7 aprilie 2000
Bineinteles ca nu am mai trecut demult pe aici. Caci doar as fi avut si pentru ce. S-au intamplat multe; dar in primul rand ca a venit primavara si odata cu ea am (re)inflorit si eu. Odata cu lumina si felul de a te raporta la realitate, cu tot ceea ce contine ea, se schimba, se schimba ceva in felul de a gandi zilnic. Mai fericit.
Am facut atat de multe lucruri si totusi parca nu as fi facut foarte multe; ba revenind, am facut multe dar a caror importanta nu se ridica la volumul lor. Si cred ca mi-am si dat drumul la scris (“dat drumul” de la anchilozare totala. negura). well.. am reusit cu Alex Pax si Petru Teo sa facem un mini “Fight Club” care pana acum are doar trei membrii si ale carui lupte m-au inclus intotdeauna. Wow… cum este! Extraordinar, superb! Mai ales prima lupta a fost foarte deosebita. Ceva magic. Dupa m-am simtit intreg, barbat, pe varful celei mai inalte cladiri. Am si scris in noaptea aia.
Adevarul este ca Bucurestiul ma macina mult. Fura multe lucruri pretioase din mine, ba chiar “uman”. Dar… In ultimul timp: doua-trei-patru saptamani, traiesc ceva asemanator la un aliaj intre “Fight Club” si “American Beauty” – filme ce le-am vazut tot pe acasa, mai demultisor, si care mi-au placut foarte mult. Se petrece asa… ceva magic cu mine: am momente in care ma trezesc ca ma gandesc pierdut aievea.. la mine, la lucruri, la ce mi se intampla. Si asta imi place foarte mult, ma face sa ma simt bine. Tao. Dar pot sa fiu inginer si sa zic ca e doar o chestiune post-astenica, racordata si la schimbarile de mediu aer-natura de afara.
Dar duc o viata asa de dulce. Nu stie ce colorata sau palpitanta, ci… dulce. Back to the innocence… nu fac nimic. Ma pricep tare bine la a nu face nimic asta. Mai ales cand din toamna mi-am schimbat meseria (bratara de aur) de vreo patru ori. Si totusi cand ma gandesc la viitor acest “a nu face nimic” asta ma irita si ma supara. Dar obosesc repede cand am cine stie ce activitate si revin. Ah… ce placut! Ma simt student, fara griji, aproape copil (dar din pacate acesta nu mai este, e doar amintirea).
—–
Am fost la tara. A fost minunat, cu toate ca as mai fi stat. Plictisit si obosit de grozavia cotidiana din capitala, si, neputand ajunge oarecum acasa, familist convins: “Ce ar fi sa plec eu la tara?! La bunici! Iarba verde, aer curat, mancare sfanta…” Si am plecat. Curios, la ce viata de lume duc – aleasa, ca asa s-au nimerit timpurile – incitat si destupat de la un pupic nevinovat si nedorit, am avut inainte chiar cu o seara sa plec ocazia sa-mi redau niste atitudini foarte lumesti apropo de femininul din jur. Apropo de inflorire. Dupa doua luni de inactivitate totala, cu un singur “pupic” s-a destupat sticla. Toate fetele erau femei, toate erau frumoase, toate aveau ceva… Dar nu a tinut decat vreo 20 de ore. Dupa am revenit la eunucie, care cred ca ma va tine pana-n vara. Dar sa revin… intaratat am plecat spre tara unde m-a surprins faptul ca nu ma mai simteam ca si cum as fi plutit pe nori ca alta data: casele erau case, soseaua prafuita, oamenii oameni – nu ingerii obisnuiti din copilarie… bunicii niste oameni batrani. Undeva ceva nu se declansa. Unde era bucuria aceea?
