at your fingertips

· · · Leave a comment

Tagged: ,

During the Korean War, G.’s unit was involved in routine parachute training. One day, as the group was preparing for a drop, it was discovered that there were not enough regular parachutes to go around, and one of the right-handed men was forced to take a left-handed chute. “It is the same as the others,” the ordnance sergeant assured him, “but the rip cord hangs on the left side of the harness. You can release the chute with either hand, but it is easier to do it with the left.” The team boarded the plane, went up to eight thousand feet, and over the target area one after the other they jumped out. Everything went well, except for one of the men: his parachute never opened, and he fell straight to his death on the desert below.

G. was part of the investigating team sent to determine why the chute didn’t open. The dead soldier was the one who had been given the left-handed release latch. The uniform on the right side of his chest, where the rip cord for a regular parachute would have been, had been completely torn off; even the flesh of his chest had been gouged out in long gashes by his bloody right hand. A few inches to the left was the actual rip cord, apparently untouched. There had been nothing wrong with the parachute. The problem had been that, while falling through that awful eternity, the man had become fixated on the idea that to open the chute he had to find the release in the accustomed place. His fear was so intense that it blinded him to the fact that safety was literally at his fingertips.

“Flow the Psychology of Optimal Experience” – Mihaly Csikszentmihalyi, Chapter 9 `Cheating Chaos`

“The Happiness Advantage – The Seven Principles of positive psychology”

· · · Leave a comment

Tagged:

“The Happiness Advantage – The Seven Principles of positive psychology” (Avantajul fericirii – 7 principii ale psihologiei pozitive) de Shawn Achor (2011)

Studiul depresiei şi al bolilor psihice nu aduce sănătate, ci echilibru&funcţionalitate (“the absence of the disease is not health”). Mai mult, vindecarea completă se pare că nu există, ci doar ameliorare – şansele de recidivă sunt mari pentru astfel de belele. Deci ce-i de făcut, şi plus, ce se întâmplă cu restul populaţiei “normale”? Aşa că ‘specialiştii’ s-au pus pe studiul fericirii şi al pozitivului, şi asta se face din ’90 încoace, cu deschidere largă către public din 2000, cu ajuns şi pe rafturile .ro de prin 2007.

“What was going on here was that like so many people in contemporary society, along the way to gaining their superb educations, and their shiny opportunities, they had absorbed the wrong lessons. They had mastered formulas in calculus and chemistry. They had read great books and learned world history and become fluent in foreign languages. But they had never formally been taught how to maximize their brains’ potential or how to find meaning and happiness.”

Principala bubă este că se porneşte de la o premisă care s-a dovedit a fi falsă – fericirea decurge din succes (bani, putere şi sex). Se pare că este fix invers deoarece dacă fericirea este un rezultat al succesului nu ajungi niciodată la ea pentru că nu faci decât să schimbi / ridici standardele. Este invers, fericirea vine precum ‘a state of the inner mind’, iar asta se cultivă, se antrenează, la fel cum se procedează cu muşchii la sala de sport.

Shawn Achor îşi face CV-ul destul de bine în clipul TED de mai jos, ceea ce este prezentat pe lung şi la începutul cărţii:

după care face un howto al ‘how to get happy-er’ şi îl înglobează în 7 principii. Asta când aproape orice afirmaţie şi fiecare procent sunt cu trimiteri către un studiu – mai mult sau mai puţin forţate, parcurgând aproape tot ce am auzit în ultima vreme despre despre pozitiveală în literatura de specialitate. Şi anume:

The Happiness Advantage (Avantajul Fericirii)
– pune fericirea înaintea succesului
– fericirea poate veni şi din lucrurile mici, ca o bombonică primită cadou pe neaşteptate
– raportul ştiinţific de compensare a lucrurilor negative este de 2.9013 (raportul din Losada Line), adică de 3:1

