mai multe poze
Imi promisesem cand o sa dau peste suma-n plus peste cheltuieli o intind la munte. Si-am dat, si am fugeat… la Zarnesti – Piatra Craiului, unde mai fusesem candva tinerel pe la 20 de ani, cu Ani, una dintre primele mele prietene. E incredibil cum functioneaza creierul si memoria si cum lucruri de peste 10 ani sunt uitate, aduse aminte, distorsionate sau completate. Credeam ca stiu zona, unde cum se afla… as! nu mai tineam minte nimic, se lipisera de minte doar niste imagini afective, dar nu musai si conforme cu realitatea. Si totusi am nimerit drumul spre aceiasi cabana, am vazut aceleasi chei, am urcat acelasi varf… si amintirile au venit una cate una asa usor, prafuite teribil cum erau.
Am plecat tarziu, de putoare ce mi-s – a nu se repeta data viitoare, sculat de la 5:30 ca drumetii buni – si am ajuns pe la 16. Pana sa ajung trebuie sa-mi aduc aminte de bucuria imensa care m-a apucat de cum am intrat in Breaza si am vazut muntele, imbracat in sute de noante de aramiu si scaldat de un soare superb (am prins vreme foarte buna), si am inceput sa respir aer de la munte. Imi venea sa tip prin parbriz: am deschis geamul, setat pe folderul cu Interpol, dat la maxim si savurat cu toti porii – road trip. Asta pana-n serpentine unde am dat pe mute si am inceput sa fiu atent la drum si sa va gandesc ca o sa fie misto, ca o sa urc pe munte.
M-am cazat rapid – cabana era la fel (de comunista) si la fel de ieftina (30 RON / persoana) si asta fix la poalele muntelui de cum se termina orasul si incepe drumul forestier – si dai pe munte si m-a ferit Dumnezeu sa aleg un drum prin padure, am sezut cuminte prin chei – caci lumina pica rapid si nu aveam mult timp pentru drumetii complete. Aceleasi ziduri frumoase de piatra, rememorate altfel, care urcau pana la cabana Curmatura unde am facut un popas de 5 minute si dai inapoi sa nu ma prinda noaptea pe drum. Pana la urma m-a prins, prin voia mea – refuzand de 3 ori sa fiu luat pasager ba de ATV-urile cabanierilor (care se pare ca ofera servicii de deplasare pt turistii comozi) ba de o Dacie cu muncitori forestieri carora m-am chinui sa le pui o siguranta la masina. Am venit singurel cu telefonul pe post de lanterna si insotit inca de la cabana de un catel de care m-am apropiat si l-am adus inapoi la civilizatie, parea nu’s cum pierdut prin padure. Domne, e frumos la munte! E chiar foarte frumos. Dar eu am plecat de nebun, no more. Iti iei soatza, prietena, amanta… prietenii, un amic foarte bun, colegii. Pe langa faptul ca nu-i foarte sigur sa urci pe munti de unul singur (doah! – in aceasta categorie nu intra insa traseele mega-turistice gen… Jepii Mici), bucuria nu-i bucurie daca nu-i impartita. Si telefon, twitterisme si alte mecanisme de astea moderne nu tin apa. Dar… decat deloc, si terminat cu bine, e bine si asa. N-am eu pasarica de-mpartit si nici bani de aruncat din buzunare.
Pe noapte cele doua paturi si sacul de dormit de-abia de-abia m-au salvat de o raceala, dar supravietui omenos. Si a doua zi am luat-o prin padure, cu foc in vene sa ajung pe varf. In acelasi timp foarte relaxat, atat de relaxat inca am pierdut traseul de trei ori :) (la inceput cand se facea o sageata mare la stanga, nu ca eu stiu mai bine, intors cand deja eram cu nasul aproape de panta, mai ca escaladam, si dai si chinuie-te si coboara prin padurea abrupta, apoi ratat tot o “curba” noroc cu unii care veneau “din sens opus” – stop joc ca ne-am tzapuit si noi, si a treia oara pe platou unde pur si simplu o luasem inainte uitand unde si de ce eram). Partea nasoala e ca in prima drumetie am cam tras sa ma incadrez in timp si imi fortasem deja articulatiile la genunchi, iar cum de pe platou aleg sa ajung mai rapid pe Piatra Craiului Mica pe un drum destul de greoi prin padure… imi cedeaza genunchii dar la modul… abandon sau nu?! M-am prins repede unde era buba – depuneam un mega efort sa reduc momentul din incheieturi – asa ca am bagat toata ciocolata care o aveam, baut aproape toata apa… facut doua bastoane din crengi si da-i si lupta. N-am murit, si am ajuns mai repede decat credeam. In varf o groaza de lume la poze si la popas. Tras un pic sufletul, twitterit ca imi venea sa strig de bucurie si dai inapoi la vale pe inceputul culmii. Partea nasoala… am terminat apa si nu stiam cand voi da peste urmatorul izvor pana la prima cabana.
Insa divinitatea imi face un cadou neasteptat pe drum si o mica lectie de viata. Un mar galben. Pe jumatate rontait si scapat pe jos, murdarit si neridicat. Apa! Am stat ceva pe ganduri dar nu ma jucam cu setea, puteam sa fiu la 3 ore de urmatoarea sursa de apa, indepartat partile murdare si folosite si… a fost cel mai savuros mar din viata mea. O sapoare, o mireasma… greu de descris. Cel mai bun mar din viata mea! Nu credeam ca gustul iti poate aduce atata si nu credeam ca un mar, si mere doar am mancat cu sacii, imi mai poate oferi surprize. Acum ceva ani un muntzoman spunea ca cea mai buna mancare ever fusese un kil de lapte si o bucata de mamaliga de la o mamaie prin nu’s ce sat indepartat. Oh da! Bun. Pana la urma am dat si de apa, facut plinul… ajuns la cabana, n-aveau Gatorate, transpirasem tot de aveam urme de sare solida pe frunte. Bagat iar o ciocolata si luat batraneste prin padure inapoi cu “bastonul” dupa mine, depasindu-ma coarde de turisti care isi terminasera si ei programul ca deja batea ora 5.
N-am mai ramas, sunat pe Cifone si stabilit o sambata seara-n Control, unde am alergat ca sa ajung, l-am intersectat si pe Pax pana la urma, si am tras un party slab alcoolizat – nu-mi ducea ficatul – dar dansat – cat s-a putut, ca de abia indoiam genunchii – ca-n vremurile bune-bune, gratie evidenta minunatului DJ. Pana la urma benzina a fost exact ca-n buget, desi taxa de autostrada la intoarcere am platit-o jumate cu maruntul din masina. Daca n-o gandisem/planuisem :).
Frumos we.
Imi pare enorm de bine ca am reusit sa ma rup de rutina cald-tampitica si lenesa de acasa, si ca mi-am facut damblaua, ca am ajuns in sfarsit la munte si ca acum ma pot indrepta catre altceva. Din fuga reiterarii si reconstructiei gimnasticii gandirii sanatoase extrag urmatorul lucru. Exista pentru mine in esenta doua feluri de turism: turism de paparazzo – tzaca-paca, bifat locurile si facut poze ca sa le pui pe hi5&comp si turism asumat – a intra in lucruri, a le gusta si a le cunoaste cu adevarat. Sa stai intr-un loc cel putin o saptamana, sa vezi cum se coace painea locala, sa deprinzi obiceiurile locului si sa te pierzi in ele, sa te iubesti cu o femeie de acolo… O saptamana? 6 luni. 2 ani! Cat timp ai tu de vacanta.