Ajung la tara. Totul comun. Unde e stralucirea aceea pe interior a copilariei fara pata pe care o dusesem acolo? Am cautat-o in casa, in ograda, in gradina, pe scara pe care ma suiam cand eram mic ca sa surprind lumea intr-o privire. Nu era. Ceva… lipsea, nu se declansa. Era ca intr-un film uzat, decolorat si apatic. Eram dezamagit cand am descoperit mici schimbari de decor imprejur: o poteca de ciment, un copac taiat – intinari la puritatea unui loc de aur. Care nu mai era al meu, era al verisorilor care acum sunt mici. Era randul lor. Si… Si plimbandu-ma cocosat si innegurat prin curte… atras de ceva, o iau pe langa casa si ajung in spatele ei. Am dat coltul casei si nimic: peretele casei, gardul vecinului si in fund un corcodus la fel de batran precum lemnul graduletului ce separa acel loc de gradina. Si atunci s-a intamplat. Ca un soc electric ce coboara pe sira spinarii, dar parca acum ar fi urcat. Ca o bucurie ce explodeaza treptat, care se intampla mult mai rapid de fiecare data cand trec cu trenul pe acolo (in drum spre casa) si de a carei absenta ma tot mirasem la inceput, a inceput sa ma invaluie. Si parca ma vedeam copil sarind uluca cu fratii si cum radeam si parca si auzeam chicotele alea de copil. A fost extraordinar. Era ca si cum as vedea un film. O bucurie si o lumina interioara imensa. Zambeam si eram fericit ca o gasisem in sfarsit, caci nu stiusem ca s-a ascuns chiar dupa casa. A fost ceva de carti, de romane, am avut un moment proustian, am regasit timpul pierdut (unde?). Ma rog… Lumina s-a estompat, sonorul s-a taiat, copiii care incalecau gardul au disparut si am ramas doar eu cu mainile in buzunare bucuros ca dadusem peste ea. Dar culoarea a ramas. Deodata curtea era cea in care ma jucasem, bunicii oamenii lui Dumnezeu care imi vegheasera nevinovatia, vita de vie, ograda, totul era la locul lui. Si declansase acel ceva ce ma facea sa zambesc pana la urechi. Si eram fericit. Mai ales ca bunica m-a tinut in puf, exact de ce aveam nevoie, pentru ce ma dusesem.
—–
Frumos a fost cand m-am intors in Bucuresti, indecis cu biletul in mana, pe peron, caci erau doua trenuri la diferenta de doua minute unul spre Bucuresti si celalalt spre Constanta, incotro sa o iau: la scoala, la chin, sau acasa. Insa avusesem parte de destula reintoarcele asa ca am plecat in Bucale.
Unde pe langa scoala, apropo, am servit de doua ori un curs de Cartarescu foarte intersant, am reusit sa obtin un interviu pentru redactor si am tot facut CV-uri, dar… o-i vedea eu. Nu prea ma incanta cine stie ce, sunt doar exercitii. Si precum spuneam destule: F.C., scoala, laboratoare, scris, Cartarescu, la tara, colegi de camera, nebunii… si am obosit si am venit acasa, unde vreau sa stau mai mult. Si sa invat si usor pentru partiale.
Si de unde a inceput totul? De la primavara … si de la orele petrecute cu Jimi Hendrix in urechi prin/pe langa facultate, lucru care a fost tare deosebit. M-a uns pe suflet. M-a schimbat muzica (aceea) buna. “Foxy lady!.. Yaa…”. Si uite asa duc o viata de student. S-ar putea ca tata sa plece 6 luni din tara. Un sut de maturitate in fund de care m-am mai speriat eu mai incolo. Si asta fac. (De vina s-ar putea sa fie simplu campul de radiatii foarte intens din zona Leului – televiziuni, radio, celulare, armata, etc. destul de serios – care dupa doua saptamani te face sa te dai cu capul de pereti, te inaspreste, te inciudeaza. Si oamenii dati dracului din Bucuresti. Si lipsa de fete. :) ).
Acum… eu nu stiu care sunt motivele trecerii mele prin jurnal (acu’-acu’ – am o pofta de scris). Tin asa… track of time. Sloganul cu “spontaneitatea” s-o cam dus. Acu’ o sa fie cu “n-am mai trecut demult pe aici, dar…” insa e bun si asta. La vara o sa am de lucru: sesiune electronica, admitere jurnalistica (nu s-a schimbat mai nimic, s-au mai redus din cartile cerute la bibliografie) si restantele electronica. Nu stiu daca o sa ma angajez cumva… Si poate o sa scriu ceva.
Sa-mi fie de bine! (Si poate ma mut.)