Category: orice

Secretul fericirii

Am descoperit secretul fericirii (mele): expunarea optimă la 100k+ de lucși solari și o temperatură ambientală temperată. Că hrană-i (din abundență, chiar).

daylight-lux

Doar că pizda fericirii e un rezultat al întregului ciclul. Ar fi o chestiune foarte şmecheră să încerc să-l rup prin expunere îndelungată la respectivii parametrii. Acum îmi înţeleg depresiile, toanele, perioadele bune de muncă şi alte sinosoide şi fluxuri care depind de acest ciclu. Mi-a luat 8 ani ca să ajung aici la înțelepciunea asta, și nu cred că este forma finală, dar cred că este una foarte bună. 90%.

Philip Larkin

Days

What are days for?
Days are where we live.
They come, they wake us
Time and time over.
They are to be happy in:
Where can we live but days?

Ah, solving that question
Brings the priest and the doctor
In their long coats
Running over the fields.

 

Hours

I have known hours built like cities,
House on grey house, with streets between
That lead to straggling roads and trail off,
Forgotten in a field of green;

Hours made like mountains lifting
White crests out of the fog and rain,
And woven of forbidden music—
Hours eternal in their pain.

Life is a tapestry of hours
Forever mellowing in tone,
Where all things blend, even the longing
For hours I have never known.

“Cum ne schimbă Dumnezeu creierul”

“Cum ne schimbă Dumnezeu creierul” Andrew Newberg, Mark Robert Waldman, Ed. Curtea Veche, 2009

– God is a (strong) illusion
– e hardwired chiar, e casă la limbaj
– e mai pe emisfera dreaptă, vezi cum se aprinde talamusul (gara) în rugăciune
– religie = meditaţie(–) + ritual + comunitate (big plus – maimuţe, peşteri, valori)
– adică e pe relaxare. many sisteme se pupă bine. neuroplasticitate++, memorie++, stres-
– credinţa pe rău (D-zeu punitiv, teamă) face mai rău decât ateismul
– creierul se împute (cf. a.c. începând cu 30 de ani, dar hai să-i ziceam 50) => creierul are nevoie de ajutor => religie. nevoia de.
– studii cu psilocibina -> cele mai “experienţe” din viaţa subiecților
– “the God” e atât de diferit la fiecare (religie), dar cu big_picture mare comun.
– sub fRMI yoga/meditaţia în extremis este peste religia în extremis (în acţiune)
– cofeina este the shit (<200mg/zi) - placebo is...? evoluţie! (efort de) atingerea ţelurilor - de ce în lobul frontal trebuie să funcţioneze tot timpul naratorul? - "Cum se simte Dumnezeu?" q. de screening - "Răspunsul meu preferat a venit de la o femeie care iniţial a scris că doreşte să devină scriitoare, dar după ce a practicat Comunicarea cu Compasiune cu oameni pe care abia îi ştia, şi-a schimbat scopul în dorinţa `să alerge cu girafele`." :)

Din acel moment (al experienţei mistice) sunt convins că Dumnezeu nu poate avea un nume. Dumnezeu este ceva, nu cineva, şi nu este ceva independent de mine. Dar folosesc cuvântul “Dumnezeu” ca să exprim o idee, nu un caracter specific. […] Aceste experienţe nu au părut să fie “personale” atât timp cât nu am simţit că întâlnesc o Persoană mai mare. Cred că ideea de Dumnezeu persoană mi se pare un antropomorfism; proiectarea lui Dumnezeu după propria noastră imagine. [..] La acest nivel vag de conştiinţa, Dumnezeu rămâne o incertitudine. Dar creierul uman nu îi place ambiguitatea, aşa că încearcă să-i dea lui Dumnezeu o formă, începând cu chipul. De ce? Deoarece chipurile ne vorbesc despre stările emoţionale interioare ale celorlalţi.

Deci de ce numesc oamenii această experienţă `Dumnezeu`? Din simplu motiv că anume creierul trebuie să pună un nume tuturor experienţelor pentru a le îndosaria în memorie. Experienţele vagi stimulează multe părţi ale creierului, generând incertitudine şi anxietate şi, prin urmare, din raţiuni de supravieţuire, creierul va consolida şi va reduce acest sentiment într-o categorie identificabilă. Dacă întrerupeţi conştient procesul de etichetare care are loc natural în lobul frontal, veţi interfera cu abilitatea dumneavoastră de a comunica şi altora experienţa. Practicanţii religioşi care fac acestea sunt adesea consideraţi mistici pentru că refuză să definească experienţele lor într-un mod neambiguu.

Când vă direcţionaţi conştient intenţia asupra unui anumit obiect, creierul blochează informaţia senzorială şi neuronală care nu are legătură cu obiectul contemplaţiei şi tot ceea ce consideră irelevant. Pe măsură ce meditaţia progresează, acest blocaj devine tot mai intens. Rezultatul final este conştiinţa intensă a obiectului şi o pierdere a conştienţei faţă de orice altceva decât obiectul meditaţiei. Dacă acel obiect este Dumnezeu, atunci meditatorul va avea experienţa de a deveni una cu Dumnezeu, sau sentimentul că Dumnezeu impregnează întreaga realitate. Dacă obiectul meditaţiei dispare, aşa cum se întâmplă uneori în cele mai intense stări mistice, persoana poate experimenta universul ca pe un întreg complet nediferenţiat – un sentiment de unitate absolută cu toate lucrurile. Când se întâmplă aceasta, s-ar putea să deveniţi conştient că “voi” nu sunteţi gândurile voastre, iar aceasta pune paradoxală problema: ce sunteţi “voi” de fapt. Aceasta se poate întâmplă în oricare dintre exerciţiile descrise mai sus, dar rezultatul apare după multe luni de meditaţie intensă.

