sâmbătă 10:30 AM
✓ sunt în patul meu
✓ am toţi dinţii în gură
✓ am ceva rupt?
✓ penisul e curat
✓ şters/ascuns toate prostiile scrise pe reţelele sociale
✓ multă-multă apă
✓ ce s-a întâmplat cu mine între ora şi ora?
✓ înapoi la somn
✓ never again
Răni vechi din Varșovia, pe Washintong Post: War in Europe is not a hysterical idea.
#Septembrie
Am descoperit secretul fericirii (mele): expunarea optimă la 100k+ de lucși solari și o temperatură ambientală temperată. Că hrană-i (din abundență, chiar).
Doar că pizda fericirii e un rezultat al întregului ciclul. Ar fi o chestiune foarte şmecheră să încerc să-l rup prin expunere îndelungată la respectivii parametrii. Acum îmi înţeleg depresiile, toanele, perioadele bune de muncă şi alte sinosoide şi fluxuri care depind de acest ciclu. Mi-a luat 8 ani ca să ajung aici la înțelepciunea asta, și nu cred că este forma finală, dar cred că este una foarte bună. 90%.
Days
What are days for?
Days are where we live.
They come, they wake us
Time and time over.
They are to be happy in:
Where can we live but days?
Ah, solving that question
Brings the priest and the doctor
In their long coats
Running over the fields.
Hours
I have known hours built like cities,
House on grey house, with streets between
That lead to straggling roads and trail off,
Forgotten in a field of green;
Hours made like mountains lifting
White crests out of the fog and rain,
And woven of forbidden music—
Hours eternal in their pain.
Life is a tapestry of hours
Forever mellowing in tone,
Where all things blend, even the longing
For hours I have never known.
“Cum ne schimbă Dumnezeu creierul” Andrew Newberg, Mark Robert Waldman, Ed. Curtea Veche, 2009
– God is a (strong) illusion
– e hardwired chiar, e casă la limbaj
– e mai pe emisfera dreaptă, vezi cum se aprinde talamusul (gara) în rugăciune
– religie = meditaţie(–) + ritual + comunitate (big plus – maimuţe, peşteri, valori)
– adică e pe relaxare. many sisteme se pupă bine. neuroplasticitate++, memorie++, stres-
– credinţa pe rău (D-zeu punitiv, teamă) face mai rău decât ateismul
– creierul se împute (cf. a.c. începând cu 30 de ani, dar hai să-i ziceam 50) => creierul are nevoie de ajutor => religie. nevoia de.
– studii cu psilocibina -> cele mai “experienţe” din viaţa subiecților
– “the God” e atât de diferit la fiecare (religie), dar cu big_picture mare comun.
– sub fRMI yoga/meditaţia în extremis este peste religia în extremis (în acţiune)
– cofeina este the shit (<200mg/zi)
- placebo is...? evoluţie! (efort de) atingerea ţelurilor
- de ce în lobul frontal trebuie să funcţioneze tot timpul naratorul?
- "Cum se simte Dumnezeu?" q. de screening
- "Răspunsul meu preferat a venit de la o femeie care iniţial a scris că doreşte să devină scriitoare, dar după ce a practicat Comunicarea cu Compasiune cu oameni pe care abia îi ştia, şi-a schimbat scopul în dorinţa `să alerge cu girafele`." :)
Din acel moment (al experienţei mistice) sunt convins că Dumnezeu nu poate avea un nume. Dumnezeu este ceva, nu cineva, şi nu este ceva independent de mine. Dar folosesc cuvântul “Dumnezeu” ca să exprim o idee, nu un caracter specific. […] Aceste experienţe nu au părut să fie “personale” atât timp cât nu am simţit că întâlnesc o Persoană mai mare. Cred că ideea de Dumnezeu persoană mi se pare un antropomorfism; proiectarea lui Dumnezeu după propria noastră imagine. [..] La acest nivel vag de conştiinţa, Dumnezeu rămâne o incertitudine. Dar creierul uman nu îi place ambiguitatea, aşa că încearcă să-i dea lui Dumnezeu o formă, începând cu chipul. De ce? Deoarece chipurile ne vorbesc despre stările emoţionale interioare ale celorlalţi.