The Fulcrum and the Lever (Pârgia şi Punctul de Sprijin)
– a-ţi schimba punctul de vedere în avantajul tău face toţi banii. care parte a paharului o vezi: cea plină sau cea goală? nu controlezi ce e în pahar, dar poţi controla ceea ce vrei să vezi.
– un experiment drăguţ din 1979 a lui Ellen Langer când au luat un grup de bătrâni de 75 de ani, i-au izolat într-o pensiune şi i-au pus să se comporte toţi ca la 55 de ani, de la haine până la discuţii, până la ce se difuza la TV şi presa care o citeau. Rezultatul după câteva săptămâni: au cam întinerit – de la abilităţi psihice până la fizice, cam cu 10%. deci cum te percepi contează.
– munca se împarte în: a Job, a Carrier, a Calling. Make it a Calling, motivaţia contează. dând importanţă la ceea ce faci – “mai mare decât tine”, pe pozitiv, it works. “să facem bani” e adevărat, dar nu are o motivaţie intrinsecă, când aceasta apare lucrurile funcţionează mult mai bine.

The Tetris Effect (Efectul Tetris)
– cine joacă Tetris toată ziua o să vadă în jurul sau doar blocuri Tetris de aranjat. “ochelarii de cal” sunt dăunători şi se crează de la sine prin repetiţie.
– programatorul va vedea doar bug-uri peste tot, contabilul solduri şi avocatul conflicte. ceea ce poate fi un efect negativ faţă de cei din jurul tău.
– poţi inversa efectul de Tetris repetând lucrurile bune: iertarea, pozitiveala, optimismul şamd
– una din principalele funcţii ale creierului este filtrarea informaţiilor din exterior. dacă te uiţi la OTV şi vei auzi doar crime, violuri şi infracţiuni, asta îţi va deveni media de informaţie, “normalul”, iar creierul va intra în efectul de Tetris, pe negativ. hai să-l antrenăm să vadă lucruri pozitive. seara înainte de culcare adu-ţi aminte din ziua curentă 3 lucruri pozitive. şi repetă asta pt 1 lună. înveţi creierul să scaneze şi să reţină pozitivul. fă asta într-un jurnal, sau în grup cu familia sau cu echipa.
– efectul de Tetris pozitiv poate deveni precum ‘ochelari roz’ şi să-ţi deformeze realitatea? poate, dar e doar un risc. efectele pozitive nu vin singure, te transformă cu totul, şi nu te fac mai ignorant şi mai prost, ci din contră.

Falling Up (Să cazi în sus)
– greşeala e un instrument de creştere
– prinde lecţia din orice nereuşită
– crizele aduc şi lucruri bune, să le găsim. iar partea cu jumătatea plină a paharului. cine o vede îi aduce avantaje.

The Zorro Circle (Cercul lui Zorro)
– cercul lui Zorro = small steps
– ca să devină un mare luptător pt început Zorro se antrena doar într-un cerc cu raza de 1 m. după ce devenise f bun acolo cercul se lărgea.
– dacă camera ta e un mare dezastru nu începe prin a face ‘marea curăţenie’ care n-a început vreodată că n-ai fost în stare să te apuci de ea. propune-ţi pt început să faci curat doar pe birou. al doilea pas: nu treci mai departe, ci câteva zile chinuie-te ca biroul să rămână curat. după care restul va urmă de la sine lărgind cercul cu câte puţin.
– “fight-or-flight” nu te ajută indiferent cât de mare/mică e problema, este un mecanism depăşit valabil “în junglă”, e totul sau nimic. aşa că începe să-l păcăleşti făcând un cerc de control mic care devine din ce în ce mai mare.

