Postul din 31 martie 2012

Acum două zile un amic bun cu care nu m-am mai văzut de ceva luni în bucuria şi simpatia revederii îmi spune că am îmbătrânit şi că am slăbit. Las slăbitul de o parte – deşi e amuzant, mai ales la metabolismul meu rapid, să văd reacţiile apropiaţilor, cu “te-ai îngrăşat” sau cu “ai slăbit”, în revederile noastre rare ce-s în contradicţie cu raportarea mea instantă de sine. Aşa… am îmbătrânit. Nu era era firesc? Ba era. Şi chiar o resimt – căci puştoaicele în lumina difuză a clubului îmi dau 26, nu 22 ca altă dată, şi deja 26 ăsta… e ceva, e o vârstă, nu mai e tinereţe fără bătrâneţe şi…

M-am întâlnit la un concert cu o vecină. Bună-bună. Ce-ţi face fata? Mulţumesc, mare, creşte frumos. Eh mare… în fine, cât are acum? A făcut 3 ani. Cum 3 ani, când? Păi… 3. Auleu, eu aveam impresia că are 1 an şi ceva. Mie îmi spui? Păi şi Mihai cât are acum? 10 ani. Cum 10 ani?! Nu are 10 ani, are 5-6 ani! 10 are măi. (zâmbeşte). Şi eu simt la fel.

Întâlnit cu fostul coleg de bancă din generală şi după una-alta, fac bine, cum e munca, ce burtă ai/n-ai, fac sport, muieri etc îmi spune că vrea să se apuce de dat cu motorul. Eşti nebun îi zic, eşti intelectual şi ştii foarte bine ce înseamnă asta, nu? Da, ştiu… dar îmi place, amicii mei şamd. Îhîm. “Păi am 33, sunt încă tânăr“. Eşti pe naiba încă tânăr la 33, nu mai eşti mai tânăr, eşti mare, suntem mari. Eh… după 40, vedem.

1. Goana după tinereţe a devenit deja o obsesie. Poate ar fi cazul să încerc să mă mai relaxez în această chestiune.
2. Ultimii doi-trei ani chiar au trecut. Nu pe lângă mine, ci cu mine. Ce-a fost, a fost – a fost bine, a fost şi rău. Dar refuz să accept trecerea timpului, iar pe lângă asta mă înfioară că în fiecare an, băi dar în fieeeecare an o nouă generaţie face 18 ani. Şi ciuda asta nu e legată numai de mine, ci o am şi pentru ei. O văd atât de frumuşică şi de proaspătă, admirată cu coada ochiului pe ringul de dans şi după 2-3 ani mă oftică atât de tare să văd că devine femeie-femeie, că se duce “în jos“. Un pic de riduri, un pic de mai multe griji, cu eşecuri, cu dezamăgiri, ca în viaţă şi cu fireasca experienţă care i se adună pe faţa şi îi rotunjeşte bine şoldurile.
3. De când au murit bunicii de la Săcele îmi dau seama că ai mei au şi ei o vârsta şi nu vor fi aici pentru totdeauna – ha, valabil la toată lumea, doah – şi că cei 20+ de ani cât mai au (“it’s a fact”, este aproape matematic, e o medie, e o genă)… băi! nu e chiar aşa mult. Mi s-au întâmplat multe în 20 de ani, dar… nu (e) chiaaar atât de mult(e). wtf
4. Probabil ca şi Woody Allen, am nevroze din astea urbane din seria “I’m really going to die someday”. Şi chiar dacă mă onorează pe nedrept de mult comparaţia, tot o fac.