Conştiinţa focalizată creează uneori senzaţia pierderii sentimentului de sine. În vreme ce începeţi să vă daţi seama că “voi” este o construcţie neurologică destul de arbitrară, activitatea din zona parietală a creierului descreşte, iar sentimentul de sine începe să se dizolve. Cei mai mulţi practicanţi descriu această stare ca fiind simultan iluminatoare şi tulburătoare, deoarece sentimentul de sine este una din cele mai timpurii construcţii neuronale din creier. Însă întoarcerea atenţiei înapoi spre respiraţie se dovedeşte a fi o modalitate eficientă de a face faţă unor astfel de tulburări.

De final: “Spre deosebire de Mark, nutresc speranţa şi credinţa că Dumnezeu este o realitate ultimă, indiferent de forma pe care o are, că există. Nu ştiu dacă intuiţia mea este adevărată, dar mă simt bine cu incertitudinea mea.”

Postul din 2 august 2014

Vama e de evitat în weekend, uitasem şi mi-am adus aminte. O forfoteală d’aduce cu Costineştiul ăsta nou, şi de-o cufureală s-o ţii până acas’ că nu-ţi vine să-i dai drumu’ nicăierea p’acolo. Ca apoi întors pe strada ta, la trecere, să vezi un pui de roşcată ruptă parcă din desenele manga şi să-ţi aduci aminte ce căutai de fapt în Vamă. Dar nu mai e…

too much is never enough

Postul din 30 iulie 2014

Bun, aşa. În ultimul timp nu prea am mai ieşit, pentru că bani şi pentru că chef. Adică am mai ieşit de fapt, dar nu în fiecare zi. Şi reward dopamină–. Mai puţin duminică la valuri cu C&N şi lungitul la nişte scoici la Merlin pe aglomeraţie auto, dar aia e altă treaba. Ce zamă!

Aşa.. şi… când am ieşit la zbenguit după ceva vreme:
1) moaaama! ce mişto, ce viaţă capitalistă şi de trăit, păi să nu fie asta cât-mai-des-posibil?
2) după ce s-a repetat de câteva ori: cum de-ai putut fi chior să nu-ţi dai seama că nu se poate abuza la infinit de asta şi că la un moment dat te plictiseşti şi te saturi şi e normal să fie aşa? adică e normal ca să se termine, dar cum să nu-ţi dai seama de asta, cum să nu anticipi şi să trăieşti într-o continuă negare că ‘nu e cadrul corect’ (speram în sinea mea că muzica va evolua la viteza pretenţiilor mele). Party-party, dar până când?

Echilibru, gen. Care n’est pas, când e – când nu e, că nu e.
Ah şi mi-am mai răspuns la nişte întrebări filozofice, gen ce-i conştiinţa şi ce căutăm p’aci. Fără surprize grandioase, lucruri ştiute dar decodificate pe inţelesul maşinii mele.

Tipup-tipup. Cu dor.

Postul din 23 iulie 2014

Momentele alea – 2002, 2003 – în care beat p. aruncam noaptea pachete de ţigări soldaţilor din cart de la garnizoana militară de Pompieri Constanţa; şi uneori mă refuzau :) ; şi Rosa.

despre conștiință (2014)

Cartea “Teatrul minții” Jay Ingram, Ed. Curtea Veche, 2008 mi-a facut rezumatul unor lecturi din varii domenii a ultimilor 3-4 ani de întrebări, căutări și răspunsuri. Iata-l, împreună cu micile mele completări.

Q:
– The Question: cum se realizează în creier conştiinţa? din (ce) componente / ce module implică.
– q.: este generată (varianta preferată academic) sau e receiver TV like. sau e generată dar interacţionează cu altele la nivele pe care nu le cunoaştem / percepem (câmpuri / unde (încă) necunoscute).
– q.: realitatea schizofrenicului e mai puţină (sau mai multă) decât cea ‘normală’?

(PROCESE) BRAIN:
– brain = pattern seeker(s) + filtrare, ce are multiprograme ce compete to win
– dimensiuni: dacă creierul ar avea dimensiunea planetei Pământ ar avea de 250 de ori suprafaţa sa, iar un neurotransmiţător ar avea dimensiunea unei doze de cola. nr. neuroni === nr. stele
– realitatea (adică o fracţiune din ea) este reconstruită de creier în “simulator” (teatrul minţii)
– intuiţie = predicţia (“amintirea”) unui lucru ce se va întâmpla
– dacă diferenţa între predicţie (cortex) şi input (occipital) e mică => se face inconştient (mersul pe bicicletă, condusul)
– emisfera (left+right) e (paralel+secvenţial) mode. vezi articol super-circuite.

– conştiinţa = conştient de conştient (dogs are INCLUDED)
– la rândul său conştiinţa are componente (subconştient, eu, supra-eu, hiperconstiinţa etc.) şi mecanisme? probabil că da – fiind structuri.

