Bucuresti. Nato lu’ ma-sa si lu’ ta-so. Ok. Pe strada plin-plin de gaborime (stau in centru, e normal), ma rog… pot fi evitati, ocolesti mai mult. Eh, te mai izbesti de ei, o freaca, se plictisesc etc. Nu asta vroiam sa spun, sunt PRO NATO, pe negandite asa (si astept cu bratele deschise rachetele americane vandute la afgani, mutate la iranieni, remutate la afgani, colo ashea la mine la Cta). Ma gandeam la altceva: cum era pe vremea lui Ceasca, ce regim de teroare trebuia sa fi fost pe strada, in viata de zi cu zi, sa-ti dardaie curu’ fata de orice militean si de baiet cu ochii albastrii, sa nu poti sa faci nici poc! nici fleosc! Sa barfesti conspirativ cu prietenii pe la colt de… de… pe la colt de acasa la tine. Si sa-ti fie frica si acolo ca te toarna unul din ei. Baaaa! crunt. Sa nu poti sa ai aprozarul tau, motocicleta ta, revista ta… Cata libertate am prins noi in ’96-’05, o normalitate normala, dar de apreciat ca orice lucru implicit atunci cand dispare sau atunci cand este amenintat.
De parca nu l-ar fi putut tine la Sinaia sau la Valenii de Munte, aer curat, spatiu-a-lot… Ca ploaia de vine-n oras pe neinvitate de parca n-ar putea sa stea acolo la tara la ea unde-i nevoie sa creasca grau’, sa creasca orzu’.
Ba, bun! Nu foarte bun, dar bun. Si scenariu si regie. Mi-au placut si actorii – mai ales ea. Nu-i film de dragoste, pare, mai mult ca sigur a fost promovat ca atare. European. Numa’ bun de umplut o seara tembela plina de munca si lipsa finante de miercuri. Nu vreau sa fac o cronica, nu-i scopul meu – de doi ani ma chinui sa finalizez una la “Lost in Translation” si nemas, asa ca… – mah da’ te scoate din ale tale. Scena cand ii spune cine e – cum se invarte camera de la stanga la dreapta si inapoi ca sa dea “largime” (importanta) cadrului de se opreste timpul. Cum se povesteste la usa, estic asa, traditional, povesti de oameni in doi timp si trei miscari d-un val de evenimente (s-a fugit, a murit, traiesc cu un consatean care n-are cum sa se indragosteasca de sor-mea. mai ales ca-i moarta). Evident, e si povestea dah dragoste interzisa – da Tristan si da Isolda – care este, si reusesc, cu happy-end. Sunt contrapuncte puncte. Si fara metafore. Sunt si vreo 2 scene hilare cu niste fantezii de zi sau chiar vise betive cu capul pe masa-n bucatarie. Si cu-o muzica atat de potrivita, cu o bucata atat de clasic-pasionala pe scena de amor climax dintre personagiuri. Si-o bruneta accidentala de-si dezveleste sanii frantuzeste de-o feminitate cruntisima. De vazut ce mai.
