Anul ăsta a început bine, de la 5 AM la 7 AM – de fapt s-a terminat. Ca o pisică care stă în soarele zgârcit de iarnă, la baza unei salcii cu cicatrici de la o frumoasă ciupercă extirpată. Chiar a început bine :)
$ pt o realocare.
Category: orice
Miocardul neantrenat
spusă mai bine ca aici n-am citit-o în nicio revistă:
“Mărirea simultană a forţei de contracţie şi a frecvenţei realizează creşterea debitului cardiac. Un miocard neantrenat sau afectat patologic are o posibilitate redusă de creştere a forţei de contracţie. De aceea, la suprasolicitare răspunde predominant prin tahicardie, realizată prin intervenţia predominantă a stimulării sistemului nervos simpatic prin intermediul norardenalinei şi adrenalinei, aspect ce rezultă prin determinarea concentraţiei sanguine a acestor catecolamine la antrenaţi şi neantrenaţi. Creşterea exclusivă sau cu precădere a frecvenţei cardiace la neantrenaţi sau deficitari cardiaci constituie însă un mecanism deficitar de adaptare la efort pentru că diastola se scurtează, umplerea diastolică este mai redusă şi debitul sistolic scade. Frecvenţa maximă la care tahicardia contribuie la creşterea debitului cardiac este în jur de 170 (160-180) cili pe minut, peste care scade. În jurul acestei valori aportul de oxigen este maxim.”
Fiziologie umana – P. Groza, Ed. Medicala, 1980 ediţia a III-a.
Palmieri
Postul din 30 noiembrie 2012
Dacă nu o scriu pe asta am să o uit.
Era o zi de săptămână obişnuită, trecuse parcă de ora 00 şi deşi ieşisem la ceai pe seară încă mai aveam chef de interacţiune aşa că m-am decis să nu stau în casă şi să fac măcar un ocol de Tomis Nord, pe jos că afară era frumos şi cald. În faţă la Phoenix era un tip uşor pierdut, undeva la un 27-28, mic, bonom, uşor îndesat şi cu ochii puţin bulbucaţi – genul de tip empatic, sociabil, ţepar de meserie. Prima lui replică a fost dacă am un minut să pot să-l ajut cu ceva, care era un pic altfel formulată decât în mod obişnuit aşa că i-am zis sigur. Dacă ştiu de în bar se poate plăti cu CC că nu prea are bani la el sau dacă ştiu un bancomat BRD în apropiere. Ştiam sigur că nu se poate plăti cu cardul şi bancomatul BRD era undeva la Brotac. Să îl ajut / conduc până acolo, să luam un taxi, pe urmă ne-am fi întors în bar şi ar fi făcut cinste cu băutură. Sigur. (De fapt eu mă dusesem să îmi ridic trotineta abandonată acolo, avusesem o zi de rahat şi scosesem lume la suc, la care am ras 2 beri iar eu nu şofez beat. Era luni.) Aşa că am invitat pe individ să-l duc cu maşina, asigurându-l că locuiesc în zonă şi-o cunosc bine.
Pe drum, după ce s-a minunat că l-am luat, şi că nu-i par dubios – ba eşti un pic dubios, dar nu atât de dubios încât să nu te iau în maşină – ba nu, că e ceva, că am simţit eu în privirea sau vocea lui că e un om ok. Şi că vreau să-l ajut şi că, ah… ai lăsat maşina aici mai devreme şi ai băut, şi acum conduci beat, ah doar două beri şi acum tz ore, treaba ta… Am ajuns la bancomat.