ANIMALE:
– şi animalele au conştiinţă dar… doar un pic :) pic-pic. maimuţele antrenate pe limbaj nu reuşesc să înţeleagă gramatica. “Bob kills Maria” same thing “Bob killed Maria”. dar învaţă să mintă ;)
– toate drepturile animalelor, pardon pretenţii de umanitate din partea lor sunt proiecţiile noastre. animalele nu-s mai bune sau mai rele, ele sunt. culmea, şi noi la rândul nostru suntem biosferic animale.
– diferenţa faţă de primate: cooked food => abundenţă de energie => procesul cognitiv se amplifică (lăfăie, îşi permite, bogăţie) şi se “întoarce” asupra lui însuşi.

ATENŢIE:
conştiinţă este ca un ziar al inconştientului (cotidian – ca o hartă, ca un brief zilnic al companiei pt CEO)
– citând teoreticieni AI: “cea mai bună cale de a produce informaţia potrivită penru rezolvarea problemelor din surse bogate este de a folosi o metodă de selecţie activă, foarte concentrată şi pe termen scurt.”
– flow ; attention ; bits / sec
– 2 biţi (2 gânduri) / 1/18 sec x 70 ani = 185 bilioane de biţi => e limitat. însă ca film, nu ca organizare.
– legea selecţiei naturale în conştiinţă: în atenţie vine informaţia senzorială care durează (mai) mult şi/sau procesul mental care persistă (mai) mult. poate că e un model over-simplificat dar cât e funcţional e ok. mo’ input, mo’ process.

LIMBAJ:
– conştiinţa este foarte pe limbaj; inter-depinde de el. limbajul e o structură de social + collective learning / history.
– limbajul dezvoltă virtualizare, care 1) augumenteaza realitatea (realm-ul – realitatea de/codată) şi 2) dezvoltă tehnologie (tools + science)

MEMORIE:
– unde este stocată memoria? nu cumva celule gliale sunt chiar memoria? cortexul nu. că hipotalamusul şi amidala sunt doar circuite de formare, nu şi stocare. vitale, dar… nu baza.
– amintirile copiilor sub 1 an fails pentru că 1) mecanismele respective încă ‘devin’ şi 2) no limbaj dezvoltat (nu are cu ce să se agaţe, sau prea puţin, sau neantrenat antropomorfic)

NARATOR (THE INTERPRETER):
– acel narator din capul nostru (noi! eu-ul, Gigi, Lăscărică, “un fleac, m-au ciuruit!…”) nu există. e meta-proces. it’s a lie. e personaj. CV-ul biologic e important; naratorul helps build this more up.
– alter_states sunt adaptări la orice neurotoxină_like care nu ne omoară (+ revenire! pe default => repară => terapie). naratorul devine narator++ pentru că e dulcele/centrul atenţiei.
– se pare emisfera dreaptă nu are o voce narativă ( + limbaj + abstractizare). o arde pe imagini, senzaţii mainly, dacă. deşi procese de “migrare” left->right s-au văzut / uşor cercetat (la afectaţi).
– visele sunt computaţiune de input senzorial scăzut + amintiri + narator (who needs to keep running – why?!) = poveste (absurdă, –rules).

VIZUAL:
– if blind zeci de ani şi nu de la naştere, if refacere => ?, rezultă scrambles 2-3 weeks, aia rezultă. cam aceiaşi durata şi pt ‘adaptarea’ la “ochelarii” cu sunete. fix neuroplasticitate.
– din 1 mil de imagini prezentate recunoaştem ~986k din ele. that visual! => de aceea imaginile pe net fac mult, şi un pics însoţite de text loveşte unde tre’.

– conştiinţa este posibil să fie precum gravitaţia & electricitatea, pur şi simplu să existe (şi chiar condiţionată de prezenţa ăstora – cosmic, gen). şi eventual doar să-i stabilim proprietăţi, încă bâjbâim dar am luat-o cât-de-cât într-o direcţie. vom depinde de rezoluţia şi-mai-şi a scanerelor chimico-electrice.
– după moarte? ei, bine… (că nu-i nimic.) poate o speranţa ar fi cu memoria colectivă (la propriu şi la figurat). aproape de fiecare dată miturile globale s-au demonstrat ulterior ca pornite de la ceva adevărat şi că nu se perpetuează prin secole chiar degeaba. deformarea lor e altceva.
– upgrade-ul de conştiinţa poate însemna nu mai mult inconştient (informaţie) adus în conştient ci mai multe conştiinţe emerged, ceea ce s-ar realiza foarte precar nowadays prin social media (gen Google Glass?). e posibil ca mai multul zahăr în instalaţie a ultimilor ani să sprijine acest lucru, pentru că mersul înainte se face cu becuri aprinse mai mult, mai des – more.

