When you and I was 7, I was sure that we would never be 21. Now I still hope that we will never turn 30 and we will always be as young as now. I love you and I know that you love me, perhaps even stronger. And you know that when you fall, I’ll be the only person who is dying of laughter to ask: “Tanya, I hurt you?” After doing so only the best of friends. Happy Birthday
KAI
Acu’ vreo 2 zile, duminică seara – bătând crâşmele care se închideau una după alta, ajunserăm într-o anumită locaţie (mai marginală), culmea deschisă la ora aia şi… plină! Plină de un party privat – filiala–aripa–tânăra la nu ştiu ce asociaţie-partid-uateva. Băi, ce mi-a plăcut! Deşi majoritatea erau adolescenţi, deşi unii din însoţitori aveau p’etate câți ani are portofelul meu… n-am mai văzut de mult o petrecere aşa mişto şi lume care se distra–distra şi erau frumoşi şi cu gura până la urechi şi trăiau plenar momentul – așa păreau. N-am stat mult, de-o bere, şi era şi târziu după două parcă. Mi-a trecut prin fața ochilor ca flashbacks o viață întreagă – au fost multe lucruri mișto, am tras pe nas ceva generații.
La un moment dat m-am dat lângă unul din patroni ce-l ştiam care stătea pe-o margine şi se uita la ‘gloată‘, şi–mi zice “nu ştiu cum să fac… oricum o dau îmi dă cu puşcărie“. Glumea :) şi nu citise ca mine legislaţia aferentă care-i de-o permisivitate incredibilă – deh, prin aliniere la standarde…
Era important cât de mişto se distrau kids-i ăia. Şi hai că erau câteva exemplare care li se rotunjise deja carnea şi ieşeau destul de bine din adolescenţa timpurie. Eh… eu asta am repetat pe continuu cât am putut de atunci. Adică n-am fost în stare şi nici n-am vrut să văd ceva care să merite mai mult. În mod singur sunt și altele.
Hai mai rpd cu profesoratul – ca să pot să fiu ‘legal’ lângă ei, că genunchii au început să mă lase.
Lucrurile importante, gen.
și despre somn:
Am descoperit cea mai bună cafea din oraş. E cea de la tonomat din Tomis 3 la 1 RON. Şi asta după un an de încercat varii mărimi şi sortimente. Și sunt două locuri în oraş unde bă’eții chiar îşi dau silinţa şi fac tot felul de minuni minunate. Nu-mi place cafeaua, I’m a tea person. Deşi pentru aromă, pentru un bust de energie…
Dar aia de la 3 dimineaţa în T3 lângă boschetarul care o ia cu banii din cerşit şi tipul cu merţan auto-rulat care a oprit la o șaorma. Aia e! E o experiență, nu e cofeina.
Şi caffé-latte-ul mare de la Subway din City – pentru că e mare, aproape cât o porție de ciorbiță, as in kul_ciorb.
Acu’ ceva zile am venit spre dimineaţă de la un event (de fapt de la event-uri plec relativ repede, dar o ard în oraş până spre zori), am pus aparatul foto la descărcat şi – contrar logicii clare că dacă am să mă întind va fi ultima acţiune pe seara aia – I did. Cred că am adormit în aer în timp ce mă apropiam pufos de saltea. “Nu mai am 30 de ani” – două nopţi pierdute (şi consecutive) pe săptămână mă pun în fund. Iar evenimente în fiecare săptămână mă termină. Am vrut mult dar nu duc :) las’ să ducă şi alţii, mai pe roade aşa – că mult entuziasm strică la tenul de bebeluş. Am căpătat însă o uşoară expertiză piaristică/’party planner’ pe care inginereşte aş vrea să o folosesc să hackuiesc mecanisme actuale de promovare. Dar una peste alta, lasă asta… ratele&şi mai vorbim.
Avuserăm alegeri prezidențiale – neo-comuniştii au pierdut pe mâna lor, şansa de reformare a statului poate continua, pfiu! “Om trăi şi om vedea” vorba vorbei. Oricum fu pe un pulseu de entuziasm, şi – e pentru prima dată în viață când am rîci electorale. Şi ăsta-i semn de îmbătrânire.