Să nu pleci! Nu, o să te aştept, şi se duce să scoată bani. Câteva bancnote de 10 lei pe care le-a tot numărat, a întors cardul pe toate părţile, o parte i-a pus în portofel, câţva îi ţinea în mâna şi a revenit. Mergem să bem? Hai, dar eu o să beau ceva nealcoolizat. De ce îmi pun centura? Că aşa fac de fiecare dată. Să mergem. Îl întreb dacă a rezolvat la bancomat, că stătuse cam mult. Da, a fost ok, de ce ar fi fost o problemă? Nici o problemă. La un moment dat mi-a fost frică că are altceva în mâna decât bani şi să mă fi înşelat nasol de tot în priviinţa lui – făcând calcule de lovituri şi asigurandu-mă unde mi-e portofelul, dar mi-a trecut rapid. Alunecând la vale pe Cişmelei mă prezint şi-mi spune că îl cheamă Costel parcă, sau Cornel. Ah… înainte l-am întrebat dacă e ardelean, sau dacă are gene ardeleneşti, că îmi pare cu accent. Nu, sunt machidon de machidon şi până acum am băut la Căsuţa XY, poţi să întrebi ospătăriţele de acolo, dar s-a închis şi… mergem şi bem, dar pe urmă mă duci şi acasă? Vedem, te duc dacă locuieşti în Constanţa, da locuia undeva pe la CET (cam departe, dar ok) şi îmi povestea ceva de maică-sa machidoanca că era doar pe jumătate de fapt. Dar de ce am eu încredere în el? Că e ceva sigur în chestia asta.
Ajungem în Phoenix. Eu mă aşez la o masă jos şi comand un ceai. El de cum intră începe să vorbească cu barmanii, cere şi cu ‘şeful de tură’, să-l întrebe dacă pare a fi ardelean, nu părea. Între timp consult chelneriţa dacă a fost mai înainte aici şi a făcut probleme. Nu făcuse, era doar vorbăreţ atât. Vine la masă cu ‘şeful de tură’ – un puşti mai puşti ca noi – să-l invite să bea ceva, ăsta că e în timpul serviciului, că nu, că ce îi aduce… nişte votcă. Că vrea să ne întrebe pe amândoi ceva, întrebă-ne. Că dacă ne plac băieţii sau fetele, cu frică – că e prea dubios ce i se întâmplă. Râd, îi spun că îmi plac fetele, ‘şeful de tură’ se retrage (fără să-i bată comanda) iar el începe să se întrebe ce lume o mai fi sus la etaj. Că se duce la toaletă şi să vază cine-i pe acolo. Şi se duce. Avea un ghiozdan negru în spate ce părea gol.
Şi stau şi aştept vreo 10 minute, jos erau doar încă vreo 2 mese ocupate. Termin ceaiul fără să mă grăbesc şi îmi zic că ar fi timpul să plec şi să-l las în pace cu cine s-o fi înhăitat pe sus şi poate e mai bine aşa. După care îmi zic că poate i s-o fi făcut rău la baie şi poate ar fi bine să mă duc să-l verific totuşi. ‘Şeful de tură’ îmi confirmă că nu i-a trecut votca – îmi plătesc ceaiul şi urc. Întradevăr era mai multă lume, iar al meu era într-un colţ singurel cu nişte vin la pahar în faţă, cu apă lângă. Mă duc la el şi îi spun că mă retrag. Ok. Vreau bani pentru cursa făcută? – chestie care m-a atins, de ce îi era lui, şi să-mi dau seama că în trening arăt ca un taximetrist – îi spun că nu-i cazul, îi strâng mâna şi plec. Să aibă grijă.
Gizăz, câtă neîncredere şi câte frici. Mă recunosc în temerile astea.
Postul din 27 noiembrie 2012
Din ultimile luni de prea multă muncă şi alte rateuri personale singurul lucru pe care mi-l reproşez este că n-am mai citit. Şi mă simt mult mai sărac şi mai îndobitocit din cauza asta. Iar ieşitul are şi el farmecul său (farmec!) atâta timp cât nu devine ca o rutină de întors pagini în care rar mai dai de un colţ îndoit sau rupt sau de vreo poza mai frumoasă asupra căreia stărui câteva secunde, ca să te chinui apoi să-ţi dai seama după ce închizi cartea cu “Dar despre ce a fost vorba?!”. Când imaginaţia nu reuşeşte restul păleşte zdravăn.
în loc de kg de reviste glossy
ele (9 luni de sarcină şi ~1 an de alăptat): a) calitatea genelor oferite de tătic – este ascunsă în spatele unor indicatori precum înălţimea, simetrica corporală, simetria facială, mirosul emanat de corp, ş.a.m.d. şi b) implicarea parentală în îngrijirea copilului […] presupune existenţa unor resurse pe care bărbatul le poate oferi în prezent sau în viitorul apropiat – care pot fi atât în forma directă (spălat, plimbat, jucat, etc) cât şi indirectă (de exemplu banii necesari pentru o calitate superioară a vieţii). Indicatori sunt statusul social şi calităţile personale asociate cu posibilitatea de a fi un bun părinte. Pe lângă aceste indicii mai este important şi c) angajamentul pe termen lung asupra relaţiei.
ei (dat din fund şi un pumn de spermă): cea mai fertilă femeie pe care o poate găsi. Indicatorii sunt a) vârsta şi b) “frumuseţea” (waist-to-hip ratio, body mass index, leg-to-body ratio, ş.a.m.d.).