– ateii şi persoanele religioase de fapt operează în acelaşi spaţiu, deşi cu unelte aparent diferite, dar distincte invers proporţional în sofisticare şi în eficienţă.
– qualia – calitatea experienţei
– când o parte a filtrării de informaţie eşuează atunci qualia/realm se modifică putând provoca experienţe ‘cosmice’. care sunt halucinaţii sau ceea CE elementar suntem? cum s-ar putea experimenta cu asta: substanţe psihotice, cu neurotransmiţători (adică care/cum/cât?!) sau prin chirurgie (practică periculoasă pentru că putem dezafecta şi alte sisteme şi ar putea duce la handicapuri serioase precum dispariţia spaţiului left/right cu totul din respectiva qualia)

– cum ELEMENTAR? suntem modele complicate ale ceva măreţ – cu/prin mecanisme de simplificare, care “re”-virtualizează realitatea, şi care – cumva ironic / nobil – se dezvoltă treptat tinzând spre complicatul şi mai mare ‘iniţial’. recomplicat.

 

Atunci când vom afla ce este conștiința nu vom mai avea nevoie de zei.

 

Postul din 23 iunie 2014

Why: “7 randuri de porumb”. Why really CANNOT if saturaţie & rutină? Pentru că aşa funcţionează creierul, şi ai tendinţa să nu-l menajezi, î-l abuzezi în şuturi. + alte dezechilibre de râmă non-tânără.

schimbare? pic-cu-pic.

Postul din 22 iunie 2014

An după an lucrurile se schimbă încât la 7-8 ani distanţă eşti cu totul o altă persoană. Dacă ţin minte bine de la biologie chiar şi la nivel celular. Vorba lungă, vorba scurtă: am plăcerea de ceva vreme încoace să experimentez o fericire, fericire, fericire rară – nu e extraordinară – dar la care ajunsesem să visez în tumultoasele, ha!, tinereţi neostenite şi far’ de prihană, aş!, from my early twenties – perioadă care a ajuns în ultimul timp să-mi fie etalon de semiperfecțiune de la 1) pielea catifelată (cine cunoaşte, știeee) şi 2) de la mintea nevirusată/neinfectată de d., de la depre… mari dezechilibre.

E totuşi lungă :) şi nici – ba da, da-mi dau seama că-i ruşinos-infantil. Lasă. E vorba de o MINUNATĂ stare erotico-amoroso-sentimentală în care nu ții la nimeni. Dar la nimeni-nimeni-nimeni. Pentru mine unul e o performanţă, tot timpul am fost bântuit dah <<pasiuni>> care dintre care mai ‘mistuitoare’, mai apăsătoare, ba chiar de câteva ori obsesive care îmi ocupau tot timpul şi mă lipseau de echilibru, fiind o componentă importantă a…, dar luând – și nu dând. Să nu conteze nimeni, să nu te intereseze, să nu-ţi pese (oh tu, încântare!), să te ferească… Sfântul. Să fie bine, ca să nu… ca să nu. Şi culmea – zic eu – e de la lumina solară şi ţine undeva la câteva săptămâni consecutive pe an: undeva după sfârşitul iernii până când natura nu se dezamoreşte furtunos prin luna mai. În rest tânjeşti, sau îţi pasă sau iubeşti, sau urăşti sau te gândeşti, sau imaginezi la cineva. Va.

“Şi unde ai fost aseară?” “Păi am fost la film, pe urmă m-am întâlnit cu voi şi urmă am fost la M. şi am băut o bere. Pe urmă am ieşit în 13 – de fapt după fundul cuiva, în fine, şi am stat ceva acolo şi după care am fost în Doors, şi a fost mişto, era lume, am stat până la 3 când s-a spart. Era muzică mişto. Şi m-am înâlnit cu B., era şi el acolo. Şi am văzut-o şi pe A., era cu cineva.” “Tu?” “Ne-am dus acasă şi ne-am culcat.” Este îndeajuns? Şi într-un sens şi în celălalt ţi-o faci cu mâna ta. Iar când sunt implicaţi şi alţii, îi laşi. Alegi. Şi ce dacă, important e să funcţioneze.

Postul din 15 iunie 2014

A> tu ce faci?
M> sunt okeish. ma indrept agale catre 40j
A> cum merge cu biznisul, cu dragostea?
M> biznisul nasol, m-am angajat. not much to say about it. love, n’est pas de multisor. e ok.
A> esti mai intelept?
M> poate, dar cui ajuta?
A> :) corect

“Revelaţii despre creier”

“Revelaţii despre creier” dr. Jill Bolte Taylor, Ed. Curtea Veche, 2011

pe scurt:

Înainte de accidentul vascular cerebral suferit eram pasionată de jocul de cărţi Solitaire, dar mi-a luat aproximativ trei ani până să-l pot înţelege din nou.

 

Postul din 1 iunie 2014

Dar nu (mai) analizez pe nimeni de ceva vreme. De obicei mă gândesc la ale mele, ruminez asupra trecutului sau mă întreb ‘ce caut eu aici?’. Mai ales în cazul prietenilor care-i cunosc de ceva ani nici nu mai e nevoie de multă interacţiune ca să-mi dau seama ce au. Uneori ajunge o simplă prezenţă pe stradă sau chiar în extremis o fotografie, sau orice chestie care implică un pic de limbaj non-verbal şi pot să spun dacă sunt fericiţi sau nu, bolnavi sau stresaţi şamd. Restu-i chit-chat. Care mă enervează şi îmi pare pierdere de vreme, deşi ştiu că-i important – şi stau să mă gândesc de când am avut ultima discuţie importantă sau meaningful, sau să mă simţit CHIAR bine. Şi dacă am făcut eu de la mine ceva în sensul asta – şi n-am făcut, şi dacă aş face, şi cum aş face – şi a cui e vina, dacă e, şi cât timp are să mai dureze starea asta, dar ei sunt la fel de alienaţi ca şi mine, şi dacă nu sunt, şi dacă e imporant şi nu e şi cât e. Aşa că evit pe cât de mult pot pe toată lumea, deşi nu-i o abordare foarte sănătoasă este eficientă: keeps you sane şi ai draci mai puţini.