The 20-Second Rule (Regula celor 20 de secunde)
– un simpatic şi util capitol despre procrastinare
– suntem putori by default. common sense is not common action. willpower fails.
– voinţa, ca orice resursă umană – ca atenţia spre exemplu, se consumă, se erodează (pe parcursul unei zile, unei perioade de timp). ţine cont de aceasta.
– ne uităm la TV şi nu mergem la teatru pentru e mai uşor să iei telecomanda şi să stai în canapea.
– orice ia mai mult de 20 de secunde de făcut n-o să faci
– cum combaţi: ce-i rău pune cel puţin 20 de secunde între el şi tine, ce-i bun adu-l la sub 20 de secunde (dormi îmbrăcat în treaning şi cu adidaşii de sport lângă pat dacă vrei să alergi dimineaţa).
– odată ce se creează un obicei din asta apare efectul de Tetris pozitiv. (media ar fi cam 1 luna de insistenţă ca anume creierul să intre pe pilot-automat).

Social Investment (Investiţia Socială)
– nu eşti singur, investeşte în ceilalţi
– mulţumeşte sau laudă pe cineva în grupul tău social cel puţin odată pe zi, mijlocul de comunicare e mai puţin important
– şi alte chestiuni de bun simţ: do share, cere ajutorul, oferă-l, comunică, fii animal social. fii cultural.

În finalul cărţii perorează americăneşte pe faptul că binele atrage bine şi când tu eşti fericit sunt şi ceilalţi din jurul tău şi toată lumea e mai fericită şi mai puţin stresată şi mai rezistentă la probleme. Yupii! (pentru că aşa suntem hard-wired, susţinând teza controversată a neuronilor-oglindă).

Curgând la vale pe Cişmelei

· · , · 1 Comment

Tagged: , ,

De obicei seara când vin din oraş nu parchez imediat în faţa blocului ci urc uşor spre Brotac şi las maşina să curgă la vale pe Cişmelei, făcând un ocol lent la Cireşica în jurul Phoenixului şi înapoi spre casă urcând turat dealul unde la poale era cândva Ozana. A devenit un obicei. E un lucru care mă face să-mi aduc aminte de când mă simţeam viu, bolnav de gelozie, căutând acu’ câţva ani silueta unui Citroën bleu, siluetă care chiar dacă găsită ori ba nu avea să-mi releve nimic important despre nimic. Dar mă simţeam viu. Ulterior, după ce mi-am dat seama că “pelegrinarile” mele nocture nu-s decât pretexte de dor-de-ducă, şi că încleştările unei minţi prea preocupată de gândurile sale nu-s decât simple motive, mi-au devenit atât de dragi şi s-au umplut de un egoism simpatic încât mi le permit precum deliciu să le reproduc seară de seară înainte de a urca în bloc, ca un fel de “guilty pleasure” foarte personal.

Şi stau şi mă întreb ce ANUME mă făcea să mă simt atât de viu atunci, deşi eram beteag în obsesia mea parazitară, şi dacă viul ăla era important şi cât de important e pentru mine, din lucrurile alea care-s importante. Şi e! Culmea, e. Aşa că mai trag o tură de Tomis Nord, ‘lunecând la vale încet pe Cişmelei ca într-o poezie urbană şi robinsciană. Până la urmă m-a ajutat tehnologia să aflu “ce şi când” şi nu “cum”, şi până la urmă mi-a cedat şi erotic ajungând să regret momentul cu toţi rărunchii de-o greşeală de nerepetat, ca ulterior… astea să pălească zdravăn înspre “nimic important” şi să rămână glisatul la vale pe Cişmelei. Unul din puţinele momente când mă simt atât de viu în oraşul ăsta şi de care încerc să-mi aduc înainte de a parca spre casă.

Mi-aş dori că toate zilele să simt acest viu ca acum… la vale, pe str. Cişmelei, seara, Constanţa, ianuarie, 2013.

Postul din 11 ianuarie 2013

· · · Leave a comment

– Rebe, tu ce vrei să te faci când o să fii mare?
– Nimic.
– Nimic, nimic… ?
– Nimic…
– Adică… vrei să te faci puturoasă?!
– Da. Se gândeşte puţin. Adică… vreau să mă fac mamă şi atât.