[de aici]
Postul din 10 noiembrie 2012
Dacă aş apuca vreodată să vorbesc în clasa unor liceeni le-aş spune să nu-şi mai facă atâtea griji că vor putea fi şi că vor putea face tot ceea ce-şi doresc. Pe bune. Cu muncă, doah! Unii fără.
La 50 de ani nu vreau să:
– mă apuc de ascultat jazz (deşi cred că este inevitabil)
– să prind rădăcini în faţa OTVului momentului
– să bat cluburile precum pedofilul belgian în vacanţă
– să mă izolez şi să uit de rude şi de familie
Cam aşa.
Postul din 28 octombrie 2012
Sâmbătă, după telefoanele de vineri noapte ale L. care m-au băgat puţin în sperieţi şi mi-au dat cu fiori, cred că a fost pentru prima oară după multă vreme să mă duc să zac undeva fără să mă uit la ceas şi să-mi pese că… Şi-am fost să mă uit la kiteri în Mamaia, găsit un culcuş ferit de furtuna de nisip în lemnăria de la Ipanera şi stat şi căscat ochii la cer, la mare şi la salturile riderilor. Ce se mai jucau: sunt doi – unul cu un Matiz, altul cu un Jeep, unul la 25 celălalt bate 40 – care vin tot timpul şi se dau în draci acolo. Au venit toată toamna şi sunt primii care apar. Mă rog… ideea era că am stat şi am zăcut. Şi nu de timp duc lipsă, cred că cele mai importante momentele ale zilei în programul meu de semi-pensionar, semi-selfemployed, fost sfert-anterprenor e să evit plictiseala. Deşi nu-s unul din oamenii care se sătură uşor cu ei însăşi, din contră. Vroiam să zic că a fost mişto. Cum bătea vântul nisipul şi mergea un avion pe cer, şi se făcea ora 14 şi ce dacă, şi … uşor-uşor post-traumatic după seara în cauză, hai să zicem încărcată emoţional pe stilul degeaba. Şi totuşi! … Şi totuşi nu mi-e mai aşa frică de iarnă. Am cam belit-o cu munca, s-a lungit prea mult pe aceiaşi bani şi mi-e că scot gordiana din teacă şi-o rezolv scurtisim, dar să nu mă grăbesc. Ce vroiam să zic? Că nu mai îmi este aşa frică de iarnă, hibernarea ar poate fi un proces dulce şi ar avea intimităţile şi dulcegăriile sale. Să mă bucur de ele. Plus: Doors, Goblin, Coyote Ugly şi El Comandante – prieteni noi, gen.
Depresia are două mari riscuri: incapacitatea de muncă şi suicidul. În rest voluptăţi de oameni prea preocupaţi cu/de ei însăşi.
Postul din 25 octombrie 2012
“Neuronii-oglindă ne ajută să înţelegem răul făcut altora şi ne motivează să ne pese de semenii noştri. Atenţie însă – spun eu – aceşti neuroni care ar vibra la unison cu cei ai altor persoane sunt încă un concept controversat în neuroştiinţe, iar rolul lor în înţelegerea sentimentelor celorlalţi este foarte probabil supra-evaluat; aici găsiţi un articol care sintetizează o bună parte din cercetările pe acest subiect: http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2773693/ Cât despre empatie, faptul că ne este mai uşor să “empatizăm” cu persoane asemănătoare nouă justifică întrebarea dacă nu cumva vorbim doar despre înţelegerea altuia prin analogia cu sine.” de aici
psihologice 2012
Ce am reţinut din lecturile adunate din cărţile de psihologie (de popularizare îndeobşt’, de la Ed. Trei, seria “Psihologie practică”) din ultimul an:
– despresia este o boală (de departe cel mai bun tratament este terapia prin şocuri electrice, care nu are nici o treabă cu muşchii şi convulsiile ci cu potenţialul electric al legăturilor neuronale. reset, cu cât mai puţine daune colaterale – mai nou se face şi sub anestezie generală. alte noutăţi asociate).
