Adevarul este ca in pat nu e prea mare diferenta intre o gospodina si o modeala (se poate citi si `futomodela`). Conteaza mai mult compatibilitatea pe zodie, din astea… Insa in viata de zi cu zi da. Si nu petrecem majoritatea timpului treaz in pat. Ca conteaza…
le: mda, sigur in timp n-am sa inteleg ce am vrut sa spun mai sus. ar trebui sa fiu ceva mai ingrijit cu mine, cu look-ul meu. macar pt pozele arc peste ani.
Am urechea si mirosul formate. Sa aud cand furtunul din baie de la masina de spalat se pravaleste pe jos improscand totul cu apa, cand fasolea fierbe prea tare si trebuie data la foc mic, cand fereastra la balcon nu se inchide bine si clantane de frig, cand… caloriferul nu mai face fata si trebuie aerisit. Cand… dar nu-i la mine-n casa.
Ce laba de oras. 225 de km sunt prea multi pentru a dansa o muzica buna pe timp de iarna, totusi. Desi in stilul asta ar cam trebui facuti, dus – si evident intors, cel putin o data pe luna. DJ CocoJambo imi fute weekendurile care le voi zbantzuite. Provincial sau distrus? Clubul si “peretii sufletului” se reduc la cabina telefonica materializata precum interiorul masinii. Daca alcool nu, dans nu, tigari nu, femei nu … eu pen’ce traim?
Cum furam pupicuri pe intuneric in bucatarie Andrei pen’ca era prea entuziasmata sa protesteze caci stingea lumanarea prajiturii cumparate de buni ca sa sarbatoreasca venirea zapezii. Pfuuuu… jap pup! Inca o data. Pfuuuu jap pup! Si tot asa. :)
Petru: furatul e romanesc
Petru: nu trebuie luptat, trebuie indreptat spre ceva mai bun
Petru: sa fure romanii, de afara – de la altii, s-ar numi imperialism
Obojit. Alergat azi pana la Buc pt un meeting. Si sarbatorit. Tre’ sa inchid dpdv _work anul asta, cu toate restantele care merita si sa-mi fac planuri pentru urmatorul. Aint no love si parca does not makes sense. Asa e.
update 5 dec: fost azi la bunici. pare bine ca i-am vazut. bunicul mult mai bine decat ma asteptam, bunica nu, P. e boala grea.
Road trip obositor si placut la Niculitel. Cu Pax si Alex Viz. Am luat-o putin off-road pe drumul care se face sub liniile de tensiune pe dealurile de langa si pe care-l scrutasem candva cu scroll pe Google Earth. Virtualul e virtual si totusi Matizul, din nou, nu e 4×4. Dar fun… pierduti prin padure indrumati inapoi de un carutas de lemne mirat cu “ce (dracu) cautati pe aici” :). Drumul prin Valea Teilor inca ne-renovat dar nu mi s-a mai parut asa prastie ca data trecuta.
Baut o cafia la pub-ul central din Isaccea si back home. Ieri in Pulse m-am dansat pe doua melodii, ne-consecutive, si multumindu-ma cu putin ma declar satisfacut. Now somn, si maine…
P. ar fi vrut sa fi ajuns la Chisinau de 1 decembrie.
De mult n-am mai simtit oboseala asta constructiva, de odihna activa (de weekend).
poze laterz.
Sambata seara mers la concert de mare angajament. O trupa necunoscuta Empty Place “MT Place” (se pare) la un concert de promovare “tinere talente” in Clubul Phoenix din Constanta. Probabil prima lor iesire pe scena ever. Foarte tare… sa fii a 10-a plus/minus si sa mangai chitari si tobe pe o scena locala. Mi-a placut foarte mult bateristul. Sala plina de colegii de clasa (probabil) care au cerut un bis si faceau galerie. Dragut:) Uite ca se poate. Daca si vocalul ar fi avut mai mult curaj, nu sa tina o linie corecta si timida, chiar ca…
Cu o seara inainte mai vazusem alte pepinitze deja consacrate constantence Blaxy Girls, dar la care n-am stat si nu-i chiar de mine. Dar astia aveau ceva. Pacat ca nu-i poza de calitate sa se vada emotiile si entuziasmul de pe fetele lor. Mai vreau!