Jobul la RC s-a ‘terminat’ cu previzibila decizie de încetare de contract în urma multiplelor întârzieri a plăților – chiar mai am freo două luni de încasat – pe care foarte probabil n-am să-i văd curând. Mă întreb dacă la sfârşit de an totuşi să n-o închei tranşant. Habar nu am dacă a fost o idee bună să mă duc la program, nici măcar nu ştiu dacă i-am ajutat cu ceva până la urmă, pe mine nu prea dat fiind că anul ăsta deşi am încasat mai mulţi bani n-am reuşit să plec nicăieri în afara perimetrului vechi. Ceea.ce.pt.mine = failed. Însă am început să apreciez avantajele & eficiența unui program fix și unui birou. Acasă este foarte multă lăbăreală delăsare.
Asemeni proiectul BC e cazul să-l închid. Mă rog, să-i las să-şi pună videoclipurile grămadă, dar să nu-i mai stârnesc spre socializare că e cazul să accept: nu vor, nu ştiu, nu încă. Fu o cărămiduţă, sper să apară şi alte heirupuri. Radioul însă merge bine: audiență mai mare și prag de rating trecut, redactor nou – de bine, pe creștere. Sunt curios însă dacă la nivel personal faptul că n-am să mă mai agit pe urbe are să-mi convină :) de aceea vreau să o ard o ţârică pe scris / filme; creativitatea tre’ să iasă pe undeva altfel înăuntru singurică naşte monştrii – precum prea-bine ştiu.
No girl. Şi nici… și nici n-a.
Tot ce vreau de la viaţă e să vină vara următoare. Mii de euro ca să fac iarna în altă parte n-am fost în stare să strâng, şi foarte probabil nici n-o să. Mi-am mai zis că iarna asta să dau drumul un pic la ţava depresiei, să-şi facă de cap – că doar n-om muri din asta, să las natura să-şi urmeze cursul, așa ca variație.
Sunt o groază de lucruri / surprize care nu sunt în controlul / calculul tău ca spre exemplu… dacă barilul de petrol scade sub 60$ Rusia ar putea intra într-o nasoală recesiune economică, care culmea cu Kievul luat cu tot (deși puțin probabil – UKR va fi în stare să se lupte până la ‘ultimul cartuș’) are să-i afecteze doar pe ei în bula lor, cu toată interconectarea și interdependența globală.
Bredesen’s therapeutic program:
(1) eliminating all simple carbohydrates, leading to a weight loss of 20 pounds;
(2) eliminating gluten and processed food from her diet, with increased vegetables, fruits, and non-farmed fish;
(3) to reduce stress, she began yoga;
(4) as a second measure to reduce the stress of her job, she began to meditate for 20 minutes twice per day;
(5) she took melatonin each night;
(6) she increased her sleep from 4-5 hours per night to 7-8 hours per night;
(7) she took methylcobalamin each day;
(8) she took vitamin D3 each day;
(9) fish oil each day;
(10) CoQ10 each day;
(11) she optimized her oral hygiene using an electric flosser and electric toothbrush;
(12) following discussion with her primary care provider, she reinstated hormone replacement therapy that had been discontinued;
(13) she fasted for a minimum of 12 hours between dinner and breakfast, and for a minimum of three hours between dinner and bedtime;
(14) she exercised for a minimum of 30 minutes, 4-6 days per week.
d’aici.
“Nimic nu e întâmplător” Robert H. Hopcke, Ed. Humanitas, 2011
– vrei -> se întâmplă |=> munceşte pentru asta şi cască bine ochii, variază. do! :)
– ce am ‘descoperit’ în 4-5 ani cercetând dacă există vreo legătură între a-ţi dori şi a se întâmpla (1. Atenţie 2. Caută 3. +/- Efort (poz/neg) 4. Concentraţie pe cale, nu pe rezultat) e o metodologie de a obţine, e tool, e muncă, e howto. nu e magie, nu se reduce la neuroplasticitate.
– celule/placebo -> sincronicităţi/credinţă
– dc vreau-vreau-vreau universul se îndoaie? nu; decât fff puţin, telepatic gen. şi atrag? da. şi ajunge? nu. :) la muncaaa nu la…
– shuffle pe usb-ul din maşină câteodată se potriveşte fix-pe-cel-mai-fix. îl influenţez “telepatic”? sau mood-ul meu se potriveşte cu el? antropomorfizare. dar antropomorfizarea este ff greşită oare? nu ţine şi ea de un trial&error al secolelor? n-a dispărut, ci s-a diminuat. poate e o minunată cârja (de sens?).