It’s ME it’s not YOU, gen (iunie = adaptare la prea multă lumină deodată, dezechilibru pe melatonina ce duce la serotonină&dopamină&shit down etc. iunie, mai, aprilie, martie, februarie, ian…)
Cc @C. & @G. /via FB

“Antrenează-ţi creierul!”

“Antrenează-ţi creierul! Strategii şi tehnici de transformare mentală” Joe Dispenza, Ed. Curtea Veche, 2012

Succesul speciei umane în evoluţie se bazează pe capacitatea noastră de a învăţa din experienţe, adaptându-ne apoi, schimbându-ne sau modificându-ne comportamentele cu proxima ocazie.

În 1981, Goldberg a publicat o lucrare teoretică în care făcea legătura între emisfera dreapta şi noutatea cognitivă, şi între emisfera stângă şi rutina cognitivă. Aceasta afirma că partea dreaptă a neocortexului este activă la maximum în prelucrarea conceptelor noi, necunoscute, iar partea stângă este superior activă în prelucrarea aspectelor familiare, cunoscute. Pe măsură ce individul se dezvoltă şi devine adult, introducerea de noi stimuli ar putea fi prelucarata în partea dreapta a cortexului şi apoi transferată şi stocată sub formă de informaţie familiară în partea stângă a cortexului. Acest lucru ar putea explica de ce lezarea ED este atât de gravă pentru copii, iar afectarea ES este mai devastatoare la adulţi.

Personalitatea noastră este un complex de amintiri, comportamente, valori, convingeri, percepţii şi atitudini pe care fie le proiectăm asupra lumii, fie le ascundem de ea. (s.m.)

O carte care a început foarte mişto, un compediu bine scris de neuro – morfo-fizio-pat – ca apoi să fie slabă pe partea de psihologie de la jumătate şi să se dezumfle de tot la final, fără parte practică şi cu repetări ca de litanie cu ţelul parcă de a umple pagini. Dar ca referinţe…

Bogăție

“Singură problema e că n-o să ştie nimeni că suntem bogaţi (n.r. fericiți). Dar dacă asta e chestia care ne deranjează înseamnă că suntem cu adevărat săraci (n.r. nefericiți), dincolo de orice speranţă.” A.S.

Melcul și buni

Aceste două dialoguri sunt imaginare și voit reprezentative.
 

– Buuuuni, vinooo repede să vezi! Buniii, vino-vino…
– Stai…, bunica nu se mişcă din grădină.
– Buni, uite un meeelc! Haha… buni uite cum e. Şi-l arată cu degetul.
– Da, măi buni.
– Buni, hihi… uite cum se târăşte. Îiiiihh. Buni, vinooo. Ce melc mare! Se apropie şi mai mult.
– Îhhh… ce ochi are! hihihi… Buni şi acolo e casă lui, în scoica aia?
– Da.
Linişte.
– Ce faci acolo? se asigură bunica, plivind în continuare.
– Buni, ăsta e un melc mare?
– Da, e un melc destul de mare, hai joacă-te acolo frumos. Să nu-i faci ceva, da?
– Nuuu…, mai stă câteva secunde şi-i încearcă cochilia cu degetul. Melcul îşi retrage coarnele.
– I-e tare scoica. Buniii, uite cum scoate ochii, hihi… Haha, râde cu toată gura. Dar el vede ceva cu ochii ăia?
– Vede, buni, aşa are el ochii alungiţi.
– Ce haios e. Uite buni mai e unul! :)

 

– Buuuni-buni-buni… uite un melc mare, ce mare e! Buni vino repede să vezi!
– Da, buni, e un melc.
– Buni, e un melc foarte-foarte mare, vino să vezi. Reeepede!
Buni îşi vede de ale ei.
– Buni uite cum se târăşte, şi e şi lipicios…îhhh. Se apropie să se uite mai atent.
– Buni, dar de ce e lipicios?
– Da buni, nu pune mâna pe el că te murdăreşti.
– Buni, dar nu e murdar, e chiar scârbos. Îhh…
– Bine buni.
Pauză de examinare.
– Buni, dar de ce are el lipiciul ăla, ca să alunce mai bine?
– Nu ştiu buni, ce lipici?
– Ăsta! Cum care?! şi arată spre mucus.
– Da, buni cu ăla.
– Ah…, şi zâmbeşte liniştită.
– Buni, e un melc foarte mare şi e foarte interesant.
– Da, buni.
– Când mai venim aici să-i facem o poză cu telefonul, să i-l arătăm și lu’ tataie și lui mami.

 

5 ani.

 

Drumeții pe Olt și-o ue

Adică două vise despre conştiinţă şi fabricul său.    

 
Sunt două vise importante care le-am avut în 2013, printre altele. Dar două dintre ele se desprind cu urmări şi concluzii importante în căutare mele despre conştiinţă şi esenţa ei.

