Postambul de BXL

În primul şi în primul rând de ce am avut teribilul sentiment de panică imediat după ce am aterizat / m-am întors? Căcat eram, pişat eram, nu aveam nici un stres. De unde a apărut frică aia de-mi venea să o iau la fugă, dar nu spre Est. Nu înţeleg ce s-a întâmplat, dar ceva – relativ profund – s-a. Băi frate, ce s-a întâmplat cu mine atunci? Dilemas! Deşi s-ar putea să supralicitez să fi fost vorba de ceva fiziologic-organic. Coada de la check-out îmi aducea aminte de cea mai teribilă coadă din viaţă mea, cea din Polizu de la prima bursă din Electronică. Şi erau cam -15 grade Celsius şi mă simţeam de parcă ieşisem de la sala de forţă – Andrei Stănescu. Ruxandra nu răspundea la telefon şi eu nu văzusem plăcuţele cu telefonul interzis. Şi dracii inexplicabili ce îi aveam în faţa poliţistului de frontieră ce-mi verifică actele – de ceee? – şi care ezita: se uită la buletin, iar la mine, să mă oprească sau nu. Şi moldoveanca aia brunetă cu crăcii lungi la care n-am vrut să opresc în staţie să îndrăznesc să o duc spre casă. Nu ştiu ce s-a întâmplat acolo. Sentimentul a continuat până am dat de căldură.

Şi … drumul pe autostradă la plecare. Bucuria aia imensă, intrinsecă pe Groove Armada … despre care nu vreau să vorbesc aici şi pe care nu vreau să o detaliez. Şi gândurile despre Andra punctate undeva în liniuţele aferente ce vor veni în postul următor.

Nu există patriotism. Iar patriotism înseamnă să-i meargă bine şi celui de lângă tine. Să faci lucruri dezinteresate pentru binele comun, să existe spirit civic. Când furi, furi doar pentru sine. La nivel de structuri înalte primează cearta, împărţirea ciolanului şi meta-organizare. În felul acesta doar subzişti. Ca societate nu avansezi – sau avansezi prin “arderi de etape” şi ambalări – dacă nivelul de civilizaţie se reduce la “a-ţi fie bine doar ţie”. Aici e marele semnificativ în diferenţa celor “300 de ani de capitalism”. Civilizaţiile vestice pe lângă faptul că au furat, jefuit, exploatat resursele altora nişte bune zeci de ani au acele secole de joc de glezne în “hai să ne fie la toţi bine”. Identitatea naţională nu se creează în 2010-1848=162 de ani şi pârghiile unei economii de piaţă (chit că pe fondul unui chix global în ultima vreme) în doar 2010-1990=20 de ani. Plus, trebuie să şi produci intern – produse, nu servicii. Şi să ştii cine vei fi, pe lângă cine eşti şi pe lângă cine ai fost. Schimbările în bine legate de “noi” şi nu “eu” nu pot fi decât lente, şi prin compromis şi prin muncă. Iar lucrurile astea nu se întâmplă fiind explicate, comentate şi analizate, nu ajută cu nimic, poate doar aşa … întru conştiinţa faptului, ci realizate. “Bob cu bob”. Adenda: ca să ajungi în vârf într-o astfel de organizare trebuie totuşi musai să dai şi “un pic la popor” – un pui, o pâine, nişte circ, nişte ceva acolo. Şi totuşi tu române ştii să te distrezi, ca şi ţiganul, ca şi rusul. Presiunea trebuie să răsufle pe undeva, mai ales când nu ai.

6 Comments

 Add your comment
  1. “Romania maro” nu are legatura (directa) cu neajunsurile fizice, cu culoarea si mirosul rahatului cotidian. Ci cu starea mentala asociata, cultivata si perpetuata. Nu conteaza hainele gri, ca nu ai alea si alea – ci ca bombani in fiecare zi despre asta. Aia zambesc si sunt relaxati, aici mormaim si ne uitam urat unii la altii. Hainele se schimba, rahatul de pe strada se curata… dar in cap, in cap e mai greu sa schimbi. ASTA este neajunsul aici, starea mentala – si efortul considerabil pe care il depui sa faci slalom prin asa ceva, lipsurile tehnice sunt virgule. Evident ca sunt intercontectate. Si normal… ca trebuie sa faca poc! si undeva in pozitiv asta, in distractie, in caldura sufleteasca etc. Da-i un normal mult-mult mai chinuit. Americanul ala are dreptate.