Deci de ce numesc oamenii această experienţă `Dumnezeu`? Din simplu motiv că anume creierul trebuie să pună un nume tuturor experienţelor pentru a le îndosaria în memorie. Experienţele vagi stimulează multe părţi ale creierului, generând incertitudine şi anxietate şi, prin urmare, din raţiuni de supravieţuire, creierul va consolida şi va reduce acest sentiment într-o categorie identificabilă. Dacă întrerupeţi conştient procesul de etichetare care are loc natural în lobul frontal, veţi interfera cu abilitatea dumneavoastră de a comunica şi altora experienţa. Practicanţii religioşi care fac acestea sunt adesea consideraţi mistici pentru că refuză să definească experienţele lor într-un mod neambiguu.
Când vă direcţionaţi conştient intenţia asupra unui anumit obiect, creierul blochează informaţia senzorială şi neuronală care nu are legătură cu obiectul contemplaţiei şi tot ceea ce consideră irelevant. Pe măsură ce meditaţia progresează, acest blocaj devine tot mai intens. Rezultatul final este conştiinţa intensă a obiectului şi o pierdere a conştienţei faţă de orice altceva decât obiectul meditaţiei. Dacă acel obiect este Dumnezeu, atunci meditatorul va avea experienţa de a deveni una cu Dumnezeu, sau sentimentul că Dumnezeu impregnează întreaga realitate. Dacă obiectul meditaţiei dispare, aşa cum se întâmplă uneori în cele mai intense stări mistice, persoana poate experimenta universul ca pe un întreg complet nediferenţiat – un sentiment de unitate absolută cu toate lucrurile. Când se întâmplă aceasta, s-ar putea să deveniţi conştient că “voi” nu sunteţi gândurile voastre, iar aceasta pune paradoxală problema: ce sunteţi “voi” de fapt. Aceasta se poate întâmplă în oricare dintre exerciţiile descrise mai sus, dar rezultatul apare după multe luni de meditaţie intensă.
Conştiinţa focalizată creează uneori senzaţia pierderii sentimentului de sine. În vreme ce începeţi să vă daţi seama că “voi” este o construcţie neurologică destul de arbitrară, activitatea din zona parietală a creierului descreşte, iar sentimentul de sine începe să se dizolve. Cei mai mulţi practicanţi descriu această stare ca fiind simultan iluminatoare şi tulburătoare, deoarece sentimentul de sine este una din cele mai timpurii construcţii neuronale din creier. Însă întoarcerea atenţiei înapoi spre respiraţie se dovedeşte a fi o modalitate eficientă de a face faţă unor astfel de tulburări.
De final: “Spre deosebire de Mark, nutresc speranţa şi credinţa că Dumnezeu este o realitate ultimă, indiferent de forma pe care o are, că există. Nu ştiu dacă intuiţia mea este adevărată, dar mă simt bine cu incertitudinea mea.”
Vama e de evitat în weekend, uitasem şi mi-am adus aminte. O forfoteală d’aduce cu Costineştiul ăsta nou, şi de-o cufureală s-o ţii până acas’ că nu-ţi vine să-i dai drumu’ nicăierea p’acolo. Ca apoi întors pe strada ta, la trecere, să vezi un pui de roşcată ruptă parcă din desenele manga şi să-ţi aduci aminte ce căutai de fapt în Vamă. Dar nu mai e…
too much is never enough
Bun, aşa. În ultimul timp nu prea am mai ieşit, pentru că bani şi pentru că chef. Adică am mai ieşit de fapt, dar nu în fiecare zi. Şi reward dopamină–. Mai puţin duminică la valuri cu C&N şi lungitul la nişte scoici la Merlin pe aglomeraţie auto, dar aia e altă treaba. Ce zamă!