Aşadar, visul no. 2:

Preambul (skip intro) – majoritatea dintre noi se pot percepe în vise precum conştiinţă de sine separată de “personajul” din vis, cu eu-uri separate – senzaţii şi gânduri separate, deşi e foarte clar care din ele este adevăratul SINE. Uneori cu ceva confuzii dar nu despre asta e (musai) vorba. Acum ceva vreme – vorbim de nişte luni bune de zile, la mine în vise a apărut al 3-lea personaj, un alt sine şi anume “regizorul”. Tot un mine, tot eu dar care are ca rol să hotărască ce se întâmplă în vis, ca un regizor (mai mult ca un script, cu clipboardul în mâna) care decide încotro se va derula visul şi ce se întâmplă în general (gen “ia-o prin dreapta că prin stânga e prea simplu şi visul e mai interesant aşa”). Un individ cu care nu interacţionam la început, fără să intefereze cu ceilalţi doi (eu-eu, conştiinţa de zi – aşa cum mă ştiu – şi “personajul din vis”); ştiu că sunt eu, îl simţeam ca mine, avea propriile “senzaţii” şi voluntar mă puteam “focusa” precum el. La început tăcea, dar ştiam că va veni şi momentul în care voi vorbi cu el.

Se făcea că într-un vis eram cu celebra d-ră Q. într-un boat-trip, pe Olt (!) – ca în aventurile lui Huckleberry Finn pe Mississippi, probabil chiar o reminiscenţă a acelor lecturi din adolescenţă – şi că mergeam cu barca şi în fiecare seară poposeam într-un cătun sau sat sau un orăşel de pe malul râului, de obicei la birtul sau discoteca locală. Iar miss Q. reuşea cu perseverenţă să mă înşele la fiecare popas cu câte un localnic ca un marinaro vero iar eu muream de oftică, şi reuşea să mă păcălească de fiecare dată, deşi se întoarcea dimineaţa în cort inventând tot felul motive. Și ba o urmăream şi o prindeam asupra faptului cu faze de genul ‘să crezi ce-ţi spun eu, nu ce vezi tu’ etc. Și mă super ofticam. Biici! Eram foarte prins în visul meu, dar în acelaşi timp îmi spuneam: “Relax, e doar un vis. N-am fost drq în nicio drumeţie cu barca – pe Olt! – cu respectiva”. A fost Popescu în tinereţe, ăsta e un vis, faci un melanj între realitate şi imaginaţie, e ok, nu-i real, Q. nu te-a înşelat (în halul ăla). Toate bune şi frumoase. La care, la un moment dat însă regizorul – prezent şi el pe acolo, în capul meu – îmi spune: “Hei, astea nu sunt imaginaţie, asta sunt amintiri. Te înşeli, ba Q. ţi-a tras-o elegant exact aşa cum e în vis acum.” No way, Jose – aşa ceva nu s-a întâmplat. Și intrăm într-o polemică cu pretenţii de argumente. N-am fost D-zeule în nicio excursie pe Olt cu… şi la un moment dat regizorul “scoate” – adică arată spre un punct undeva în capul meu şi trage de acolo ceva ca un folder din Minority Report – o … chestie. Super-chestie: era o reprezentare grafică, 3D color care se şi mişca în acelaşi timp, o formă geometrică foarte complicată – cu petale adicente şi jerbe de lumina/culori, aducând vag cu scanările dMRI, dar care avea culmea… şi mirosuri şi amintiri şi senzaţii în acelaşi timp. De fapt este imposibil de explicat fidel în cuvinte. Era o chestie mega-ciudată. Şi el zice: “vezi! asta este o amintire”, şi se duce la alt loc “în capul meu” şi scoate de acolo altă formă ‘geometrică’ dar de altă ‘formă’: “iar asta este o imaginaţie”. Poftim: amintire vs. imaginaţie, vezi cum diferă. Eu perplex şi neîncrezător. “Ce mama dracului e asta? Da, văd că sunt diferite – asta după ce mi-a prezentat mai multe spre diferenţiere – dar… ce este asta? Cum aia e o amintire?” Iar tipul îmi explică că aşa sunt stocate amintirile în memorie, în cap, iar celelalte sunt imaginaţiile. Bam! Nu pricepeam şi am cerut extra-explicaţii. Regizorul îmi spune că nu am cum să înţeleg, pentru că nu am capacitatea evolutiv-intelectuală necesară pentru asta, dar ca să facă o comparaţie forţată şi să coboare la nivelul meu îmi spune că asta e că un fel de Folder în care sunt ţinute minte reprezentările despre… despre. Iar în momentul acela floricica aceea elicoidală s-a transformat într-un icon de Folder (deşi era în acelaşi timp şi floare, greu de explicat) şi tipul ăla le lua şi le punea într-un loc anume (loc care se estompa în spaţiu din care erau extrase pur şi simplu). “Vezi, aşa e: asta e o amintire şi asta e imaginaţie. Şi ce se derulează acum după cum vezi şi tu este o amintire. Q. te-a înşelat cu spume”. Avea dreptate şi muream de dâcă. Totuşi eu ştiam că nu poate fi adevărat şi îi spuneam că nu se poate, nu e logic – este foarte puţin probabil ca să fi făcut o drumeţie pe Olt cu iubita în trecut, şi dacă chiar am făcut aşa în realitatea reală asta a lăsat urme: fotografii, cheltuieli, file de jurnal, chestii şi că de abia aştept să mă trezesc să-mi demonstrez că nu are dreptate, că e doar un vis în care îmi proiectez nişte complexe şi atât. Tipul era foarte relaxat, neafectat şi mi-a zis că e ok, o să mă trezesc şi am să mă conving. Ba chiar a intrat în Folderul ‘amintiri de pe site’, ce era tot o floricică din aia, care s-a ‘transformat’ şi care conţinea o pagină cu poze din acea drumeţie. Muream de ciudă! Încă o dovadă, de abia aşteptam să mă trezesc să o confrunt cu realitatea. Pana mea, n-aveam eu nici un fel de poze de genul acela. Era doar un vis, sigur.

