Drumeții pe Olt și-o ue

Adică două vise despre conştiinţă şi fabricul său.    

 
Sunt două vise importante care le-am avut în 2013, printre altele. Dar două dintre ele se desprind cu urmări şi concluzii importante în căutare mele despre conştiinţă şi esenţa ei.

Aşadar, visul no. 2:

Preambul (skip intro) – majoritatea dintre noi se pot percepe în vise precum conştiinţă de sine separată de “personajul” din vis, cu eu-uri separate – senzaţii şi gânduri separate, deşi e foarte clar care din ele este adevăratul SINE. Uneori cu ceva confuzii dar nu despre asta e (musai) vorba. Acum ceva vreme – vorbim de nişte luni bune de zile, la mine în vise a apărut al 3-lea personaj, un alt sine şi anume “regizorul”. Tot un mine, tot eu dar care are ca rol să hotărască ce se întâmplă în vis, ca un regizor (mai mult ca un script, cu clipboardul în mâna) care decide încotro se va derula visul şi ce se întâmplă în general (gen “ia-o prin dreapta că prin stânga e prea simplu şi visul e mai interesant aşa”). Un individ cu care nu interacţionam la început, fără să intefereze cu ceilalţi doi (eu-eu, conştiinţa de zi – aşa cum mă ştiu – şi “personajul din vis”); ştiu că sunt eu, îl simţeam ca mine, avea propriile “senzaţii” şi voluntar mă puteam “focusa” precum el. La început tăcea, dar ştiam că va veni şi momentul în care voi vorbi cu el.

Se făcea că într-un vis eram cu celebra d-ră Q. într-un boat-trip, pe Olt (!) – ca în aventurile lui Huckleberry Finn pe Mississippi, probabil chiar o reminiscenţă a acelor lecturi din adolescenţă – şi că mergeam cu barca şi în fiecare seară poposeam într-un cătun sau sat sau un orăşel de pe malul râului, de obicei la birtul sau discoteca locală. Iar miss Q. reuşea cu perseverenţă să mă înşele la fiecare popas cu câte un localnic ca un marinaro vero iar eu muream de oftică, şi reuşea să mă păcălească de fiecare dată, deşi se întoarcea dimineaţa în cort inventând tot felul motive. Și ba o urmăream şi o prindeam asupra faptului cu faze de genul ‘să crezi ce-ţi spun eu, nu ce vezi tu’ etc. Și mă super ofticam. Biici! Eram foarte prins în visul meu, dar în acelaşi timp îmi spuneam: “Relax, e doar un vis. N-am fost drq în nicio drumeţie cu barca – pe Olt! – cu respectiva”. A fost Popescu în tinereţe, ăsta e un vis, faci un melanj între realitate şi imaginaţie, e ok, nu-i real, Q. nu te-a înşelat (în halul ăla). Toate bune şi frumoase. La care, la un moment dat însă regizorul – prezent şi el pe acolo, în capul meu – îmi spune: “Hei, astea nu sunt imaginaţie, asta sunt amintiri. Te înşeli, ba Q. ţi-a tras-o elegant exact aşa cum e în vis acum.” No way, Jose – aşa ceva nu s-a întâmplat. Și intrăm într-o polemică cu pretenţii de argumente. N-am fost D-zeule în nicio excursie pe Olt cu… şi la un moment dat regizorul “scoate” – adică arată spre un punct undeva în capul meu şi trage de acolo ceva ca un folder din Minority Report – o … chestie. Super-chestie: era o reprezentare grafică, 3D color care se şi mişca în acelaşi timp, o formă geometrică foarte complicată – cu petale adicente şi jerbe de lumina/culori, aducând vag cu scanările dMRI, dar care avea culmea… şi mirosuri şi amintiri şi senzaţii în acelaşi timp. De fapt este imposibil de explicat fidel în cuvinte. Era o chestie mega-ciudată. Şi el zice: “vezi! asta este o amintire”, şi se duce la alt loc “în capul meu” şi scoate de acolo altă formă ‘geometrică’ dar de altă ‘formă’: “iar asta este o imaginaţie”. Poftim: amintire vs. imaginaţie, vezi cum diferă. Eu perplex şi neîncrezător. “Ce mama dracului e asta? Da, văd că sunt diferite – asta după ce mi-a prezentat mai multe spre diferenţiere – dar… ce este asta? Cum aia e o amintire?” Iar tipul îmi explică că aşa sunt stocate amintirile în memorie, în cap, iar celelalte sunt imaginaţiile. Bam! Nu pricepeam şi am cerut extra-explicaţii. Regizorul îmi spune că nu am cum să înţeleg, pentru că nu am capacitatea evolutiv-intelectuală necesară pentru asta, dar ca să facă o comparaţie forţată şi să coboare la nivelul meu îmi spune că asta e că un fel de Folder în care sunt ţinute minte reprezentările despre… despre. Iar în momentul acela floricica aceea elicoidală s-a transformat într-un icon de Folder (deşi era în acelaşi timp şi floare, greu de explicat) şi tipul ăla le lua şi le punea într-un loc anume (loc care se estompa în spaţiu din care erau extrase pur şi simplu). “Vezi, aşa e: asta e o amintire şi asta e imaginaţie. Şi ce se derulează acum după cum vezi şi tu este o amintire. Q. te-a înşelat cu spume”. Avea dreptate şi muream de dâcă. Totuşi eu ştiam că nu poate fi adevărat şi îi spuneam că nu se poate, nu e logic – este foarte puţin probabil ca să fi făcut o drumeţie pe Olt cu iubita în trecut, şi dacă chiar am făcut aşa în realitatea reală asta a lăsat urme: fotografii, cheltuieli, file de jurnal, chestii şi că de abia aştept să mă trezesc să-mi demonstrez că nu are dreptate, că e doar un vis în care îmi proiectez nişte complexe şi atât. Tipul era foarte relaxat, neafectat şi mi-a zis că e ok, o să mă trezesc şi am să mă conving. Ba chiar a intrat în Folderul ‘amintiri de pe site’, ce era tot o floricică din aia, care s-a ‘transformat’ şi care conţinea o pagină cu poze din acea drumeţie. Muream de ciudă! Încă o dovadă, de abia aşteptam să mă trezesc să o confrunt cu realitatea. Pana mea, n-aveam eu nici un fel de poze de genul acela. Era doar un vis, sigur.