– cu cât creşti în vârstă, nu… nu se rezolvă (de la sine), din contră se agravează. stările de anxietate cresc, înveţi să te obişnuieşti cu ele. “creierul se împute” remember? îţi vei aduce aminte de 25 de ani ca de o perioadă semi-virgină şi stabilă.
– şansele de recidivă a unei depresii sunt mari.
– cele mai bune sfaturi sunt cele ce vin din văduvie. în principal subiectul nu vrea să accepte pierderea.
– semnul nr. 1 al depresiei: lipsa de somn, semn nr. 2: apetit mâncare, pe plus sau pe minus (minus de obicei), 3: apetit sexual nada, 4: catatonie (prea evident)
– “patul” anxietăţii este depresia, ceea ce este important de ştiut. adică antidepresivele de termen lung sunt de preferat anxioliticelor ce pot da rapid dependenţă.
– dereglarea somnului ţine în primul rând de cum mă raportez la el. ajunge aproape întotdeauna, şi 3-4 ore ajung, teoria cu 8 ore minim este falsă (teoria calorică este falsă). la fel “recuperarea” de weekend e falsă, schimbările se fac întotdeauna lent. REM e dă shit, ne trezim de multe ori pe noapte dar adormim la loc fără să ne aducem aminte asta.
– reglarea somnului ţine de reglarea temperaturii corpului. centrii inhibitori vs. non. asta e tot. + melatonina. (=> valeriana funcţionează like a charm)
– legătura între expunerea la lumina solară şi depresie este mare. din acest pdv de fapt nu suntem deloc complicaţi.
– mişcare: cei minim de 5000 de paşi pe zi.
– suntem ceea ce gândim, adică cum ne raportăm la lucruri => cognitivo-comportamentală. raportarea defectuoasă e totul (pe traume vechi – din copilărie – şi educaţie / obiceiuri proaste), iar re_raportarea se face cu muncă de urmărire şi cu ajutor terapeutic de preferat.
– să reţinem lecţia placebo-ului: deţii tot ce-ţi trebuie ca să te faci bine. medicamentele şi terapia de specialitate sunt binevenite ca ajutor.
– “unul din motivele pentru care o adicţie este o adicţie este acela că substitutul eşuează în mod inevitabil în a umple nevoia originală.”
– obsesiile funcţionează aşa: este un defect de auto-protecţie, protecţia devenind parazitară şi se auto-hrăneşte cu ruminaţii de care subiectul nu mai “scăpa”. ajutată teribil de: sentimentul de vinovăţie şi mai ales responsabilitate excesivă spre patalogic faţă de ceilalţi. cireaşa de pe tort: tendinţele de perfecţionism.
– obsesia, depresia, anxietatea etc. … nu eşti tu, nu se confundă cu sinele. da, sunt ale tale dar sunt nişte “monştrii”, pe care ţi-i creşti după “plac”. esenţa ta rămâne neschimbată. fă diferenţa între deviaţia de la echilibrul normalităţii şi patalogic.
– dpdv psihologic nu există “trebuie“, lipsa nuanţei always fails => absolutizare şi dramatizare exagerată. ‘trebuie’ e doar în “fight or flight”.
– violenţa ESTE o alegere – nu, nu te stăpâneşte. dacă lucrezi pe ea devine o opţiune, cel puţin secundară. greşeala #1: ignorarea că anume mesajul poate ajunge la celălalt şi civilizat şi satisfăcător pentru ambele părţi din conflict.
– relaxarea, se ştie că este importantă. şi mai importantă e mini-relaxarea cu rezultate foarte-foarte bune.
– sunt două mari tehnici de relaxare: relaxează-te zen, muscular în primul rând, şi restul will follow. a doua, mai la îndemână: contractează-te şi reflexul relaxării will follow (însă abuzul acesteia evident nu este ok).
– reţine raportul 3 bucurii la 1 rahat. în proporţia asta se compensează emoţiile.
– will-power este ca un muşchi. antrenează-l.
