În noaptea de Revelion am făcut trei lucruri. Iniţial planul era să mă duc în London la un after şmecher&cooleanu’ care începea la 5 dimineaţa, să dorm până atunci şi să merg direct acolo. Ăsta e al treilea lucru pe care l-am făcut, primul e că am dormit până la 12 când m-au trezit artificiile, iar de la 12 la 3 jumătate am făcut un radio online – adică am configurat o platforma pe radionomy.com, care acum este pe indiemotion.ro . Mi-am făcut radio în ideea de a sprijini evenimentele pe care le organizez din noiembrie anul trecut când mi s-a rupt iară firul la programare, şi de data asta ca să nu mă mai pedepsesc cu vreo depresie sau să nu-mi tai venele lungi am zis să fac ceva pentru… mine. Dacă nu reuşesc să mă distrez în felul ĂLA, se citeşte Bucureşti – evident pe axa Negru Vodă – New York, să încerc să o fac eu mâna mea. Să strâng oameni, să caut locuri, să pun muzică eventual – sau nu, că-mi place să dansez – să cresc DJei şi să colorez puţin oraşul aşa cum pot unde pot. Să scot şi mai multă lume din casă. De la Mircea Calnegru putere – vizionară. În afară că e a treia luna în care îmi plătesc rata din împrumuturi – şi poate luna asta reuşesc să încasez ceva, adică să muncesc, că nu m-am mai jucat cu şerpişori pe moacele ecranelor din toamnă – mi-a cam ieşit. Adunat nişte puştani şi înghesuit într-o joi, două, trei în nişte puburi care au nevoie de public şi se lasă cu indie, dans şi voie bună. E simpatic, doar că din păcate nu mă mai distrez, mă simt gazdă şi nu mă mai pot relaxa la eveniment, am devenit PR. Da-i ok, că am avut până acum vreo 3-4 tinereţi hai că e cazul să mai “dau” din asta şi la alţii. Sau cel puţin aşa-mi place să cred că se întâmplă.
Nişte lucruri s-au schimbat şi cred că are încă să se mai schimbe, nu vreau să fiu cârcotaş. Şi e complicat, implică mult mai multă muncă decât credeam. Nu ştiu dacă musai vreau să mă plâng, dar ştii petrecerile alea “de căcat” unde nu se întâmplă nimic şi sunt “nasoale de tot” şi totul “e mort”. Ei bine cineva se ocupă de ele, e acolo în spate şi le organizează, face un afiş, gândeşte o cât-de-mică strategie, vorbeşte cu lumea, împarte invitaţii, aducet sunet, suportă dijeiul şi îi bagă câte un deget în fund aşa pentru asezonare şi nederaiere muzicală, se ocupă cu aprovizionarea, plăteşte oameni care fac curat după tine şi care te servesc şi poate sunt chiar şi mai multe. Nu ţin să le fi zis pe toate, şi da e o afacere, e pentru bani, dar şi la petrecerile care ies prost şi sunt ratate, chiar şi aşa, cineva munceşte pentru asta. Cu atât mai mult la cele reuşite. Iar trebuşoarele astea de promovare pot ocupa aproape tot timpul. Oamenii nu se mişcă de la sine: cineva îi fluieră întru adunare şi le mai dă şi câte o limbuţă din când în când. Jur că n-am să mai fac ever-never-ever mişto de nici o piaristă oricât de cât pe dinafară mi-ar mai părea. E în nomenclator, şi hai lasă că şi calculatoriştii sau contabilii şi sudorii pot excela sau face breasla de…geaba.
Bun, vorbeam despre mine. Că au început să se întâmple lucrurile astea şi mi-s cumva mândru de ele, adică dimineaţa când mă uit în oglindă mi se pare că e ok, că e bine şi că are sens şi direcţie bună. Că oricât aş fi făcut de bine pe partea cealalată cu programarea, ce s-ar fi întâmplat? Nişte contracte şi lucrări livrate, site-uri ridicate, bani câştigaţi şi sparţi şi … asta s-a tot repetat pe non-shuffle atâta vreme, e mişto şi altceva. Doar că nu plăteşte chiria dar, nu cât_că ar fi posibil, ci că ar putea-o suplini foarte bine. Tineret cât încape, deşi mi-am promis ceva la începutul anului şi am să încerc să mă ţin de cuvânt – sper să nu ajung cumva să-mi fac rău din cauza asta ţinând cu mortişul – şi ar fi bine să fie schimbat ceva în acest sens, e dulcel foc cu puştoaicele dar eşuează. Sună a rezoluţie şi a dat peste cap şi ieşit din zona de comfort, ok asta da, dar nu e chiar aşa. Viaţa e plus-minus tot la fel, chiar mai colorată puţin – adolescenţa mea continuă, o să ies din ea direct la pensie.
Şi m-am cam îngrăşat, am vreo 10 kg peste genunchii-mi şubrezi – şi cam-cam devine o problemă – dar în continuare îmi folosesc stomacul ca un vagin şi evadez în mâncare mult peste nevoi. Probabil… nu, am încetat să mai încerc – o să se belească la un moment dat unul din ei (stângul) şi o să fie de nevoie. Nu ştiu unde că pe ring nu prea mă mai ţin, deşi eu nu mă las, nu mă las :)
Multă muzică. Iar între 13 decembrie şi 7 ianuarie am băut în fiecare zi de am fost într-o semi-stare de euforie generalizată – d’asta e bine să ieşi cu maşină în oraş! Nu mi-am făcut nici o transaminază dar suspectez că erau măricele. Mare tâmpenie băutul, când poţi muşca din mărul ăsta aşa doar puţin din coajă şi să-ţi şi ajungă, nu să-l bagi pe tot în gură riscând să te îneci cu el în gât. Partea asta am rezolvat-o, mi-a luat cam 4-5 ani. Hai trei… îţi pui capul şi rezolvi, atât. Se porneşte de la “de ce bei?” şi ajungi la seri în care eşti la propriu pe mese şi iese de nu se poate şi eşti DOAR pe apă plată. True story – de la contaminare “telepatică” şi autosugestie putere. Şi voinţă, gen. Şi atenţie, non-gen – ci total, like rili 4 rili.
O.K.