Şi m-am trezit până la urmă. Buimac, plin de draci şi cu noduri în gât, după ce miss. Q m-a chinuit virtual în varii scenarii cu trădări mai mult sau mai puţin spumoase, de m-am dus glonţ la calculator – nici nu vedeam bine printre urdori, l-am aprins, connected… arhivă… jang! Ha! Nici un link de pe Olt, gizaz! Era doar un vis. Am avut dreptate! Şi m-am potolit.

Dar… :) Floricele acelea elicoidale mi-au rămas în minte. Şi cu diferenţele între amintire şi imaginaţie – una din ele era mai “cuminţi”, mai puţin complicate, cam asta era diferenţa majoră, şi erau mai mici. Există oare vreun sâmbure de adevăr în acele reprezentări – e un eufemism tâmpit să le zici ‘reprezentări’, sau erau şi ele la rândul lor produsul imaginaţiei mele? La fel ca şi regizorul în sine. Un vis. :) Iar regizorul – mincinosul! – n-a mai apărut ulterior decât sporadic, oricum n-am ajuns să mai interacţionez cu el la acel nivel, aşa conversaţional.

——————-

Iar primul vis – cum ar veni cronologic – e un vis de dimineaţă, şi este finalul total anapoda a unui vis erotic. Pe fondul unei lacune amoroase puternice, ar fi venit cam începutul lui aprilie – probabil: visam un sex oral. Şi era unul chiar mişto. Personajul feminin era nedefinit, dar făcea o treaba excelentă. “Persoanele” prezente în vis: eu, eu cel din vis (muiatul), tipa şi regizorul care îşi vedea liniştit de script. Şi la un moment dat o iau spre orgasm, problema e că… ritmul cardiac creşte atât de tare încât se pornesc nişte “alarme” în interiorul meu: inima bătea prea tare şi era posibil dacă se accelera şi mai tare să am probleme reale serioase, gen să cedeze într-un infarct. Aşa că… de undeva, de nicăieri şi cumva “dedesupt”, de sub mine într-un fel… mai apare o conştiinţa, un alt eu. Aş putea spune că era un tip din inconştient, sau poate chiar reprezentarea inconştientului, dar nu ştiu dacă aş zice asta ar fi chiar corect. În fine… un tip “de jos”. De altfel “foarte calm”, mult mai impersonal decât eu şi regizorul, şi cumva mai şters şi mai negru. Dar astea sunt descrieri de ansamblu, nu sunt caracteristici grafice sau vizuale, ci “emoționale”.