(Mi-aduc aminte cum am nimerit aiurea in Cluj in 2007 la prima iesire pe scena a lor Guillotines. Ehhh… alte vremuri, alt registru).
Bravo bajeti (& fete)!
O luna fara alcool. Sa sarbatorim! Sevraj-sevraj…
Ieri s-a terminat Scorpionul. Pfiuuu… Asta trebuia sa fie propozitia de final. Am reusit sa ajung la revizie in sfarsit. Totul snur mai putin dezamagirea constientizarii ca trebuie facuta la fiecare 10K de km pe care ii fac totusi relativ repede. Decat ma asteptam. In Mamaia langa lac pus de-o poza kitschoasa pe telefon p-un soare portocaliu si pitic ce se retragea spre casa. In masina de langa o tanara domnita plangea de mama focului. Bai, dar plangeaaa…. pfua! Si asa frumos:) M-a pufnit un zambet larg. Putea sa planga din orice … parea din dragoste. Mama si ce mai cu foc si cu deznadejde plangea. Asta pret de 1 secunda. Am cotit-o repede de acolo sa nu stric intimitatea momentului. O reactie-mi ciudata, de obicei empatizez bolnavicios cu personajul. Dar era despre viata… si-i foarte misto asta, e viu :). Nu tiu minte sa fi plans mai mult de 1 data pentru gagici in parte. Exhale. Si-mi aduc aminte de o dupa-amiaza trista petrecuta langa morga la Judetean dupa un rezultat; si acum mi se increteste pielea pe mine. Cand am ajuns acasa atunci am luat-o in brate cu “ce bine ca esti” si alte alea. Durere … sau… viata.
Cand m-am intors trecand pe langa statea si fuma o tigara post-orgasmica cu mana scoasa pe geamul masinii. Again… exhale. Ce lectie buna am primit azi in trafic, trebuie sa ma enervez mai putin si sa casc ochii mai mult.
Bowling “Europa”, Constanta – Mamaia, sambata seara. Trei tineri – o ea si alti doi – iesind din media manelist-otevista-banal/normala din jur. Dupa tabela de scor pe ea o cheama Raluca. Maxim 22 de ani. An terminal de liceu sau mai degraba in primii ani de facultate. Frageda ca o capsuna, pleznind de tinerete, cu o usoara tenta de iapa in ea, neepatand. Pe genul cool. Cel putin vestimentar depasea pitipongeala din jur si se inscria lejer catre un trend mtvist, in blugi strimti si un tricou simplu. Nurii plini, un fundulet obraznic pe masura, usor greu, cat trebuie. Brate dezvelite si maini frumoase. O privire usor sasie care adauga, evident, mai mult deliciu. Feminina si cumintica. Ce mai… de ros, clar. Pe segmentul ei, normal. Nici baietii nu paraseau tabloul. Tineri – in primul rand – si frumusei. Imbracati tot asa inspre mtv, unul din ei chiar intr-o camasa alba simpla si misto, cu freze metrosexuale, exprimandu-se mai zgomotos decat colega lor la cate o reusita sau cate o nereusita mai rusinoasa. Pareau si nu pareau gay. Intre toti trei nici un gest de afectivitate senzuala – nu tu un pupic, nu tu un mangaiat tandru, nimic. Privindu-i ai fi avut impresia ca fata ar fi cu cel mai dragutel dintre ei, insa nu s-a dovedit nimic in sensul asta nici dupa plecarea lor.
