Dacă nu o scriu pe asta am să o uit.
Era o zi de săptămână obişnuită, trecuse parcă de ora 00 şi deşi ieşisem la ceai pe seară încă mai aveam chef de interacţiune aşa că m-am decis să nu stau în casă şi să fac măcar un ocol de Tomis Nord, pe jos că afară era frumos şi cald. În faţă la Phoenix era un tip uşor pierdut, undeva la un 27-28, mic, bonom, uşor îndesat şi cu ochii puţin bulbucaţi – genul de tip empatic, sociabil, ţepar de meserie. Prima lui replică a fost dacă am un minut să pot să-l ajut cu ceva, care era un pic altfel formulată decât în mod obişnuit aşa că i-am zis sigur. Dacă ştiu de în bar se poate plăti cu CC că nu prea are bani la el sau dacă ştiu un bancomat BRD în apropiere. Ştiam sigur că nu se poate plăti cu cardul şi bancomatul BRD era undeva la Brotac. Să îl ajut / conduc până acolo, să luam un taxi, pe urmă ne-am fi întors în bar şi ar fi făcut cinste cu băutură. Sigur. (De fapt eu mă dusesem să îmi ridic trotineta abandonată acolo, avusesem o zi de rahat şi scosesem lume la suc, la care am ras 2 beri iar eu nu şofez beat. Era luni.) Aşa că am invitat pe individ să-l duc cu maşina, asigurându-l că locuiesc în zonă şi-o cunosc bine.
Pe drum, după ce s-a minunat că l-am luat, şi că nu-i par dubios – ba eşti un pic dubios, dar nu atât de dubios încât să nu te iau în maşină – ba nu, că e ceva, că am simţit eu în privirea sau vocea lui că e un om ok. Şi că vreau să-l ajut şi că, ah… ai lăsat maşina aici mai devreme şi ai băut, şi acum conduci beat, ah doar două beri şi acum tz ore, treaba ta… Am ajuns la bancomat.
Să nu pleci! Nu, o să te aştept, şi se duce să scoată bani. Câteva bancnote de 10 lei pe care le-a tot numărat, a întors cardul pe toate părţile, o parte i-a pus în portofel, câţva îi ţinea în mâna şi a revenit. Mergem să bem? Hai, dar eu o să beau ceva nealcoolizat. De ce îmi pun centura? Că aşa fac de fiecare dată. Să mergem. Îl întreb dacă a rezolvat la bancomat, că stătuse cam mult. Da, a fost ok, de ce ar fi fost o problemă? Nici o problemă. La un moment dat mi-a fost frică că are altceva în mâna decât bani şi să mă fi înşelat nasol de tot în priviinţa lui – făcând calcule de lovituri şi asigurandu-mă unde mi-e portofelul, dar mi-a trecut rapid. Alunecând la vale pe Cişmelei mă prezint şi-mi spune că îl cheamă Costel parcă, sau Cornel. Ah… înainte l-am întrebat dacă e ardelean, sau dacă are gene ardeleneşti, că îmi pare cu accent. Nu, sunt machidon de machidon şi până acum am băut la Căsuţa XY, poţi să întrebi ospătăriţele de acolo, dar s-a închis şi… mergem şi bem, dar pe urmă mă duci şi acasă? Vedem, te duc dacă locuieşti în Constanţa, da locuia undeva pe la CET (cam departe, dar ok) şi îmi povestea ceva de maică-sa machidoanca că era doar pe jumătate de fapt. Dar de ce am eu încredere în el? Că e ceva sigur în chestia asta.
Ajungem în Phoenix. Eu mă aşez la o masă jos şi comand un ceai. El de cum intră începe să vorbească cu barmanii, cere şi cu ‘şeful de tură’, să-l întrebe dacă pare a fi ardelean, nu părea. Între timp consult chelneriţa dacă a fost mai înainte aici şi a făcut probleme. Nu făcuse, era doar vorbăreţ atât. Vine la masă cu ‘şeful de tură’ – un puşti mai puşti ca noi – să-l invite să bea ceva, ăsta că e în timpul serviciului, că nu, că ce îi aduce… nişte votcă. Că vrea să ne întrebe pe amândoi ceva, întrebă-ne. Că dacă ne plac băieţii sau fetele, cu frică – că e prea dubios ce i se întâmplă. Râd, îi spun că îmi plac fetele, ‘şeful de tură’ se retrage (fără să-i bată comanda) iar el începe să se întrebe ce lume o mai fi sus la etaj. Că se duce la toaletă şi să vază cine-i pe acolo. Şi se duce. Avea un ghiozdan negru în spate ce părea gol.
Şi stau şi aştept vreo 10 minute, jos erau doar încă vreo 2 mese ocupate. Termin ceaiul fără să mă grăbesc şi îmi zic că ar fi timpul să plec şi să-l las în pace cu cine s-o fi înhăitat pe sus şi poate e mai bine aşa. După care îmi zic că poate i s-o fi făcut rău la baie şi poate ar fi bine să mă duc să-l verific totuşi. ‘Şeful de tură’ îmi confirmă că nu i-a trecut votca – îmi plătesc ceaiul şi urc. Întradevăr era mai multă lume, iar al meu era într-un colţ singurel cu nişte vin la pahar în faţă, cu apă lângă. Mă duc la el şi îi spun că mă retrag. Ok. Vreau bani pentru cursa făcută? – chestie care m-a atins, de ce îi era lui, şi să-mi dau seama că în trening arăt ca un taximetrist – îi spun că nu-i cazul, îi strâng mâna şi plec. Să aibă grijă.
Gizăz, câtă neîncredere şi câte frici. Mă recunosc în temerile astea.