Şi m-am trezit până la urmă. Buimac, plin de draci şi cu noduri în gât, după ce miss. Q m-a chinuit virtual în varii scenarii cu trădări mai mult sau mai puţin spumoase, de m-am dus glonţ la calculator – nici nu vedeam bine printre urdori, l-am aprins, connected… arhivă… jang! Ha! Nici un link de pe Olt, gizaz! Era doar un vis. Am avut dreptate! Şi m-am potolit.

Dar… :) Floricele acelea elicoidale mi-au rămas în minte. Şi cu diferenţele între amintire şi imaginaţie – una din ele era mai “cuminţi”, mai puţin complicate, cam asta era diferenţa majoră, şi erau mai mici. Există oare vreun sâmbure de adevăr în acele reprezentări – e un eufemism tâmpit să le zici ‘reprezentări’, sau erau şi ele la rândul lor produsul imaginaţiei mele? La fel ca şi regizorul în sine. Un vis. :) Iar regizorul – mincinosul! – n-a mai apărut ulterior decât sporadic, oricum n-am ajuns să mai interacţionez cu el la acel nivel, aşa conversaţional.

——————-

Iar primul vis – cum ar veni cronologic – e un vis de dimineaţă, şi este finalul total anapoda a unui vis erotic. Pe fondul unei lacune amoroase puternice, ar fi venit cam începutul lui aprilie – probabil: visam un sex oral. Şi era unul chiar mişto. Personajul feminin era nedefinit, dar făcea o treaba excelentă. “Persoanele” prezente în vis: eu, eu cel din vis (muiatul), tipa şi regizorul care îşi vedea liniştit de script. Şi la un moment dat o iau spre orgasm, problema e că… ritmul cardiac creşte atât de tare încât se pornesc nişte “alarme” în interiorul meu: inima bătea prea tare şi era posibil dacă se accelera şi mai tare să am probleme reale serioase, gen să cedeze într-un infarct. Aşa că… de undeva, de nicăieri şi cumva “dedesupt”, de sub mine într-un fel… mai apare o conştiinţa, un alt eu. Aş putea spune că era un tip din inconştient, sau poate chiar reprezentarea inconştientului, dar nu ştiu dacă aş zice asta ar fi chiar corect. În fine… un tip “de jos”. De altfel “foarte calm”, mult mai impersonal decât eu şi regizorul, şi cumva mai şters şi mai negru. Dar astea sunt descrieri de ansamblu, nu sunt caracteristici grafice sau vizuale, ci “emoționale”.