– Dumnezeirea e o antropomorfizare
Aşa cum 2+2=4 poate că şi povestea care ne-o scriem noi înşine nu poate varia chiar după capul ei, ci după un anumit pattern pe care unii îl numesc “voia/legea lui D-zeu”. Şi căreia nu i te poţi sustrage, şi dacă o faci se lasă cu buba. Dar God cu barbă n’est pas. E cu gravitaţie, cu electricitate, cu 2+2=4, cu însurat cu doi copii la casă lui la 40j de ani în Europa de NE sau cu crize economice după boom economic.
Dragostea e o pornire omenească esenţială sau, în termenii lui Jung, o realitate arhetipală. Poveştile ne atrag datorită nevoii de a structura evenimentele şi de a le da un sens, ceea ce face că în propriile noastre poveşti legate de iubire sau de prietenie să găsim o semnificaţie unică. Sincronicitatea prin care ajungem la dragoste nu ţine doar de împrejurările uimitoare ce alcătuiesc scenariul poveştii de iubire, ci mai ales de sensul lăuntric pe care-l vedem şi îl trăim în poveştile vieţii noastre.
“Adevăratul conducător se foloseşte de puterea inimii, nu de cea a braţului.”-ish
Oricare ar fi poziţia pe care ne-am situa, nu putem nega că aceste ficţiuni ale noastre, trăirile religioase şi spirituale, credinţele şi practicile, reprezintă o parte esenţială şi universală a naturii noastre umane, indiferent de măsură în care ne-a preschimbat sau ne va preschimba în plan exterior încrederea în raţiune şi ştiinţă.
Nu prevestirile sau revelaţiile sunt importante în procesul de divinaţie, nu semnele în sine, ci modul în care capacitatea noastră de a percepe plenitudinea vieţii – Sinele (lui Jung – n.m.) – poate scoate la lumina aspecte lăuntrice şi exterioare ale vieţii noastre, legate între ele, ceea ce face că povestea vieţii noastre să fie scrisă pentru noi şi, în acelaşi timp, de noi.
bună http://andrastan.blogspot.ro/2014/09/buna.html
chestiuni de aseară până să nu le uit:
1. “de ce eşti tu special?” pentru că sunt. “şi ce înseamnă asta?” nimic special de fapt, sunt un om normal care are nişte valori interioare (piramida lor, poate) altfel decât ceilalţi oameni. “şi asta te face special?” da. şi, în acelaşi timp: toţi oamenii se consideră speciali, dar speciali sunt puţini de fapt (în jurul tău). no biggie.
2. “şi ce faci cu specialul ăsta după 30j de ani? cum îl suporţi/manevrezi?” u won’t, pentru că moare cumva de la sine. de fapt, nu moare ci-i scade din importanţă. să zicem că specialul ăsta era în camera eu-ului un ditamai animalul foarte muflos şi moody pe care-l ţesălai cu drag, frică şi mare dragoste. şi care ocupa cam toată camera. după nişte ani… observi, cu oarecare mirare, că de fapt acel animal era doar unul mai mic – de dimensiuni normale, că e retras într-un colţ, e la fel de special doar că percepţia ta era deformată, nu mai e atât de important, atât de mare. “şi ce e important?” altele, o să descoperi tu. everybody does.
Tot ce vreau de la viaţă este “tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Sau #surfup! Una din cele mai bune furtuni de anul ăsta, deşi câteodată parcă sunt un adolescent. Erau foarte mari şi foarte puternice, ce mama drq am căutat singur acolo? La CC. Am luat la ‘pumni’ în cap şi placă de la atâţia “bouri” timp de o ora dar tot am reuşit să călăresc doi. Hehehe… adrenaline nouveauté youth all best experience junky?!
