Se spune că nu este un film despre dragoste chiar. Ba-i fix despre dragoste, cuplu şi relaţii şi despre cum le deformăm în detrimetrul nostru ori ba. “It’s love, it’s not Santa Claus”.
Regizoral filmul este superb, şi te lasă în final cu senzaţia care trebuie, manipularea e fină şi deşteaptă, şi în acelaşi timp de un natural ingenuu. Mark Webb nu e consacrat al genului dar a potrivit-o foarte bine şi l-a ajutat şi scriptul plin de dialog între două personaje de nişă. Mie mi-a adus aminte de Sweet November (2001), deşi vorbim de alt registru drăgăstos, iar tot ca referinţe e sub ESOTSM (2004) şi regizoral chiar sub An Education (2009) – deşi tot despre decepţii şi deformări se vorbeşte şi aici.
În rolurile principale avem o ea – Zooey Deschanel – care e în acelaşi rol de spooky-indie ciudăţică şi atrăgătoare femeiuşcă care întoarce pe dos lumea unui bărbat, acelaşi rol de la “Ghidul autostopistului galactic” (la care se mai adaugă “Yes Man” şi “The Good Life”), iar el este Joseph Gordon-Levitt – pe care îl ştim adolescent din seria “3rd Rock from the Sun” şi dintr-o serie de roluri secundare care s-au strâns şi l-au adus într-un principal bine jucat şi care promite mai mult odată cu maturizarea sa (excelentă scena lor finală – mimică, emoţie, pauză, suprindere… tot, după ce Z.D. îi spune că ‘he was not the one’ şi-l ia de mână).
Filmul se joacă cu ideea jumătăţii unice şi predestinate în dragoste pe care o promovează avocăţeşte de la început şi cu pro şi cu cons (cele două personaje aparţinând fiecareia dintre tabere) în final o îmbrăţişeză de tot… dar nu… c’mon e doar un film, care trebuie să se vândă. Dacă în ESOTSM vorbim despre dragoste fără de care nu se poate trăi şi care coboară adânc în eul nostru, ba chiar relativ departe de înţelegerea noastră, mai ales în contexte la care nu ne aşteptăm, care nu funcţionează şi cu care mai ales ne-am crescut/învăţat să nu funcţioneze; dacă în High Fidelity (2000) se vorbeşte de dragostea din relaţia mai înspre viaţă reală, fără să te omoare şi fără să te definească dar lipsa ei să conteze destul încât să te descompleteze (şi modul de a accepta acest compromis); (500) Days of Summer (2009) este undeva la mijloc. Partea frumoasă este cea cu aşteptările pe care le avem de la dragoste şi care este rezultatul confruntării acestor aşteptări cu realitatea – screensplitish chiar. Relaţia celor doi este idilică, nu musai pusă într-un context banal. Satira apare şi este cumva subtilă: psihologul relaţiei este chiar sora protagonistului – nimic deosebit în asta – doar că este cu cel puţin 10 ani mai mică, o adolescentă pre-puberă, expertă în comportamentul uman şi pasionată de fotbal (soccer) :); prietenii lui cei mai apropiaţi nu au mai avut iubite de ani bune de zile; iar deşi visul său este să devină arhitect el este un copywriter de mâna doua la o companie de felicitări :).
Un film drăguţ, cu de toate. Musical, intimitate, situaţii comice şi dulci (sindromul Tourette în parc :) ), revolta împotrivă societăţii (de consum) şi pledoaria pro-autenticitate, dezamăgiri, fir epic asincron, happy-end but not so happy, but not so end şi inserţii grafice sau cu cameră suplimentară de-o minunăţie rară. Vote for Pedro! De browsat pe Youtube şi scenele care n-au ajuns în film. Ah.. şi nu în ultimul rând să nu uit … un soundtrack superb indie-like in frunte cu Regina Spektor. Superb! Cam aşa.