– o listă de plăceri pe zi (minim 4 de ţinut) face parte din terapia de relaxare. de obicei cei care au probleme nu le au. avute&măsurate.
– exerciţiul scaunului cu 4 picioare: social, amical, intim şi profesional. un scaun în 3 picioare este dezechilibrat şi are şanse să cadă mai uşor.
– lemă: lipsa relaţionării cu ceilalţi poate duce la obiecte libidinale defectuoase (egoism, narcism, altruism excesiv – îngrijitor) care nu ţin apa şi mai devreme sau mai târziu fails. învăţă să ai relaţii satisfăcătoare, şi începe de la bârfa meaningless, e baza.
– urmărind “fericirea” fails (apropo, ce-i “fericirea”?). do: joacă-te, munceşte şi iubeşte (amoros şi social).
– do flow-it (M.Csikzentmikaly). vezi când se întâmplă şi lucrează cu el, şi menţine-l. ţine cont şi de rodare.
P.S. Nu înţeleg cum de nu există studii serioase (adică deja cărţi în librării) despre folosirea alcoolului moderat şi/sau a drogurilor uşoare în tratarea şi ameliorarea bolilor psihice. Sau orice altă metodă de alterare a conştiinţei (ex: respiraţie holotropica) sau vreo altă intoxicaţie care nu te omoară.
Postul din 29 septembrie 2012
Ultima zi de vară. Caldă la 20 de grade şi limpede la capăt de Mamaia. Delfinări frustrate în adâncuri. Acest sezon se încheie aici. Gândul iernii mă sperie de pe acum. Şi sper…
Postul din 18 septembrie 2012
Din ciclul “ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea să se întâmple” #Septembrie şi-a dat restanţele cu brio. Am bifat un frumos munte cu Pax&Calnegru pe Piatra Mică şi am reuşit să mă dezprind şi de cotidian cu o ieşire la Braşov. Chiar a fost foarte mişto la munte. Inclusiv partea de ‘pe munte’, deşi poate un pic cam în forţă, de am fi stat la Curmătura mai mult, mai pe relaxare, mai pe fericire… Fost bine însă şi în chei, acolo se întunecă devreme şi cum ne-am trezit “devreme la 10″…
Nu înţelegeam de ce am ‘ratat’ trenul de dimineaţă înspre încoace, eu sunt foarte atent la detalii, cum să nu văd “Nu circulă”. Ştiam că am să înţeleg mai târziu şi am înţeles când acasă ajuns mi-au spus că au fost la valuri şi erau super mari. Da, aş fi mers şi pe oboseala în care eram. Acum 2 ani “mi-am rupt” `singur` umărul ca să ratez întreg sezonul, de data asta mi s-a găsit o soluţie mai deşteaptă.
Mă cam joc cu “cercul vicios al anxietăţii” şi tare îmi e să nu pocnească urât de tot la iarnă pe lipsă de lumină. A devenit din ce în ce mai greu să-l dejoc. La munte nu mi-am dat seama de unde pornesc resorturile distorsionările obsesiilor, însă am reuşit să mă relaxez şi m-am hotărât să caut ajutor, pentru început, şi în mai multă literatură de specialitate. Da, da… dublate şi de acţiune, desigur. O carte în plus. Două cu ‘ecologia NPL’. Dacă m-am mai reinventat cândva are să-mi iasă şi acum. Ştiu că nu-s ok.
Valuri azi.
Ah, şi era să uit: am scris! Un shortstory de juma’ de pagină ca în adolescenţă, un fel de banc cu tâlc, de care-s tare mândru precum rupere de lipsă. Da, o perioadă destul de creativă, poate mai vin.
deceiving
despre saturaţie
– devii mai egoist cu timpul tău şi nu-l mai pierzi pe prostii
– mare parte din timpul petrecut cu prietenii e ‘bonding’ de conjunctură cu crappy&bârfă meaningless. dar e bonding.
– nu mai ai aşa multă energie şi te închizi în tine, păstrând-o pentru un cerc din ce în ce mai strâns
– plus, evident … saturaţia! ‘tu-i gura mă-sii de creier băşit de doar 70j d’ani funcţionare. saturaţia se măsoară în decade de 7-14 ani.