La al 3-lea însă s-a rupt firul la placă şi m-am înmuiat puţin. Să crapi la 10m de mal sau la 2m, că făcuse la ţărm o nouă groapă… dar m-am prins repede şi am ieşit prin stânga la stânci. Am supravieţuit :) Never again? Aş! Dar mai cu cap, mai pe hulă, mai încălzit, mai nu singur, riscuri mai puţine. Când am ieşit din apă mă simţeam cu sula de doi metri. Şi rupt! Era unul mai devreme în apă, după linia geamandurilor dar până-n vârful digurilor care… se sinucidea? Sper că nu, că era cel care zăcea pe nisip când am ieşit. Tot cu Matiz :) da’ cu fată, cărau nişte bidoane de apă (de mare), pentru ce?! În fine. Un Septembrie de lins pe deşte. Dacă ar intra şi resturile de salarii restante sincronizate cu un citybreak în loc de concediu, păi… Simt o schimbare la muncă, un ori-ori. Şi, poate, am găsit trucul prin care să-mi scrijelesc nişte pagini: scrisori. Iar de Joi… îmi pasă mai puţin – e clar că masa critică e… nu e – dacă mi-o ieşi cu Muf nişte bdays în extenso mă declar mulţumit. Foarte probabil în anul care vine vom avea (iar) război în regiune şi asta ne va afecta economic mai pe semi-direct aşa. Şi probabil ca naţie vom avea de luat nişte decizii “sentimentale” vizavi de Chişinău. Nu-mi dau seama dacă va fi mai rău ca-n ’90.
Azi am luat cel mai mişto val de anul ăsta, după groapă la Pulse cu ceva vânt de Est ce bătea de la prânz. Semi-zimbrişor aşa, multă apă sub mine, şi d’ăla mare în care nu ştii dacă să-ţi fie frică sau să te bucuri, sau să faci manevră sau să stai cuminte, sau… Semi-extatic. Dacă sezonul ăsta s-ar încheia azi m-aş declara deja mulţumit. Doamne, ce zi ferice! :D #Septembrie + Andy Warhol-ish.
Dacă ar fi să mă iau după instinctul social toată lumea ar fi bine să facă copii. Aproape toată lumea şi am evitat verbul “trebuie” – pentru că nimic nu trebuie pe lumea asta. Pentru mine asta e ultima modă în presiunea socială: “(şi) tu când faci copii”, “ah, păi eu nu vreau…”, “cum nu vrei?! păi…”, “păi nu”. Şi începe o poveste cu explicaţii pornind de la Andra care avea câteva luni şi când am ţinut-o pentru prima dată în braţe şi atunci mi-am dat seama că nu vreau copii, ci vroiam o jucărie cu care să mă joc trei ore/zi după care să o închid în dulap. Sau după aia să meargă la mă-să. Şi aia nu sunt copii. Cel puţin sunt mulţumit că a dispărut întrebarea “dar tu când te însori?”, până la urmă s-au prins, nu toţi, dar îmi place însă că forma apăsării a evoluat să zicem.
M-am gândit de multe ori serios la chestiunea aceasta, inclusiv luând în calcul că ceea ce “simt”/vreau acum în 7-10 ani s-ar putea să mai fie valabil, aşa cum făcând acelaşi arc în trecut didn’t. Printre scenariile (im)posibile care mi-au trecut prin cap, într-o frumoasă după-amiază de vară, ca asta, m-am gândit cum ar fi fost dacă cuplurile din jurul meu cu copii nu i-ar fi avut, oare cum ar fi fost? Hai să fabulăm. Dar înainte vreau să jonglez un pic pe marginea justeţei subiectului: adică cum cineva care nu are copii, hai lasă asta, pur-şi-simplu altcineva decât părinţii copilului respectiv ar putea să judece, sau să analizeze – poftim, situaţia în care acel copil n-ar mai fost. Ei bine… uite aşa, prin exerciţiul imaginaţiei. Hai să iau câteva cupluri de părinţi din jurul meu, aparent într-o ordine aleatorie şi să văd ce iese. Ar veni cam aşa: părinţii mei, bunicii – ambele perechi, sora mea, fratele meu, Luca – cel mai bun amic din copilărie, V&R – foarte buni amici, P&A – altă părinţi prieteni şi.. mătuşa din partea tatălui. Should do it. Aşadar… hai să încep cu bunicii.