Aşa.. şi… când am ieşit la zbenguit după ceva vreme:
1) moaaama! ce mişto, ce viaţă capitalistă şi de trăit, păi să nu fie asta cât-mai-des-posibil?
2) după ce s-a repetat de câteva ori: cum de-ai putut fi chior să nu-ţi dai seama că nu se poate abuza la infinit de asta şi că la un moment dat te plictiseşti şi te saturi şi e normal să fie aşa? adică e normal ca să se termine, dar cum să nu-ţi dai seama de asta, cum să nu anticipi şi să trăieşti într-o continuă negare că ‘nu e cadrul corect’ (speram în sinea mea că muzica va evolua la viteza pretenţiilor mele). Party-party, dar până când?
Echilibru, gen. Care n’est pas, când e – când nu e, că nu e.
Ah şi mi-am mai răspuns la nişte întrebări filozofice, gen ce-i conştiinţa şi ce căutăm p’aci. Fără surprize grandioase, lucruri ştiute dar decodificate pe inţelesul maşinii mele.
Tipup-tipup. Cu dor.
Momentele alea – 2002, 2003 – în care beat p. aruncam noaptea pachete de ţigări soldaţilor din cart de la garnizoana militară de Pompieri Constanţa; şi uneori mă refuzau :) ; şi Rosa.
Cartea “Teatrul minții” Jay Ingram, Ed. Curtea Veche, 2008 mi-a facut rezumatul unor lecturi din varii domenii a ultimilor 3-4 ani de întrebări, căutări și răspunsuri. Iata-l, împreună cu micile mele completări.
Q:
– The Question: cum se realizează în creier conştiinţa? din (ce) componente / ce module implică.
– q.: este generată (varianta preferată academic) sau e receiver TV like. sau e generată dar interacţionează cu altele la nivele pe care nu le cunoaştem / percepem (câmpuri / unde (încă) necunoscute).
– q.: realitatea schizofrenicului e mai puţină (sau mai multă) decât cea ‘normală’?
(PROCESE) BRAIN:
– brain = pattern seeker(s) + filtrare, ce are multiprograme ce compete to win
– dimensiuni: dacă creierul ar avea dimensiunea planetei Pământ ar avea de 250 de ori suprafaţa sa, iar un neurotransmiţător ar avea dimensiunea unei doze de cola. nr. neuroni === nr. stele
– realitatea (adică o fracţiune din ea) este reconstruită de creier în “simulator” (teatrul minţii)
– intuiţie = predicţia (“amintirea”) unui lucru ce se va întâmpla
– dacă diferenţa între predicţie (cortex) şi input (occipital) e mică => se face inconştient (mersul pe bicicletă, condusul)
– emisfera (left+right) e (paralel+secvenţial) mode. vezi articol super-circuite.
– conştiinţa = conştient de conştient (dogs are INCLUDED)
– la rândul său conştiinţa are componente (subconştient, eu, supra-eu, hiperconstiinţa etc.) şi mecanisme? probabil că da – fiind structuri.
ANIMALE:
– şi animalele au conştiinţă dar… doar un pic :) pic-pic. maimuţele antrenate pe limbaj nu reuşesc să înţeleagă gramatica. “Bob kills Maria” same thing “Bob killed Maria”. dar învaţă să mintă ;)
– toate drepturile animalelor, pardon pretenţii de umanitate din partea lor sunt proiecţiile noastre. animalele nu-s mai bune sau mai rele, ele sunt. culmea, şi noi la rândul nostru suntem biosferic animale.
– diferenţa faţă de primate: cooked food => abundenţă de energie => procesul cognitiv se amplifică (lăfăie, îşi permite, bogăţie) şi se “întoarce” asupra lui însuşi.
ATENŢIE:
– conştiinţă este ca un ziar al inconştientului (cotidian – ca o hartă, ca un brief zilnic al companiei pt CEO)
– citând teoreticieni AI: “cea mai bună cale de a produce informaţia potrivită penru rezolvarea problemelor din surse bogate este de a folosi o metodă de selecţie activă, foarte concentrată şi pe termen scurt.”
