Dar nu (mai) analizez pe nimeni de ceva vreme. De obicei mă gândesc la ale mele, ruminez asupra trecutului sau mă întreb ‘ce caut eu aici?’. Mai ales în cazul prietenilor care-i cunosc de ceva ani nici nu mai e nevoie de multă interacţiune ca să-mi dau seama ce au. Uneori ajunge o simplă prezenţă pe stradă sau chiar în extremis o fotografie, sau orice chestie care implică un pic de limbaj non-verbal şi pot să spun dacă sunt fericiţi sau nu, bolnavi sau stresaţi şamd. Restu-i chit-chat. Care mă enervează şi îmi pare pierdere de vreme, deşi ştiu că-i important – şi stau să mă gândesc de când am avut ultima discuţie importantă sau meaningful, sau să mă simţit CHIAR bine. Şi dacă am făcut eu de la mine ceva în sensul asta – şi n-am făcut, şi dacă aş face, şi cum aş face – şi a cui e vina, dacă e, şi cât timp are să mai dureze starea asta, dar ei sunt la fel de alienaţi ca şi mine, şi dacă nu sunt, şi dacă e imporant şi nu e şi cât e. Aşa că evit pe cât de mult pot pe toată lumea, deşi nu-i o abordare foarte sănătoasă este eficientă: keeps you sane şi ai draci mai puţini.
It’s ME it’s not YOU, gen (iunie = adaptare la prea multă lumină deodată, dezechilibru pe melatonina ce duce la serotonină&dopamină&shit down etc. iunie, mai, aprilie, martie, februarie, ian…)
Cc @C. & @G. /via FB