Acu ceva ani când încercam să-mi dau seama ce vreau de la viaţă cu Lore, într-o zi când ne certam – cum ne certam noi de obicei – şi eram pe cale să plec de la ea către un client, când să dau să ies pe uşa îmi spune – bine asta după ce, probabil, ne ciondănisem şi mai tare în prealabil – îmi spune să-mi bag cămaşa în pantaloni pentru că arăt precum a nu mai ştiu ce. Fu ca un pumn de paie peste foc, m-am înfierbântat şi mai tare “ba pe a ma-tii”, “ba pe-a ta”.. că nici de al dracului să nu-mi spună ea ce să fac şi cum să mă port, că nu ştie, că eu… că ea… că. Vârtoşind rahatul şi mai mult :) Ne plăcea de fapt. În fine… am plecat cu uşa în spate şi cu geanta la laptop pe umăr, cu cămaşa atârnând pe afară precum însemnele unui trofeu. Însă am trecut pe acasă după nişte hârtii şi când am intrat în bloc mi-am zărit imaginea în oglinda de pe holul scării aşa nervos şi răvăşit cum eram. Arătam fix cum îmi spusese că arăt – ca un clovn parcă – şi în plus jalnic pentru întâlnirea de $ pentru care mă pregăteam. Mi-am băgat cămaşa în pantaloni, am urcat la ei mei, luat documentaţia şi m-am dus la birou.
Pentru asta este nevoie de o femeie în viaţa unui bărbat: să-i spună să-şi bage cămaşa în pantaloni când asta îl compromite.