Q.E.D. , civilizaţia poate să meargă mai departe. Rebe are acum 4 ani şi 8 luni.

Miocardul neantrenat

· · · Leave a comment

Tagged:

spusă mai bine ca aici n-am citit-o în nicio revistă:

“Mărirea simultană a forţei de contracţie şi a frecvenţei realizează creşterea debitului cardiac. Un miocard neantrenat sau afectat patologic are o posibilitate redusă de creştere a forţei de contracţie. De aceea, la suprasolicitare răspunde predominant prin tahicardie, realizată prin intervenţia predominantă a stimulării sistemului nervos simpatic prin intermediul norardenalinei şi adrenalinei, aspect ce rezultă prin determinarea concentraţiei sanguine a acestor catecolamine la antrenaţi şi neantrenaţi. Creşterea exclusivă sau cu precădere a frecvenţei cardiace la neantrenaţi sau deficitari cardiaci constituie însă un mecanism deficitar de adaptare la efort pentru că diastola se scurtează, umplerea diastolică este mai redusă şi debitul sistolic scade. Frecvenţa maximă la care tahicardia contribuie la creşterea debitului cardiac este în jur de 170 (160-180) cili pe minut, peste care scade. În jurul acestei valori aportul de oxigen este maxim.”

Fiziologie umana – P. Groza, Ed. Medicala, 1980 ediţia a III-a.

Postul din 30 noiembrie 2012

· · · 2 Comments

Tagged: , ,

Dacă nu o scriu pe asta am să o uit.

Era o zi de săptămână obişnuită, trecuse parcă de ora 00 şi deşi ieşisem la ceai pe seară încă mai aveam chef de interacţiune aşa că m-am decis să nu stau în casă şi să fac măcar un ocol de Tomis Nord, pe jos că afară era frumos şi cald. În faţă la Phoenix era un tip uşor pierdut, undeva la un 27-28, mic, bonom, uşor îndesat şi cu ochii puţin bulbucaţi – genul de tip empatic, sociabil, ţepar de meserie. Prima lui replică a fost dacă am un minut să pot să-l ajut cu ceva, care era un pic altfel formulată decât în mod obişnuit aşa că i-am zis sigur. Dacă ştiu de în bar se poate plăti cu CC că nu prea are bani la el sau dacă ştiu un bancomat BRD în apropiere. Ştiam sigur că nu se poate plăti cu cardul şi bancomatul BRD era undeva la Brotac. Să îl ajut / conduc până acolo, să luam un taxi, pe urmă ne-am fi întors în bar şi ar fi făcut cinste cu băutură. Sigur. (De fapt eu mă dusesem să îmi ridic trotineta abandonată acolo, avusesem o zi de rahat şi scosesem lume la suc, la care am ras 2 beri iar eu nu şofez beat. Era luni.) Aşa că am invitat pe individ să-l duc cu maşina, asigurându-l că locuiesc în zonă şi-o cunosc bine.

Pe drum, după ce s-a minunat că l-am luat, şi că nu-i par dubios – ba eşti un pic dubios, dar nu atât de dubios încât să nu te iau în maşină – ba nu, că e ceva, că am simţit eu în privirea sau vocea lui că e un om ok. Şi că vreau să-l ajut şi că, ah… ai lăsat maşina aici mai devreme şi ai băut, şi acum conduci beat, ah doar două beri şi acum tz ore, treaba ta… Am ajuns la bancomat.

