si (sau nu) justific, degeaba exista lectii… povestea buna este secretul literaturii de cursa lunga. Al’ cel mai mare. Degeaba mi se iubesc ca iepurii intre ei, degeaba calca norme si obisnuit in picioare. Degeaba-i porn. Degeaba incerc sa le dau viata daca nu traiesc cum trebuie. Pot sa aud eu zeci de “Iti spun, imi iubesc nevasta / iubita … dar aseara a fost cea mai buna partida de sex din viata mea. Si-o iubesc… cu ea e altfel, normal ca e altfel; si ma simt un nenorocit pentru asta”. Eu n-o sa stiu cu adevarat niciodata ce se petrece in chimia intima a unui cuplu, chit ca nici nu imi trebuie integral asta. Decat daca le traiesc. Si le cam traiesc… destule destul. Dar povestea tata… unde-i povestea?
My weapon art of choise… este in continuare literatura. Pentru scene din astea trebuie folosit filmul fotografic. Nu, nu am sa-i pun capat, am sa caut in continuare “the” povestea. “Neinsurati / nemaritate la 30 si fara copii” inca isi cauta esenta. Nu sta in ubicuitatea detaliilor.
Era foarte frumoasa Raluca. La plecare, pe trepte s-a luat de dupa mijloc prieteneste cu cel in camasa alba, cel mai putin delicat. Le-ar fi stat bine tuturor trei in videoclipul necenzurat “Secretly” al celor de la Skunk Anansie.
