Sâmbătă, după telefoanele de vineri noapte ale L. care m-au băgat puţin în sperieţi şi mi-au dat cu fiori, cred că a fost pentru prima oară după multă vreme să mă duc să zac undeva fără să mă uit la ceas şi să-mi pese că… Şi-am fost să mă uit la kiteri în Mamaia, găsit un culcuş ferit de furtuna de nisip în lemnăria de la Ipanera şi stat şi căscat ochii la cer, la mare şi la salturile riderilor. Ce se mai jucau: sunt doi – unul cu un Matiz, altul cu un Jeep, unul la 25 celălalt bate 40 – care vin tot timpul şi se dau în draci acolo. Au venit toată toamna şi sunt primii care apar. Mă rog… ideea era că am stat şi am zăcut. Şi nu de timp duc lipsă, cred că cele mai importante momentele ale zilei în programul meu de semi-pensionar, semi-selfemployed, fost sfert-anterprenor e să evit plictiseala. Deşi nu-s unul din oamenii care se sătură uşor cu ei însăşi, din contră. Vroiam să zic că a fost mişto. Cum bătea vântul nisipul şi mergea un avion pe cer, şi se făcea ora 14 şi ce dacă, şi … uşor-uşor post-traumatic după seara în cauză, hai să zicem încărcată emoţional pe stilul degeaba. Şi totuşi! … Şi totuşi nu mi-e mai aşa frică de iarnă. Am cam belit-o cu munca, s-a lungit prea mult pe aceiaşi bani şi mi-e că scot gordiana din teacă şi-o rezolv scurtisim, dar să nu mă grăbesc. Ce vroiam să zic? Că nu mai îmi este aşa frică de iarnă, hibernarea ar poate fi un proces dulce şi ar avea intimităţile şi dulcegăriile sale. Să mă bucur de ele. Plus: Doors, Goblin, Coyote Ugly şi El Comandante – prieteni noi, gen.
Depresia are două mari riscuri: incapacitatea de muncă şi suicidul. În rest voluptăţi de oameni prea preocupaţi cu/de ei însăşi.