– flow ; attention ; bits / sec
– 2 biţi (2 gânduri) / 1/18 sec x 70 ani = 185 bilioane de biţi => e limitat. însă ca film, nu ca organizare.
– legea selecţiei naturale în conştiinţă: în atenţie vine informaţia senzorială care durează (mai) mult şi/sau procesul mental care persistă (mai) mult. poate că e un model over-simplificat dar cât e funcţional e ok. mo’ input, mo’ process.
LIMBAJ:
– conştiinţa este foarte pe limbaj; inter-depinde de el. limbajul e o structură de social + collective learning / history.
– limbajul dezvoltă virtualizare, care 1) augumenteaza realitatea (realm-ul – realitatea de/codată) şi 2) dezvoltă tehnologie (tools + science)
MEMORIE:
– unde este stocată memoria? nu cumva celule gliale sunt chiar memoria? cortexul nu. că hipotalamusul şi amidala sunt doar circuite de formare, nu şi stocare. vitale, dar… nu baza.
– amintirile copiilor sub 1 an fails pentru că 1) mecanismele respective încă ‘devin’ şi 2) no limbaj dezvoltat (nu are cu ce să se agaţe, sau prea puţin, sau neantrenat antropomorfic)
NARATOR (THE INTERPRETER):
– acel narator din capul nostru (noi! eu-ul, Gigi, Lăscărică, “un fleac, m-au ciuruit!…”) nu există. e meta-proces. it’s a lie. e personaj. CV-ul biologic e important; naratorul helps build this more up.
– alter_states sunt adaptări la orice neurotoxină_like care nu ne omoară (+ revenire! pe default => repară => terapie). naratorul devine narator++ pentru că e dulcele/centrul atenţiei.
– se pare emisfera dreaptă nu are o voce narativă ( + limbaj + abstractizare). o arde pe imagini, senzaţii mainly, dacă. deşi procese de “migrare” left->right s-au văzut / uşor cercetat (la afectaţi).
– visele sunt computaţiune de input senzorial scăzut + amintiri + narator (who needs to keep running – why?!) = poveste (absurdă, –rules).
VIZUAL:
– if blind zeci de ani şi nu de la naştere, if refacere => ?, rezultă scrambles 2-3 weeks, aia rezultă. cam aceiaşi durata şi pt ‘adaptarea’ la “ochelarii” cu sunete. fix neuroplasticitate.
– din 1 mil de imagini prezentate recunoaştem ~986k din ele. that visual! => de aceea imaginile pe net fac mult, şi un pics însoţite de text loveşte unde tre’.
– conştiinţa este posibil să fie precum gravitaţia & electricitatea, pur şi simplu să existe (şi chiar condiţionată de prezenţa ăstora – cosmic, gen). şi eventual doar să-i stabilim proprietăţi, încă bâjbâim dar am luat-o cât-de-cât într-o direcţie. vom depinde de rezoluţia şi-mai-şi a scanerelor chimico-electrice.
– după moarte? ei, bine… (că nu-i nimic.) poate o speranţa ar fi cu memoria colectivă (la propriu şi la figurat). aproape de fiecare dată miturile globale s-au demonstrat ulterior ca pornite de la ceva adevărat şi că nu se perpetuează prin secole chiar degeaba. deformarea lor e altceva.
– upgrade-ul de conştiinţa poate însemna nu mai mult inconştient (informaţie) adus în conştient ci mai multe conştiinţe emerged, ceea ce s-ar realiza foarte precar nowadays prin social media (gen Google Glass?). e posibil ca mai multul zahăr în instalaţie a ultimilor ani să sprijine acest lucru, pentru că mersul înainte se face cu becuri aprinse mai mult, mai des – more.
– ateii şi persoanele religioase de fapt operează în acelaşi spaţiu, deşi cu unelte aparent diferite, dar distincte invers proporţional în sofisticare şi în eficienţă.
