Bun, aşa. În ultimul timp nu prea am mai ieşit, pentru că bani şi pentru că chef. Adică am mai ieşit de fapt, dar nu în fiecare zi. Şi reward dopamină–. Mai puţin duminică la valuri cu C&N şi lungitul la nişte scoici la Merlin pe aglomeraţie auto, dar aia e altă treaba. Ce zamă!
Aşa.. şi… când am ieşit la zbenguit după ceva vreme:
1) moaaama! ce mişto, ce viaţă capitalistă şi de trăit, păi să nu fie asta cât-mai-des-posibil?
2) după ce s-a repetat de câteva ori: cum de-ai putut fi chior să nu-ţi dai seama că nu se poate abuza la infinit de asta şi că la un moment dat te plictiseşti şi te saturi şi e normal să fie aşa? adică e normal ca să se termine, dar cum să nu-ţi dai seama de asta, cum să nu anticipi şi să trăieşti într-o continuă negare că ‘nu e cadrul corect’ (speram în sinea mea că muzica va evolua la viteza pretenţiilor mele). Party-party, dar până când?
Echilibru, gen. Care n’est pas, când e – când nu e, că nu e.
Ah şi mi-am mai răspuns la nişte întrebări filozofice, gen ce-i conştiinţa şi ce căutăm p’aci. Fără surprize grandioase, lucruri ştiute dar decodificate pe inţelesul maşinii mele.
Tipup-tipup. Cu dor.