Tipul asta a intrat “pe scena” conştiinţei şi a spus că trebuie să mă trezesc şi să cobor ritmul cardiac pentru că dacă o las aşa în continuare, în momentul finalizării, inima s-ar putea să cedeze – cam întracolo se ducea şi este datoria lui să mă avertizeze despre ce avea să se întâmple. Şi întradevăr inima bubuia destul de tare. Evident, eram bulversat… “Ce?! Da, văd că e agitaţie, dar eşti sigur? Cum vine asta, de unde ştii, şi de fapt cine eşti tu?” șamd. L-am întrebat dacă nu poate să o facă chiar el şi mi-a zis că nu, că dintre toţi sunt singurul care poate să facă asta şi trebuie să mă trezesc să fiu conştient ca să o fac (fiind singurul mod care îl ştiu să-mi controlez ritmul cardiac, prin autosugestie etc.). Eu trenam, ritmul creştea, sexul se apropia de finalizare, regizorul îşi vedea de scenariu, muiatul era fericit şi plin de plăcere. Eram foarte confuz cu ce era de făcut. Eh… în nebunia asta, când lucrurile au avansat destul de mult mai apare al 5-lea! tip, un fel de supra-conştiinţă, unul “de deasupra”, care cumva era ca un layer subţire peste toţi şi care s-a trezit la alarmarea celui “inconştient” şi care a început să vorbească cu toţi (mai puţin muiatul), şi să se asigure că toate eu-rile astea ale mele comunicau bine şi constructiv între ele şi toate lucrurile sunt ok. Nu mi-a cerut să mă trezesc, de fapt nu mi-a cerut nimic, ci doar avertiza ‘sugestiv’ că “inconştientul” nu e treaz acolo degeaba. Deci… deja era mult prea mult pentru mine! Eram într-o stare de mare zăpăceală. Tempoul se intensifica şi momentul ejaculării se apropia – m-am gândit că o să pătez pijamalele dar asta era ultima mea problema, şi că astea-s chestii de adolescenţă şi că nu s-a mai întâmplat aşa ceva de secole şi că dacă se mai întâmplă după o vârstă, în fine – eram ameţit şi erau toţi ăia în capul meu, regizorul îşi vedea de treaba (îi dădea cu muia mai departe) – şi zicea calm, dar totuşi nu ducem orgasmul până la capăt, c’mon de când n-ai mai avut tu parte de o acţiune aşa mişto, o să fie bine, inima bătea ca dracu’… “Ok, ok, ok… Mă trezesc şi scad ritmul, dar cine sunteţi voi toţi, ce căutaţi aici?!” şi mă trezesc. Super-buimac, întradevăr inima bătea tare dar nuuu chiar atât de tare să fie chiar problema de sănătate. Mă concentrez, intru în ‘yoga mode’ comand liniştire… ritmul scade. Ăia se ‘certau’ între ei în continuare… ceea ce e foarte ciudat, şi asta e cireaşa de pe tort: aveam ochii deschişi, vedeam peretele de lângă pat, dar visam de fapt în continuare, şi visul era ca o foiţă transparentă peste realitate. Adică eram treaz şi visam în acelaşi timp! “Cum de asta posibil, nu se poate…” etc. Unică senzaţia, şi cu toţi ăia care erau “în capul meu”. Confuz aşa, ridic mâna spre perete şi-l ating, era acolo, dar da… visul se derula în continuare ca un film/pelicula peste iris. Freaky! Inima intrase în normal, închid ochii înapoi şi-mi reiau conversaţia cu restul. “Ok, am redus ritmul, acum ce urmează?” dar lucrurile se potoliseră, regizorul întreba dacă sexul nu s-ar putea duce la capăt totuşi că nu-i rău nici aşa, inconştientul parcă dispăruse, iar supra-conştiinţa era liniştită – fusese tot timpul – şi se tot uita la restul că-s ok. Nu mai ţin minte dacă visul a avut finalizare sau nu (în vis!), parcă eu-rile s-au estompat pur şi simplu şi visul a continuat. Într-un final m-am trezit. Băi frate, cine erau toţi aia cinci şi ce căutau acolo? Mai ales personajele noi: inconştientul şi supra-conştiinţa.

Acum vine întrebarea: a fost ceva veridic în toată treaba asta sau era doar imaginaţia mea, mda întradevăr destul de alambicat-bogată. Sunt proiectări ale lecturilor, preocupărilor şi întrebărilor mele în starea de vis sau sunt bifate acolo şi nişte lucruri care au la baza ceva ‘real’? Baremi faza cu atinsul peretului şi mâna pe care o examinăm perplex în aer în timp ce visam în continuare chiar cred că au fost “reale”, şi numai astea de să fi fost şi tot e ceva ‘inedit’. Sau chiar am dat peste nişte mecanisme dinăuntru nostru? Care… conştiinţa are componente?

Deci: ce este conştiinţa? Din ce e formată? Şi ce vrea de la viaţa noastă? Dar noi de la ea? [pam-pam]

——————-
În loc de concluzie, chiar concluzia: CONŞTIINŢA este o poveste despre noi înşine pe care creierul şi-o spune lui însuşi pentru a se adapta haitei. Sunt procese chimice ‘traduse’ în story prin limbaj. Story = nivelul de evoluţie la care a ajuns maimuţa actuală, în stadiul Homo sapiens.

 

Postul din 15 aprilie 2014

Concluzii la sabatul de infotainment 1-15.04.2014:

– de când GReaderul a murit, junkul este înlocuit de bârfă şi “ce s-a mai întâmplat, cine, ce a zis” de pe FB. TED-ul cumva e depăşit.
– dar mIRC-ul asta asincron aşa cu poze şi cu commenturi e chiar mişto, umple beton nişte ore de plictiseală. adicţia e tot timpul nasoală, la mai orice.
– şi în readitlater erau destule junkuri şi linkuri ajunse acolo din grabă/greşeală
– aflii de pe fb şi lucruri importante, vin cu un preţ – dar vin
– redescoperi plăcerea cititului pe hârtie
– ar fi mişto dacă ţi-ai putea filtra oamenii şi mai uşor, să dai un indice de valoare informaţiei (tipului de) şi fb să urmărească patern de weight şi să ţi-i prezinte spre rotaţie / top. ceea ce probabil ar face ‘closed friends’ remotelyish.
– excelent! I mean… excelent tool de stalking. unde, când, în ce an, cu cine, cam câţi bani.
– pe partea pozitivă, poţi să ai o felie din viaţă unor oameni (‘ce-au mai făcut’) doar urmărindu-i, chestii banale dar esenţiale. rămâne: e mandatory de ţinut o relaţie la cald cu oameni de peste mari-şi-ţări.
– funcţia de ‘social media’ (aka pozele de la cârciumă, de la event) PR-istic nu-s ignorat, deloooc. au chiar valoare de “cetate”.
– plus emailingul personal aproape că s-a mutat complet pe mesageria FB. cam slăbuţ cu search-ul dar chaty-chatul nu-i chiar de search.
– grupurile pierd mult prin lipsa unei ierarhizări mai bune.

Iar pe finalul perioadei după ce readitlaterul s-a golit am cam intrat din plictiseală.