Am început să chiulesc de la mare, mă trage capitalismul de haine înapoi în groapa timpului. Am sărit peste băi şi vara asta, chiar şi pe timp de #Septembrie – urmează însă o barcă pe Ionică aşa că am scuzele de rigoare. Şi totuşi… iubirea, n-am reuşit să fac chiulesc de tot. Mi-am luat două WHO şi am tras de ele cât am putut. M-am şi tuns – regulamentar pentru valuri de 2m+, de fapt mă plictisisem să tot dau mâna prin păr pentru aranjat freze imberbe. Am reuşit în prima zi să ajung, pe prânz – 1 oră, o oră micuţă, amărâtă, dar … ce oră! :) A doua zi am avut şedinţe de la 11 până la patru jumătate, când am ajuns nu mai era nimic, era lighean.
Mi-a fost frică, nici nu aveam placa, am stat la prima linie de valuri, kiddo-ing, dar după îndelunga absenţă, oh! ce bine era şi aşa. Cu sufletul rânjind până la urechi şi despicând valurile cu coatele şi cu burta. Iar soarele de Constanţa, soarele de pe străduţele de la Casa Căsătoriilor, mvai… de-o fericire plângăcioasă, cu sughiţuri, de cât de bine era. Şi malul ăla rupt de arbuşti şi poteci de pământ pe care se scurgea aur către plaje. De ce #Septembrie nu este declarată luna naţională de concedii? Nu ştiu… Şi nici nu voi. Mi-am dat seama că umbra mării mă poartă şi prin Capitală, că atunci când ştiu că e bine cu soarele-n retină pe Victoriei mă prefac că marea nu-i departe, ci doar la câteva străzi distanţă, că miroase sărat şi că bate un vânt de arde uşor pielea. Aşa… ca în Lisabona, dar nu chiar ;) Ştiu că mă prefac, dar dacă marea nu e la câteva staţii de tramvai distanţă parcă nu prea are rost. Ok, de fapt e la câteva ore de mers cu maşina – dar, aşa-acum-aici – este suficient de bine.
Oh, ce bine a putut să fie acasă. Acasă – acesta noţiune-mi ce se preplimbă pe multe coordonate, şi în care apa este ubicuă. “[…] și-n simțiri”!