Bun, si?! Ce?! Un trio vesel si optimist cu o tanara d-ra cu vino-ncoace care iesea usor din tiparele comune. Mi i-am inchipuit toti trei formand un triunghi amoros clasic. Din nou, n-am vazut nici un gest de la nici unul dintre ei catre altul sa tradeze asta. Nici nu trebuia. Literatura nu este o oglinda fidela a realitatii, trebuie doar sa porneasca de la ea si sa spuna o poveste buna. E o poveste buna? Poate ca da. Pai cum ar veni povestea? Pai… cum s-au cunoscut, cum s-au format cuplurile – caci initial trebuie sa fi fost doar unul dual, cum au avut scapari fiecare catre celalalt, cum s-au dezvoltat, cum s-au iubit, cum s-au bucurat… Sunt multe. Si, si… cine moare? Pai cineva, cuplul cel mai probabil. Si se schimba cel putin doi dintre ei. Minunat!… Si mai departe? Hai sa construim un dialog intre ei, poate doua-trei. Unul banal, unul intr-un moment important si altul descriptiv, poate nu dialog. Bun. Si… ce-si zic? Despre ce vorbesc? Ce le place? Ce este in mintea lor? De ce au ajuns impreuna? Ce-i motiveaza? Ce-i excita? Dar ce-i dezgusta? Cum le place cafeaua? De ce si-a ales o camasa alba? De ce au convenit sa nu se pupe in public? S-au mai impiedicat de lucrul asta si anterior? Cine conduce? De ce? Care e cel mai moale, dar cel mai protejat? Cine minte mai mult, dar de ce? Ce numar la pantof poarta?!!… Ho! E prea mult! Ah… nu e usor, nu?! … Normal ca exista o multitudine de detalii care sa se potriveasca tabloului descris initial. Cateva variante bune. Si povesti – unele mai bune, altele care prind mai putin. Toate insa cu o radacina in realitate care le face cu adevarat de succes, si exista o “the” versiune. Dar vine intrebarea buna: care este modalitatea artistica de a surprinde scena de mai sus? Literatura … poezia … pictura … fotografia … metrajul … videoclipul muzical… haikuul?! Ceva acolo e. Dar care e cea mai potrivita? …
Ei bine… Nu este literatura. De fapt… nu exista o poveste. E doar un tablou. Fotografia ar fi cea mai potrivita … art of choise in cazul de fata. Si o fotografie nici banala si nici usoara. Si da … una care poate spune o poveste. Degeaba invetez eu 16 personaje, degeaba le fac o dinamica reusita, degeaba le scot din marele normal, degeaba le explic si (sau nu) justific, degeaba exista lectii… povestea buna este secretul literaturii de cursa lunga. Al’ cel mai mare. Degeaba mi se iubesc ca iepurii intre ei, degeaba calca norme si obisnuit in picioare. Degeaba-i porn. Degeaba incerc sa le dau viata daca nu traiesc cum trebuie. Pot sa aud eu zeci de “Iti spun, imi iubesc nevasta / iubita … dar aseara a fost cea mai buna partida de sex din viata mea. Si-o iubesc… cu ea e altfel, normal ca e altfel; si ma simt un nenorocit pentru asta”. Eu n-o sa stiu cu adevarat niciodata ce se petrece in chimia intima a unui cuplu, chit ca nici nu imi trebuie integral asta. Decat daca le traiesc. Si le cam traiesc… destule destul. Dar povestea tata… unde-i povestea?
My weapon art of choise… este in continuare literatura. Pentru scene din astea trebuie folosit filmul fotografic. Nu, nu am sa-i pun capat, am sa caut in continuare “the” povestea. “Neinsurati / nemaritate la 30 si fara copii” inca isi cauta esenta. Nu sta in ubicuitatea detaliilor.
Era foarte frumoasa Raluca. La plecare, pe trepte s-a luat de dupa mijloc prieteneste cu cel in camasa alba, cel mai putin delicat. Le-ar fi stat bine tuturor trei in videoclipul necenzurat “Secretly” al celor de la Skunk Anansie.
Ce-i la noi in casa in fiecare we de cateva bune incoace. Sunt highly addictive.
Ce vreme splendida este afara!:) Cald, soare. Tras o fuga la mare: valuri bune! frumusele. Pacat ca apa rece-rece, undeva in jur de 12-13 grade, poate mai putin. Lasat gura apa ca la prajituri. Fost la Casino, erau catva kiteri spre capat de Mamaia. Era si unul cu un scuter pe apa, in costum full. Ce critzalau trebuie sa fi fost pah capul lui ca batea un pic de vant pe mal.
Nice:) So nice. :D
Azi am muncit toata ziua. Dupa o anumita ora. :O ! No more! Ma doare capul si ma simt de parca as fi facut cel mai nenatural lucru posibil. Pe termen lung trebuie facut ceva in sensul asta musai. In juniors veritas. Oare am inceput sa ating cota celor 10 ani de programare? Dar chiar sunt 10? …
Vreau si eu o muiere normala. De varsta mea, cu acelasi venit, cu aceleasi orizonturi, sa-i placa aceeasi muzica, fara complicatenii, fara 50j de fosti, potentiali, etc. Ce dileme fix de trenta am :D Se cunoaste ca a inceput luna lui noiembrie. In great horoscop zicea ca dupa 15 e rost de intins pe undeva, amin! sa fie.