Postul din 23 august 2012
Why… but whyyy?! Nu fac nimic special. Din contră: $ e cu găuri, <3 cu năbădăi, munca-i same old shit... care-i cam tabloul general standard, dar pe fix cantitatea asta de lumina sunt fericit fără să fac nimic în acest sens. Why?! Chiar atât de chimici?! Chiar! Starea de anxietate redusă spre zero. Poate e un fel de datorie în viaţa asta să caut coordonatele geografice care îndeplinesc condiţiile meteo actuale cât mai mult dintr-un an. Oare creierul se va adapta şi va ajunge la saturaţie şi acolo? Cel puţin e de încercat. Fu cât fu o vară simpatică. Un munte de 2-3 zile pentru genunchii mei sifonaţi şi patru zile de valuri mari şi mă declar ☆☆☆☆. Care probabil vor veni în Septembrie. Este singura perioadă a anului în care mă laud că sunt aici şi care face restu-i suportabil. This is :))
cognitiv comportamentală
Esenţa terapiei cognitiv-comportamentală este următoarea: îţi notezi timp de câteva săptămâni toate “shitty thoughts you think“, după care le sistematizezi şi le faci un rezumat şi în multe alte următoare săptămâni le înlocuieşti cu chestiuni pozitive care ţi se potrivesc. Destul de simplu? Bineînţeles. Inspiraţia există doar că ar fi bine să te prindă muncind.
Reîncadrarea gândurilor negativ automate (GNA):
1. Chiar este adevărat acest gând?
2. Exagerez un aspect negativ al acestei situaţii?
3. Care este cel mai grav lucru care se va întâmpla?
4. Această situaţie are vreun aspect pozitiv?
5. “Dramatizez”, transform totul în “catastrofe”, trag concluzii pripite şi presupun rezultate negative?
6. Cum ştiu că această situaţie se va încheia în acest fel?
7. Există şi alt mod de a privi această situaţie?
8. Ce va mai conta săptămâna, luna sau anul viitor?
9. Dacă aş mai avea doar o lună de trăit, cât de important ar fi acest lucru?
10. Folosesc cuvinte de genul ‘niciodată’, ‘întotdeauna’, ‘cel mai rău’, ‘groaznic’ sau ‘oribil’ pentru a descrie situaţia?
“Noapte bună, insomnie! – Un program fără medicamente dezvoltat la Facultatea de Medicină Harvard” – Gregg D. Jacobs, Ed. Trei 2009
Postul din 13 august 2012
Am tras un trip de Summer Well la Buc, bucuros doar pe jumătate din motive de ploaie, apoi probabil din moetif blondin, care mi-a făcut bine cu ochiul la festival – o asemănare teribilă – şi din alte motive ţunoieşti – că-l prindea atât de bine şi parcă renăscuse din “când o să mă fac mare nu vreau niciodată să fac 30 de ani” – şi din cauza unei recidive de prieteneală & alint, cred că am avut pentru prima dată gânduri serioase în ceea ce priveşte însurătoarea. Ba că mi-ar fi stat bine, ba că s-ar fi potrivit. Ştiu că în ’08 eram cu tartanul la fund de la “oare aş face alegerea bună?”, ca să-mi dau seama după uite… 3-4 ani că de fapt alegerea era cumva secundară (deşi am avem convingerea că ne-am fi rupt în vânătăi şi alte zgârieturi importante, că n-ar fi funcţionat, şi că am făcut aproape tot ce era omeneşte posibil să iasă, amândoi, şi didn’t. doar că oamenii se mai şi schimbă). aşa… secundară, că ar fi dat bine, mie adică. şi ei. că una-s planurile şi gândurile de “cum ar fi bine să fie”, “să ne mutăm la Lisabona să avem o viaţa mai bună”, “de mâine mă apuc de slăbit” şi alta e realitatea aia care se întâmplă efectiv mai ales când o pronunţi conjugată la trecut. ba… da.
Başca:
– vârsta de 25-27, sau vârsta fututului sau a promiscuităţii, vine tot de la energie şi de la abundenţa ei. ca-n discotecile de epuraşi Duracell. ca viermii tineri.