– qualia – calitatea experienţei
– când o parte a filtrării de informaţie eşuează atunci qualia/realm se modifică putând provoca experienţe ‘cosmice’. care sunt halucinaţii sau ceea CE elementar suntem? cum s-ar putea experimenta cu asta: substanţe psihotice, cu neurotransmiţători (adică care/cum/cât?!) sau prin chirurgie (practică periculoasă pentru că putem dezafecta şi alte sisteme şi ar putea duce la handicapuri serioase precum dispariţia spaţiului left/right cu totul din respectiva qualia)
– cum ELEMENTAR? suntem modele complicate ale ceva măreţ – cu/prin mecanisme de simplificare, care “re”-virtualizează realitatea, şi care – cumva ironic / nobil – se dezvoltă treptat tinzând spre complicatul şi mai mare ‘iniţial’. recomplicat.
Despre .ro, cu bune.
Why: “7 randuri de porumb”. Why really CANNOT if saturaţie & rutină? Pentru că aşa funcţionează creierul, şi ai tendinţa să nu-l menajezi, î-l abuzezi în şuturi. + alte dezechilibre de râmă non-tânără.
schimbare? pic-cu-pic.
An după an lucrurile se schimbă încât la 7-8 ani distanţă eşti cu totul o altă persoană. Dacă ţin minte bine de la biologie chiar şi la nivel celular. Vorba lungă, vorba scurtă: am plăcerea de ceva vreme încoace să experimentez o fericire, fericire, fericire rară – nu e extraordinară – dar la care ajunsesem să visez în tumultoasele, ha!, tinereţi neostenite şi far’ de prihană, aş!, from my early twenties – perioadă care a ajuns în ultimul timp să-mi fie etalon de semiperfecțiune de la 1) pielea catifelată (cine cunoaşte, știeee) şi 2) de la mintea nevirusată/neinfectată de d., de la depre… mari dezechilibre.
E totuşi lungă :) şi nici – ba da, da-mi dau seama că-i ruşinos-infantil. Lasă. E vorba de o MINUNATĂ stare erotico-amoroso-sentimentală în care nu ții la nimeni. Dar la nimeni-nimeni-nimeni. Pentru mine unul e o performanţă, tot timpul am fost bântuit dah <<pasiuni>> care dintre care mai ‘mistuitoare’, mai apăsătoare, ba chiar de câteva ori obsesive care îmi ocupau tot timpul şi mă lipseau de echilibru, fiind o componentă importantă a…, dar luând – și nu dând. Să nu conteze nimeni, să nu te intereseze, să nu-ţi pese (oh tu, încântare!), să te ferească… Sfântul. Să fie bine, ca să nu… ca să nu. Şi culmea – zic eu – e de la lumina solară şi ţine undeva la câteva săptămâni consecutive pe an: undeva după sfârşitul iernii până când natura nu se dezamoreşte furtunos prin luna mai. În rest tânjeşti, sau îţi pasă sau iubeşti, sau urăşti sau te gândeşti, sau imaginezi la cineva. Va.
“Şi unde ai fost aseară?” “Păi am fost la film, pe urmă m-am întâlnit cu voi şi urmă am fost la M. şi am băut o bere. Pe urmă am ieşit în 13 – de fapt după fundul cuiva, în fine, şi am stat ceva acolo şi după care am fost în Doors, şi a fost mişto, era lume, am stat până la 3 când s-a spart. Era muzică mişto. Şi m-am înâlnit cu B., era şi el acolo. Şi am văzut-o şi pe A., era cu cineva.” “Tu?” “Ne-am dus acasă şi ne-am culcat.” Este îndeajuns? Şi într-un sens şi în celălalt ţi-o faci cu mâna ta. Iar când sunt implicaţi şi alţii, îi laşi. Alegi. Şi ce dacă, important e să funcţioneze.
A> tu ce faci?
M> sunt okeish. ma indrept agale catre 40j
A> cum merge cu biznisul, cu dragostea?