• Ioana şi Ion, din Săcele – un cuplu impetuos, deseori separaţi, zodii de foc cu personalităţi puternice, ce s-ar fi întâmplat în viața lor dacă nu ar mai fi avut copii? Ar fi fost mai bună sau ar fi fost mai rea? Poate ştii cineva asta sau evalua? Poate. Eu zic că s-ar fi despărţit la un moment dat, ca apoi la bătrâneţe dacă nu ar fi apărut alte jumătăţi mai compatibile probabil şi-ar fi petrecut ultimii din nou împreună, aşa cum s-a întâmplat şi în realitate.
• Mihail şi Elena, din Feteşti-sat, bunicii mamei. Pe ei pur şi simplu nu-i concep fără copii, familia lor a fost atât de puternică şi de legată iar valorile lor au fost atât de pe “baza societăţii” încât nu-i văd/închipui altfel. Fără copiii i-aş fi fost vedea complet nefericiţi.
• Mama & tata – dacă nu ar fi avut copiii… băi, băi, băi!… păi dacă părinţii mei nu ar fi avut copii înseamnă că nici eu n-aş mai fi fost. Şi dacă moi n-aş mai fi existat aceasta nu s-ar mai fi fost fu ar e este cumva povesti! Chestiune valabilă inclusiv cu bunicii, nu? :) Dar aceasta este un exerciţiu de imaginaţie, nu vă luaţi după prostiile mele faceţi copii: breed ppl breed. Revenind, cum ar fi fost viaţa alor mei dacă n-ar fi avut copii? … Altfel, şi mai cu bani, poate concedii mai multe. Nu i-aş vedea divorţaţi, din contră, dar prin ocaua fericirii?… Habar n-am.
• Cum ar fi fost viaţa surorii mele dacă n-ar fi avut copii? Mai nefericită şi mai puţin plină. Sor-mea e în filmul ăla “mamă şi atât”, deşi nu poate fi redusă doar la asta, cum nimeni nu poate fi.
• Fratele meu? Ha! O viaţă mai tihnită, mai împlinită, un cuplu mai liber. Aşa îi văd. Parcă nu le-ar fi stricat o copilărie mai prelungită. Şi cei ’50j de ani i-ar fi domolit burghezeşte aşa. Sunt sigur că nu ar fi de aceiaşi părere cu mine.
• Luca? Habar nu am. Poate e şi prea proaspăt tătic pentru dat cu presupusul… nu-mi dau seama. Poate mai bine, poate mai rău. Poate-poate.
Iar pentru ceilalţi sincer nu mă mai interesează analiza, care mă repet: priveşte doar intimitatea cuplului de fapt, pentru că îmi dau seama că proiecţia în viitorul alternativ nu reflectă altceva decât gradul de mulţumire pe care-l percep eu vizavi de imaginea lor familială. Cum ar fi fost cu adevărat? Who knows, who cares…
Pe 11 septembrie 2001 cam la ora asta stăteam cu o furculiţa înfiptă în mufa antenei televizorului din bucătăria firmei la care lucram, unde ne strânsesem cu toţii gură-cască, la propriu. Fiind de la IT căzuse măgăreaţa pe mine să asigur calitatea transimisei şi mă chinuiam să văd ceva din televizorul ăla, aşa cu mâna prinsă în spatele lui, doar auzeam. Şeful cel mare spunea că după asta lumea n-o să mai fie la fel, atunci credeam că spune prostii, am înţeles mult mai târziu la ce se referea. Din anul ăsta aş vrea să nu-mi aduc aminte de nicio seară cu dejtu’ isteric apăsând pe refreșul ştirilor venite dintr-o ţară vecină şi destul de asemănătoare. Amin!
Valuri azi cu Cifone… m-au uns pe suflet :) Luat și unul mare după groapă. O zi superbă! Viață dulce.
sâmbătă 10:30 AM
✓ sunt în patul meu
✓ am toţi dinţii în gură
✓ am ceva rupt?
✓ penisul e curat
✓ şters/ascuns toate prostiile scrise pe reţelele sociale
✓ multă-multă apă
✓ ce s-a întâmplat cu mine între ora şi ora?
✓ înapoi la somn
✓ never again
Răni vechi din Varșovia, pe Washintong Post: War in Europe is not a hysterical idea.
#Septembrie