Les jours s’en vont… of course.
D. = A. + L.
(rautatea, nebunia, piticii, amorfismul interior, nevoia de pargii de putere)
+
(rautatea, violenta, ‘bruxismul’, dezorientarea – de valori)
Este clar ca le caut, ca le atrag, ca universu-mi conspira alea-alea. Si-mi doream sa se contopeasca, nah ca se putu: pe negative. Dar pe pozitive n-aveti? Hai ca tre’ sa se poa’, hai ca este, hai ca vreau.
E oficial. Tre’ sa ma las de alcool. Cica. Nu-i grav, deloc… sunt doar un pic mic copchil de alcoolist. Dar intracolo ma indrept – deocamdata soft, dar sigur in timp, ca n-am cu ce. Asta au aratat analizele. Gama GT-ul in parametrii buni insa. Mai ramane de eliminat varianta unei viroze, alte analize, alta distractie dar…
… renunt (iar) la alcool. Macar o perioada. Niste trei luni. Sa vedem ce iese: iar depresii / obsesii sau reusesc sa razbat? E de incercat. Asta nu inseamna ca voi renunta complet-complet la alcool, un pahar de revelion, de Craciun… o sa fie acolo. Dar adieux chiar si betia lunara din ultima vreme – care curata ataaaat de bine pe interior. Sa vedem… de crapat, n-o sa crap. Poate descopar ceva nou despre mine.
Bun, asa… dar pe termen lung… ce dreacu’ pui in loc?!
mi-am dat seama de o chestie: poate ca acum la 30 nu stiu ce vreau, dar acum la 30 stiu sigur ca la 20 nu vroiam ceva serios, desi atunci aclamam si ma bateam cu pumnul in piept ca da.
Imi promisesem cand o sa dau peste suma-n plus peste cheltuieli o intind la munte. Si-am dat, si am fugeat… la Zarnesti – Piatra Craiului, unde mai fusesem candva tinerel pe la 20 de ani, cu Ani, una dintre primele mele prietene. E incredibil cum functioneaza creierul si memoria si cum lucruri de peste 10 ani sunt uitate, aduse aminte, distorsionate sau completate. Credeam ca stiu zona, unde cum se afla… as! nu mai tineam minte nimic, se lipisera de minte doar niste imagini afective, dar nu musai si conforme cu realitatea. Si totusi am nimerit drumul spre aceiasi cabana, am vazut aceleasi chei, am urcat acelasi varf… si amintirile au venit una cate una asa usor, prafuite teribil cum erau.
Am plecat tarziu, de putoare ce mi-s – a nu se repeta data viitoare, sculat de la 5:30 ca drumetii buni – si am ajuns pe la 16. Pana sa ajung trebuie sa-mi aduc aminte de bucuria imensa care m-a apucat de cum am intrat in Breaza si am vazut muntele, imbracat in sute de noante de aramiu si scaldat de un soare superb (am prins vreme foarte buna), si am inceput sa respir aer de la munte. Imi venea sa tip prin parbriz: am deschis geamul, setat pe folderul cu Interpol, dat la maxim si savurat cu toti porii – road trip. Asta pana-n serpentine unde am dat pe mute si am inceput sa fiu atent la drum si sa va gandesc ca o sa fie misto, ca o sa urc pe munte.
M-am cazat rapid – cabana era la fel (de comunista) si la fel de ieftina (30 RON / persoana) si asta fix la poalele muntelui de cum se termina orasul si incepe drumul forestier – si dai pe munte si m-a ferit Dumnezeu sa aleg un drum prin padure, am sezut cuminte prin chei – caci lumina pica rapid si nu aveam mult timp pentru drumetii complete. Aceleasi ziduri frumoase de piatra, rememorate altfel, care urcau pana la cabana Curmatura unde am facut un popas de 5 minute si dai inapoi sa nu ma prinda noaptea pe drum. Pana la urma m-a prins, prin voia mea – refuzand de 3 ori sa fiu luat pasager ba de ATV-urile cabanierilor (care se pare ca ofera servicii de deplasare pt turistii comozi) ba de o Dacie cu muncitori forestieri carora m-am chinui sa le pui o siguranta la masina. Am venit singurel cu telefonul pe post de lanterna si insotit inca de la cabana de un catel de care m-am apropiat si l-am adus inapoi la civilizatie, parea nu’s cum pierdut prin padure. Domne, e frumos la munte! E chiar foarte frumos. Dar eu am plecat de nebun, no more. Iti iei soatza, prietena, amanta… prietenii, un amic foarte bun, colegii. Pe langa faptul ca nu-i foarte sigur sa urci pe munti de unul singur (doah! – in aceasta categorie nu intra insa traseele mega-turistice gen… Jepii Mici), bucuria nu-i bucurie daca nu-i impartita. Si telefon, twitterisme si alte mecanisme de astea moderne nu tin apa. Dar… decat deloc, si terminat cu bine, e bine si asa. N-am eu pasarica de-mpartit si nici bani de aruncat din buzunare.