  2. deci ar conta mai mult cat ma raportez eu la lucruri decat lucrurile in sine.

    – nu conteaza ca n-am autostrazi peste tot conteaza ca ma simt eu prost din cauza asta, o frustrare marunta (nu; ca n-ar conta deloc ca economia ar fugi mai ‘tare’ pe ele).
    – nu conteaza ca n-am butelie, conteaza ca are 1 vecin si restul 100 n-au, si ca io n-am, si ca aveam si acum n-am. ca_curentul e mult mai scump sa gatesc la el, aia nu conteaza. conteaza cum ma raportez eu la situatie.

    Dependenta de nefericire, gen. Sa ma uit in gauri, nu in pline. Nu conteaza ca fac cu avionul doar 2 ore de la Buc la Y (altadata as fi facut 2 luni), ci conteaza ca filmul din avion a fost prost si servirea deplorabila.

    Bun așe.

  3. Radu Bogdan Matei, says on Sunday, September 14, 2014 at 1:20pm:

    Păi din ce văd în thread ai comasat două probleme complet separate. Una e analiza obiectivă a nivelului de viață și aici este de nediscutat că avem de departe cea mai ridicată speranță la viață, a̲c̲c̲e̲s̲ la educație (subliniez acces), acces la servicii de educație, cea mai multă mobilitate socială, cel mai scăzut nivel de criminalitate etc din istorie. Ăștia sunt indicatori ușor de măsurat și nu poate contesta nimeni că trăim cele mai bune vremuri din istoria umanității (a spus cineva mai sus, nu numai noi ci mare parte din restul mapamondului).

    Ambiguitatea discuției provine din faptul că s-a comasat problema asta cu cea a fericirii și a impresiei de bunăstare. Aici desigur că stăm prost pentru că este inerentă o comparație cu noii noștri vecini – entități cu care nu ne-am mai comparat până acum. Uniunea Europeană, Internetul și restul facilitatorilor de transfer de informație ne forțează să ne comparăm indicatorii sus-menționați cu țări care ne sunt superioare din punctele ăstea de vedere. În Germania au salariul mai mare, în Japonia trăiesc mai mult, în Olanda sunt mai fericiți și în UK au pastă de dinți mai bună. Normal că te simți ca prepuțul umanității și că nu te mai interesează că ești în cele mai bogate timpuri since ever.

    E riscant să romantizezi istoria în felul ăsta. În perioada aia interbelică pe care toată lumea o dă ca exemplu trebuie să ne amintim că deși eram pe alocuri superiori unor vecini dacă ne luam după indicatorii de mai sus, eram net inferiori la TOȚI indicatorii față de România de azi.

  4. Mihai MN says on Monday, September 15, 2014 at 1:41pm:

    Treaba asta cu romanii bolnavi mi-a dat de gandit. In primul rand, in psihologie, nu exista termenul de normalitate absoluta, normalitatea este definita precum o deviatie cat mai mica (standard) – apropo de racordarea la realitate. “Boala” asta eu o numesc “n-avem butelie!” (imi pare rau ca n-am linkul cu scena Divertis de unde vine) si o intalnesc in atatea medii si la oamenii de atat de feluri incat ma ia cu draci, desi in ultima vreme imi da cu resemnare, totusi incerc sa inteleg. Si, daca stau sa ma gandesc bine, nici macar de vreo boala nu-i vorba, “n-avem butelie” (“e de rahat!, doar in Romania, politicienii ne fura, hotii, n-avem, nu e, nu se poate”) e de fapt adolescentism. Romania sufera ca societate de adolescenta (fix pisorcea – vreau tot, nimic nu e bun, dramaqueen, pulseuri de orice, dorinta de afirmare, cautare de modele etc). Totusi adolescenta asta e destul de veche, are cateva sute de ani. Nu am solutii si nu cunosc cum s-ar aplica o maturizare la nivel gregar. Probabil exista ‘solutii’.

Leave a Comment

Your email address will not be published.