Vis.
Căutăm o chirie ieftină într-o zonă mai bună și găsisem ceva ieftin într-un turn central. Urcam cu liftul și mi-am dat seama că erau mai multe până sus, că trebuia să schimbi la alt etaj un alt lift. Trecerea între ele se făcea prin niște bazine de apă, și pentru a ajunge la următorul lift, trebuia să traversezi înot prin bazinul care ocupa tot etajul. Păi cum își cărau oamenii sus mobila și cumpărăturile? Și era atât de înalt încât de la un anumit nivel încolo se clătina, iar etajele alea intermediare asigurau cumva structura blocului să nu se rupă. Aha… de-aia era chiria mai ieftină acolo: era în centru, dar trebuia să înoți ca să urci.
Și afară plouă tare, tare mult. Așa mult că râul Bistrița, care era lângă, a dat pe dinafară, cu inundații mari. Avea o rivieră mare și frumoasă, cu docuri de acostare. Când ajungem acolo, eram acum și cu I. – vedem că viitura a scufundat niște barje, iar în nave erau niște muncitori înecați care pluteau la suprafață. I. a strigat să am grijă să țin ușa docului deschisă, să nu rămânem închiși acolo, și s-a dus pe prima barja semi-scufundată să-i salveze. S-a aruncat în apă și se chinuia să-i scoată.
Eu țineam ușa de acces – care, da, se închidea în spatele meu – dar oamenii aia erau deja morți. Îmi trece prin cap: ce naibii face ăsta? Sunt morți de mult. Strig la el că n-are ce să le facă – dar ăsta se chinuia să-i ridice, trăgând de salopetele lor portocalii, și țipa la mine că unul se mișcă și să tac. Cumva reușea așa cu greu, dar și ireal, să-i scoată din barjă – unul câte altul – pe partea de doc care nu era inundată. M-am apropiat și eu spunând că-i un efort inutil, dar I. nu se lăsa – ba mai și încearca în același timp să facă CPR unora.
Eh, la un moment dat unul din cei scoși începe să tușească și să scoată apă pe gură și pe nas, trăia! Se dezmeticește cu tuse, ridicându-se ușor în coate, stând pe spate. I. încă scotea din cei rămași. Și așa, rând pe rând, încep să miște, să tușească, să-și revin – și mie nu-mi venea să cred. Vin și alți muncitori de pe doc să-i ajute pe cei evacuați. Până la urmă i-a scos pe toți, și toți trăiau și mie nu-mi venea să cred, apoi încep să-mi fac niște cruci și izbucnesc în plâns. Unul din muncitori, care era de origine asiatică, brunet, se uită la mine cu uimire și amuzament, și zice ceva pe limba lui. N-am înțeles cuvintele, dar am știut că însemnau “Allah e mare”.
Muncitorii salvați stăteau întinși în salopetele alea portocalii și se trezeau inexplicabil la viață.