Pe noapte cele doua paturi si sacul de dormit de-abia de-abia m-au salvat de o raceala, dar supravietui omenos. Si a doua zi am luat-o prin padure, cu foc in vene sa ajung pe varf. In acelasi timp foarte relaxat, atat de relaxat inca am pierdut traseul de trei ori :) (la inceput cand se facea o sageata mare la stanga, nu ca eu stiu mai bine, intors cand deja eram cu nasul aproape de panta, mai ca escaladam, si dai si chinuie-te si coboara prin padurea abrupta, apoi ratat tot o “curba” noroc cu unii care veneau “din sens opus” – stop joc ca ne-am tzapuit si noi, si a treia oara pe platou unde pur si simplu o luasem inainte uitand unde si de ce eram). Partea nasoala e ca in prima drumetie am cam tras sa ma incadrez in timp si imi fortasem deja articulatiile la genunchi, iar cum de pe platou aleg sa ajung mai rapid pe Piatra Craiului Mica pe un drum destul de greoi prin padure… imi cedeaza genunchii dar la modul… abandon sau nu?! M-am prins repede unde era buba – depuneam un mega efort sa reduc momentul din incheieturi – asa ca am bagat toata ciocolata care o aveam, baut aproape toata apa… facut doua bastoane din crengi si da-i si lupta. N-am murit, si am ajuns mai repede decat credeam. In varf o groaza de lume la poze si la popas. Tras un pic sufletul, twitterit ca imi venea sa strig de bucurie si dai inapoi la vale pe inceputul culmii. Partea nasoala… am terminat apa si nu stiam cand voi da peste urmatorul izvor pana la prima cabana.
Insa divinitatea imi face un cadou neasteptat pe drum si o mica lectie de viata. Un mar galben. Pe jumatate rontait si scapat pe jos, murdarit si neridicat. Apa! Am stat ceva pe ganduri dar nu ma jucam cu setea, puteam sa fiu la 3 ore de urmatoarea sursa de apa, indepartat partile murdare si folosite si… a fost cel mai savuros mar din viata mea. O sapoare, o mireasma… greu de descris. Cel mai bun mar din viata mea! Nu credeam ca gustul iti poate aduce atata si nu credeam ca un mar, si mere doar am mancat cu sacii, imi mai poate oferi surprize. Acum ceva ani un muntzoman spunea ca cea mai buna mancare ever fusese un kil de lapte si o bucata de mamaliga de la o mamaie prin nu’s ce sat indepartat. Oh da! Bun. Pana la urma am dat si de apa, facut plinul… ajuns la cabana, n-aveau Gatorate, transpirasem tot de aveam urme de sare solida pe frunte. Bagat iar o ciocolata si luat batraneste prin padure inapoi cu “bastonul” dupa mine, depasindu-ma coarde de turisti care isi terminasera si ei programul ca deja batea ora 5.
N-am mai ramas, sunat pe Cifone si stabilit o sambata seara-n Control, unde am alergat ca sa ajung, l-am intersectat si pe Pax pana la urma, si am tras un party slab alcoolizat – nu-mi ducea ficatul – dar dansat – cat s-a putut, ca de abia indoiam genunchii – ca-n vremurile bune-bune, gratie evidenta minunatului DJ. Pana la urma benzina a fost exact ca-n buget, desi taxa de autostrada la intoarcere am platit-o jumate cu maruntul din masina. Daca n-o gandisem/planuisem :).
Frumos we.