– este foarte amuzant partea asta de compensat prin mâncare (şi de efecte secundare) pe genul “să (nu) ne (mai) folosim stomacul ca un vagin”. când poate ar putea fi compensat prin chestii mai … spirituale aşa, mai puţin pe stomac. sau mai puţin “compensate”? şi ce de motive aruncate în cârca senzaţiei de foame, care e doar o senzaţie. amuzamentul ăsta ar trebui să fie valabil şi la alcool.
– şi că eu depăşesc / consum / trec peste propriile-mi melodrame prin înţelegerea (profundă) a fenomenului, prin înţelegere îndeoşt’, chiar dacă deformez prin lentila dedicaţiei concentrate, întotdeauna adaptez conform, rapid, fără remuşcări şi regrete, şi cu scuzele de riguoare când este cazul.
Am minimizat treaba cu gândurile de însurătoare. FOst chiar important/ă. Până la urmă nu-s făcut din alt aluat şi nu ar mai trebui să fie nici o surpriză. E mai puţin vorba de o împlinire teribilă şi până la cer a dragostei, cât de un contract social convenabil. Pentru că a devenit mai important. Şi suntem pentru că devenim, la fel ca Ivan/Igor.
Postul din 9 august 2012
Încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina, încheie şi închide Crina.
uuokey, that should work.
the bigger game
Cred ca este pentru prima data cand vorbesc aici despre #politica.
Am nevoie sa-mi notez niste chestiuni pentru a putea fi verificate in timp.
Ma uimeste:
– precizia si siguranta reactiei ante-oficiala a stafului Base la fiecare alegeri / referendumuri
– foarte scurt mandatul al fostului prim-ministru MRU
– cederea relativ usoara a puterii catre USL in primavara 2012
– gafele penibile, viteza si greselile teribile a la USL intr-un timp atat de mic
Cum oare poti sa urci pe scaunul unei tari un mic vazut monstrulet, daca nu-l treci prin apa ‘Dunarii’ de cateva ori? Vezi “am fost invins de structuri” a lui Constantinescu in ’99.
Ce spun intr-un scenariu paranoia si la masa mai inalta este ca:
– mai sunt putine de vandut in tara
– politica Europei tinde sa se nationalizeze usor in extremis
– e un echilibru foarte precar acum de a juca intre State si Rusia pentru ca jucatorii cu mana forte sunt arabii si chinezii si de fapt nu stii incotro se inclina balanta (oricum am ales prost de fiecare data)
Lucru ce va fi confirmate dupa cum urmeaza de:
– invalidarea maine a referendumului din iulie 2012 (doah!)
– cateva dosare deja pregatite si gata instrumentate, cu unu-doua nume sonore USL PSD in lunile ce urmeaza
– caderea guvernului lui Ponta la sfarsitul lui septembrie 2012
– auto-scurtarea mandatului lui Base cu ceva concesii aferente de reviziune a Constitutiei etc
– preluarea electoratului DD… pe bani, ca ce-i mai simplu, direct de la tatuca lor
Si ca Base a avut dreptate in nu-stiu-ce-interviu in RL cand a spus indirect ca normal ca l-a placut pe Boc ca era manevrabil, ca abilitatiile sale economice erau secundare si a avut cea mai buna echipa de finantisti posibila dar adevarul crud a fost simplu… n-au fost bani. (Pe langa, sunt sigur ca taierea salariilor bugetare si pensiilor din 2010 se va dovedi una din cele mai bune decizii al momentului, contrar unui nou imprumut extern si asa ridicat. Asa cum 16% a lui Tariceanu a fost cea mai buna decizie economica post-revolutionara – contestata si privita cu multa frica la vremea ei.)
Restul e cancan pentru pensionari si taietori de frunza.
zen
Străinul meu preferat e un tip fără vârstă. Pictează şi îi place soarele. Am venit împreună cu trenul din Sibiu până în Bucureşti. Stătea în faţa mea şi se uita pe furiş la mine când îmi băgam nasul într-o carte veche s-o miros. M-am ruşinat. Lui îi place să călătorească şi să întâlnească străini. Am băut o cafea împreună şi i-am povestit nişte vise dubioase. Apoi am vorbit despre pisici. Era iarnă. Ne-am despărţit la metrou la gară. Am mers în direcţii diferite. I-am mulţumit pentru cafea de pe celălalt peron apoi ne-am privit, fără să zâmbim, până a venit metroul lui. N-o să ne mai vedem niciodată.
via nuspuicine