“Prima imagine care-mi vine în minte: o persoană single de 43 de ani, împovărată de probleme mintale, care locuiește într-o cutie de chibrituri pe care plătește o chirie imensă și care scrolează obsesiv pe Tinder și postează pe rețelele sociale pentru un public tot mai restrâns de prieteni disperați și la fel de singuri.” /via VICE
,pentru că la 42 de ani – se știe – se termină copilăria. Și nu înțeleg de ce sună atât de rău? Eh, nu chiar deziderat dar… Sau așa: “o persoană singuratică la 43 de ani, echilibrată – cât-de-cât, care locuiește într-un spațiu sucifient cu o chirie pe care și-o permite lejer și care scrolează cu amuzament pe Tinder și alte rețelele sociale și postează pentru un public restrâns, un cerc select de prieteni, unii la fel de singuri dar care-i merită compania.”
Mă rog. Consemnez cu această ocazie o tentativă de nou obicei: intru într-o cafenea și nu notez, nu scriu nimic, încerc să nu bubui cât durează consumația servită într-un ritm cât mai leeent – nu citesc nimic, mă uit pe pereți sau pe fereastră; nu interacționez cu nimeni – sau poate doar cu personalul locației dar pe minim, plătesc și plec.