Imi pare enorm de bine ca am reusit sa ma rup de rutina cald-tampitica si lenesa de acasa, si ca mi-am facut damblaua, ca am ajuns in sfarsit la munte si ca acum ma pot indrepta catre altceva. Din fuga reiterarii si reconstructiei gimnasticii gandirii sanatoase extrag urmatorul lucru. Exista pentru mine in esenta doua feluri de turism: turism de paparazzo – tzaca-paca, bifat locurile si facut poze ca sa le pui pe hi5&comp si turism asumat – a intra in lucruri, a le gusta si a le cunoaste cu adevarat. Sa stai intr-un loc cel putin o saptamana, sa vezi cum se coace painea locala, sa deprinzi obiceiurile locului si sa te pierzi in ele, sa te iubesti cu o femeie de acolo… O saptamana? 6 luni. 2 ani! Cat timp ai tu de vacanta.
Gratie lui Radu M. ajung sa vad un Almodovar misto. Gen 9/10. (Dar in afara de “La Mal Education” am vazut vreounul sa nu-mi placa?) Nu vreau sa intru in foarte multe detalii: povesti intretaiate espaniolas – care se aduna toate perfect la final!, multe metafore cinematografice, insight-uri de film a lot… Dar… si cu o poveste frumoasa care m-a prins. Exista intotdeauna o dihotomie intre cine suntem in afara noastra prin prisma ‘celorlalti’ si ce vrem de la noi insine. Si avem o datorie (morala) fata de sine sa facem pace intre personajele astea. Cum era ultima replica? “Daca faci un film, il termini, chiar daca esti orb.” Cheia (si-i servita) este in scena in care Lena se auto-“traduce” intrata in salonul de proiectie a sotului bolnav de gelos. Superba si scena/metafora cu fotografiile (viata) rupte bucati din care fiul incerca sa refaca macar una.
Penelope face un (tri-)rol tzutz, peste “Volver” (citat dintr-un interviu: “We rehearsed every day for three and a half months for Broken Embraces. I like having that time.“). Si desi intreg filmul aduce cu “Todo sobre mi madre” (+ “Carne tremula” ?) e-n alt registru; din pacate insa pentru neofiti sunt sigur ca plictiseste de la jumatate incolo.
Misto. Uite si o cronicuta buna.
Pentru ce mi-a pus xenoane cumnat`miu la masina? Ca sa vad eu mai bine pe campiile patriei, cu faza lunga. Ce misto se puteau vedea luminile orasului la departare pe curbura golfului oglindindu-se-n apa, incapsulate de jarteaua parasolarului… “je suis longue l’ombre de ma jeunesse”. Cand esti, cand nu esti… atent la ce ti se intampla in jur. Septembrie si octombrie au cam curs una dupa alta cu mult somn si ceva munca. Si ceva dor. De duca. Asteptam cu viu interes depresivul noiembrie. Afara sunt 18 grade Celsius si pe culme bate vantul intens. Portocalele inca mai au urme de feca rahat pe ele.
Am cam frecat-o, este foarte adevarat. Noul meu moto? Deunazi am gasit “caietele” din anul III cu Magda. Scriam bine, ma uimesc ce cursivitate si ce vocabular aveam… dar departe de lipsa naivitatii stangace – fara experienta. Insa niste notite… excelente. Se pare ca-s foarte bun la astea cu liniuta, si-i clar ca imi lipseste tehnica sa le expun. (Lucru care s-ar putea invata). Si totusi lipseste cea mai importanta liniuta: cand o pufnise plansul blablabla… Ce teribile diferente de perceptie intre 20 si 30. Ce era important atunci (noaptea aia de despartire fotografiata-n detaliu la zeci de minute, si ce de motive egoiste, si ce de replici pline de cinism infatuat si ‘ntelectual… de… unde?!) si ce vaz acu. Si cat de puternice povestile singulare reluate in alta ordine.
Revenind: iar am prea mult munca, ar trebui sa fac ceva in sensul asta, niste juniori, si fac. Regularizarea pe anul asta ma va pali rau daca nu-mi vine un proiect “extra”. Iar 8 milioane pentru indreptat si vopsit 2 usi si-o aripa mi se pare prea mult. Macar daca erau troznite bine.
Dar nu despre asta era vorba. Poezia luminilor unui oras pozitionat fericit langa mare si nefericit conectat cu alte directii, doar N si S. Despre Didi nu scriu.
