exerciţiu stilistic:
“Nu ştiu când s-a întâmplat prima oară, şi poate nu e vorba de întâmplat ci de o decizie luată … nu ştiu, dar la un moment dat am renunţat să mai vreau lucruri pentru mine. Am încetat să vreau. Aceasta nu s-a petrecut brusc şi acum nici nu mai ştiu dacă a venit de la sine sau a fost ceva indus. De alţii, de societate, de restul alegerilor pe care le faci. Am lenevit. Şi nu e vorba de o comoditate bonomă şi nici de o pensionare înainte devreme. Pur şi simplu din frică – şi e foarte important acest sentiment, merită supus unei analize minuţioase – am renunţat să mă mai agit. Mi-am dat seama într-o seară la un pahar cu nişte amici, o ieşire obişnuită aşa cum fac prietenii când nu se mai văd de o vreme, în barul lor comun, împărţind nişte mese cu alţi oameni care şi ei fac la fel, ies cu alţi prieteni să povestească şi să-şi depene rezumatele ultimilor săptămâni, sau zile … sau ore. Vorbeam despre plecarea mea din ţara şi le spuneam că nu găsesc job pe profilul meu tehnic la care mi-au spus că ar trebui să-l schimb să mă apuc să învăţ ce anume se cere şi să falsific istoricul CV-ului pentru că este mai important să ajung acolo şi nu cum. Ceea ce evident ştiam de când aplicasem însă mă tot cramponam în ideea că pe lângă cunoştiinţe îţi trebuie şi experienţă care în cazul meu, după mine, nu există. Mi s-a replicat că ce mă costă să încerc şi că ar merita făcut în momentul în care m-a pocnit că de fapt am o reţinere de a învăţa ceva nou, reţinere fiind un eufemism, şi că mi-este destul de frică de schimbare. Că nu vreau şi nu îmi doresc. La aceiaşi discuţie soţia cuiva vorbea de un articol la care scria de mai multă vreme şi la care avea reţineri în a-l publica fiindu-i frică de reacţia criticii din care făcuse parte ceva vreme. La care mi-a servit întrebarea că de ce nu mă apuc să scriu pentru bani aşa cum făceau diverşi şi mi-am dat seama că şi acest lucru este posibil dar că nici pentru aceasta nu am făcut prea mare brânză rezumându-mă la nişte varii ieşiri curiculare condiţionate de circumstanţe de caz. Unde şi când s-a stricat sau poate, sper, doar gripat motoraşul ăsta al dorinţelor? Dintotdeauna am zis că nu poţi să faci anumite lucruri sau să ajungi undeva dacă nu ştii cine eşti. Şi această măsură a auto-cunoaşterii dă mai departe combustibilul necesar motivaţiei şi face ca ceea ce-ţi doreşti să se întâmple. Şi că în definitiv lipsa împlinirilor din viaţa ta se reduce la lipsa acestei bune şi corecte percepţii despre sine. Lucru pe care îl refuz având tocmai o fire analitică şi o predilecţie naturală de a împarţi firul în patru însă probabil nu despre analiză e vorba sau poate că aceasta singură nu ajută să lumineze tot. Iar de încercat sigur am încercat, iar lista eşecurilor îţi este importantă şi-ţi face cinste ajutând la învăţarea unor lecţii atâta timp cât gradul de repetiţie nu este foarte mare căci altfel ar fi vorba doar de amăgire.”