M> biznisul nasol, m-am angajat. not much to say about it. love, n’est pas de multisor. e ok.
A> esti mai intelept?
M> poate, dar cui ajuta?
A> :) corect
“Revelaţii despre creier” dr. Jill Bolte Taylor, Ed. Curtea Veche, 2011
pe scurt:
Înainte de accidentul vascular cerebral suferit eram pasionată de jocul de cărţi Solitaire, dar mi-a luat aproximativ trei ani până să-l pot înţelege din nou.
Dar nu (mai) analizez pe nimeni de ceva vreme. De obicei mă gândesc la ale mele, ruminez asupra trecutului sau mă întreb ‘ce caut eu aici?’. Mai ales în cazul prietenilor care-i cunosc de ceva ani nici nu mai e nevoie de multă interacţiune ca să-mi dau seama ce au. Uneori ajunge o simplă prezenţă pe stradă sau chiar în extremis o fotografie, sau orice chestie care implică un pic de limbaj non-verbal şi pot să spun dacă sunt fericiţi sau nu, bolnavi sau stresaţi şamd. Restu-i chit-chat. Care mă enervează şi îmi pare pierdere de vreme, deşi ştiu că-i important – şi stau să mă gândesc de când am avut ultima discuţie importantă sau meaningful, sau să mă simţit CHIAR bine. Şi dacă am făcut eu de la mine ceva în sensul asta – şi n-am făcut, şi dacă aş face, şi cum aş face – şi a cui e vina, dacă e, şi cât timp are să mai dureze starea asta, dar ei sunt la fel de alienaţi ca şi mine, şi dacă nu sunt, şi dacă e imporant şi nu e şi cât e. Aşa că evit pe cât de mult pot pe toată lumea, deşi nu-i o abordare foarte sănătoasă este eficientă: keeps you sane şi ai draci mai puţini.
It’s ME it’s not YOU, gen (iunie = adaptare la prea multă lumină deodată, dezechilibru pe melatonina ce duce la serotonină&dopamină&shit down etc. iunie, mai, aprilie, martie, februarie, ian…)
Cc @C. & @G. /via FB
“Antrenează-ţi creierul! Strategii şi tehnici de transformare mentală” Joe Dispenza, Ed. Curtea Veche, 2012
Succesul speciei umane în evoluţie se bazează pe capacitatea noastră de a învăţa din experienţe, adaptându-ne apoi, schimbându-ne sau modificându-ne comportamentele cu proxima ocazie.
În 1981, Goldberg a publicat o lucrare teoretică în care făcea legătura între emisfera dreapta şi noutatea cognitivă, şi între emisfera stângă şi rutina cognitivă. Aceasta afirma că partea dreaptă a neocortexului este activă la maximum în prelucrarea conceptelor noi, necunoscute, iar partea stângă este superior activă în prelucrarea aspectelor familiare, cunoscute. Pe măsură ce individul se dezvoltă şi devine adult, introducerea de noi stimuli ar putea fi prelucarata în partea dreapta a cortexului şi apoi transferată şi stocată sub formă de informaţie familiară în partea stângă a cortexului. Acest lucru ar putea explica de ce lezarea ED este atât de gravă pentru copii, iar afectarea ES este mai devastatoare la adulţi.
Personalitatea noastră este un complex de amintiri, comportamente, valori, convingeri, percepţii şi atitudini pe care fie le proiectăm asupra lumii, fie le ascundem de ea. (s.m.)
O carte care a început foarte mişto, un compediu bine scris de neuro – morfo-fizio-pat – ca apoi să fie slabă pe partea de psihologie de la jumătate şi să se dezumfle de tot la final, fără parte practică şi cu repetări ca de litanie cu ţelul parcă de a umple pagini. Dar ca referinţe…
“Singură problema e că n-o să ştie nimeni că suntem bogaţi (n.r. fericiți). Dar dacă asta e chestia care ne deranjează înseamnă că suntem cu adevărat săraci (n.r. nefericiți), dincolo de orice speranţă.” A.S.