Tipul asta a intrat “pe scena” conştiinţei şi a spus că trebuie să mă trezesc şi să cobor ritmul cardiac pentru că dacă o las aşa în continuare, în momentul finalizării, inima s-ar putea să cedeze – cam întracolo se ducea şi este datoria lui să mă avertizeze despre ce avea să se întâmple. Şi întradevăr inima bubuia destul de tare. Evident, eram bulversat… “Ce?! Da, văd că e agitaţie, dar eşti sigur? Cum vine asta, de unde ştii, şi de fapt cine eşti tu?” șamd. L-am întrebat dacă nu poate să o facă chiar el şi mi-a zis că nu, că dintre toţi sunt singurul care poate să facă asta şi trebuie să mă trezesc să fiu conştient ca să o fac (fiind singurul mod care îl ştiu să-mi controlez ritmul cardiac, prin autosugestie etc.). Eu trenam, ritmul creştea, sexul se apropia de finalizare, regizorul îşi vedea de scenariu, muiatul era fericit şi plin de plăcere. Eram foarte confuz cu ce era de făcut. Eh… în nebunia asta, când lucrurile au avansat destul de mult mai apare al 5-lea! tip, un fel de supra-conştiinţă, unul “de deasupra”, care cumva era ca un layer subţire peste toţi şi care s-a trezit la alarmarea celui “inconştient” şi care a început să vorbească cu toţi (mai puţin muiatul), şi să se asigure că toate eu-rile astea ale mele comunicau bine şi constructiv între ele şi toate lucrurile sunt ok. Nu mi-a cerut să mă trezesc, de fapt nu mi-a cerut nimic, ci doar avertiza ‘sugestiv’ că “inconştientul” nu e treaz acolo degeaba. Deci… deja era mult prea mult pentru mine! Eram într-o stare de mare zăpăceală. Tempoul se intensifica şi momentul ejaculării se apropia – m-am gândit că o să pătez pijamalele dar asta era ultima mea problema, şi că astea-s chestii de adolescenţă şi că nu s-a mai întâmplat aşa ceva de secole şi că dacă se mai întâmplă după o vârstă, în fine – eram ameţit şi erau toţi ăia în capul meu, regizorul îşi vedea de treaba (îi dădea cu muia mai departe) – şi zicea calm, dar totuşi nu ducem orgasmul până la capăt, c’mon de când n-ai mai avut tu parte de o acţiune aşa mişto, o să fie bine, inima bătea ca dracu’… “Ok, ok, ok… Mă trezesc şi scad ritmul, dar cine sunteţi voi toţi, ce căutaţi aici?!” şi mă trezesc. Super-buimac, întradevăr inima bătea tare dar nuuu chiar atât de tare să fie chiar problema de sănătate. Mă concentrez, intru în ‘yoga mode’ comand liniştire… ritmul scade. Ăia se ‘certau’ între ei în continuare… ceea ce e foarte ciudat, şi asta e cireaşa de pe tort: aveam ochii deschişi, vedeam peretele de lângă pat, dar visam de fapt în continuare, şi visul era ca o foiţă transparentă peste realitate. Adică eram treaz şi visam în acelaşi timp! “Cum de asta posibil, nu se poate…” etc. Unică senzaţia, şi cu toţi ăia care erau “în capul meu”. Confuz aşa, ridic mâna spre perete şi-l ating, era acolo, dar da… visul se derula în continuare ca un film/pelicula peste iris. Freaky! Inima intrase în normal, închid ochii înapoi şi-mi reiau conversaţia cu restul. “Ok, am redus ritmul, acum ce urmează?” dar lucrurile se potoliseră, regizorul întreba dacă sexul nu s-ar putea duce la capăt totuşi că nu-i rău nici aşa, inconştientul parcă dispăruse, iar supra-conştiinţa era liniştită – fusese tot timpul – şi se tot uita la restul că-s ok. Nu mai ţin minte dacă visul a avut finalizare sau nu (în vis!), parcă eu-rile s-au estompat pur şi simplu şi visul a continuat. Într-un final m-am trezit. Băi frate, cine erau toţi aia cinci şi ce căutau acolo? Mai ales personajele noi: inconştientul şi supra-conştiinţa.

Acum vine întrebarea: a fost ceva veridic în toată treaba asta sau era doar imaginaţia mea, mda întradevăr destul de alambicat-bogată. Sunt proiectări ale lecturilor, preocupărilor şi întrebărilor mele în starea de vis sau sunt bifate acolo şi nişte lucruri care au la baza ceva ‘real’? Baremi faza cu atinsul peretului şi mâna pe care o examinăm perplex în aer în timp ce visam în continuare chiar cred că au fost “reale”, şi numai astea de să fi fost şi tot e ceva ‘inedit’. Sau chiar am dat peste nişte mecanisme dinăuntru nostru? Care… conştiinţa are componente?

Deci: ce este conştiinţa? Din ce e formată? Şi ce vrea de la viaţa noastă? Dar noi de la ea? [pam-pam]

——————-
În loc de concluzie, chiar concluzia: CONŞTIINŢA este o poveste despre noi înşine pe care creierul şi-o spune lui însuşi pentru a se adapta haitei. Sunt procese chimice ‘traduse’ în story prin limbaj. Story = nivelul de evoluţie la care a ajuns maimuţa actuală, în stadiul Homo sapiens.