Să nu pleci! Nu, o să te aştept, şi se duce să scoată bani. Câteva bancnote de 10 lei pe care le-a tot numărat, a întors cardul pe toate părţile, o parte i-a pus în portofel, câţva îi ţinea în mâna şi a revenit. Mergem să bem? Hai, dar eu o să beau ceva nealcoolizat. De ce îmi pun centura? Că aşa fac de fiecare dată. Să mergem. Îl întreb dacă a rezolvat la bancomat, că stătuse cam mult. Da, a fost ok, de ce ar fi fost o problemă? Nici o problemă. La un moment dat mi-a fost frică că are altceva în mâna decât bani şi să mă fi înşelat nasol de tot în priviinţa lui – făcând calcule de lovituri şi asigurandu-mă unde mi-e portofelul, dar mi-a trecut rapid. Alunecând la vale pe Cişmelei mă prezint şi-mi spune că îl cheamă Costel parcă, sau Cornel. Ah… înainte l-am întrebat dacă e ardelean, sau dacă are gene ardeleneşti, că îmi pare cu accent. Nu, sunt machidon de machidon şi până acum am băut la Căsuţa XY, poţi să întrebi ospătăriţele de acolo, dar s-a închis şi… mergem şi bem, dar pe urmă mă duci şi acasă? Vedem, te duc dacă locuieşti în Constanţa, da locuia undeva pe la CET (cam departe, dar ok) şi îmi povestea ceva de maică-sa machidoanca că era doar pe jumătate de fapt. Dar de ce am eu încredere în el? Că e ceva sigur în chestia asta.

Ajungem în Phoenix. Eu mă aşez la o masă jos şi comand un ceai. El de cum intră începe să vorbească cu barmanii, cere şi cu ‘şeful de tură’, să-l întrebe dacă pare a fi ardelean, nu părea. Între timp consult chelneriţa dacă a fost mai înainte aici şi a făcut probleme. Nu făcuse, era doar vorbăreţ atât. Vine la masă cu ‘şeful de tură’ – un puşti mai puşti ca noi – să-l invite să bea ceva, ăsta că e în timpul serviciului, că nu, că ce îi aduce… nişte votcă. Că vrea să ne întrebe pe amândoi ceva, întrebă-ne. Că dacă ne plac băieţii sau fetele, cu frică – că e prea dubios ce i se întâmplă. Râd, îi spun că îmi plac fetele, ‘şeful de tură’ se retrage (fără să-i bată comanda) iar el începe să se întrebe ce lume o mai fi sus la etaj. Că se duce la toaletă şi să vază cine-i pe acolo. Şi se duce. Avea un ghiozdan negru în spate ce părea gol.

Şi stau şi aştept vreo 10 minute, jos erau doar încă vreo 2 mese ocupate. Termin ceaiul fără să mă grăbesc şi îmi zic că ar fi timpul să plec şi să-l las în pace cu cine s-o fi înhăitat pe sus şi poate e mai bine aşa. După care îmi zic că poate i s-o fi făcut rău la baie şi poate ar fi bine să mă duc să-l verific totuşi. ‘Şeful de tură’ îmi confirmă că nu i-a trecut votca – îmi plătesc ceaiul şi urc. Întradevăr era mai multă lume, iar al meu era într-un colţ singurel cu nişte vin la pahar în faţă, cu apă lângă. Mă duc la el şi îi spun că mă retrag. Ok. Vreau bani pentru cursa făcută? – chestie care m-a atins, de ce îi era lui, şi să-mi dau seama că în trening arăt ca un taximetrist – îi spun că nu-i cazul, îi strâng mâna şi plec. Să aibă grijă.

Gizăz, câtă neîncredere şi câte frici. Mă recunosc în temerile astea.

Postul din 27 noiembrie 2012

· · , · Leave a comment

Tagged: , , ,

Din ultimile luni de prea multă muncă şi alte rateuri personale singurul lucru pe care mi-l reproşez este că n-am mai citit. Şi mă simt mult mai sărac şi mai îndobitocit din cauza asta. Iar ieşitul are şi el farmecul său (farmec!) atâta timp cât nu devine ca o rutină de întors pagini în care rar mai dai de un colţ îndoit sau rupt sau de vreo poza mai frumoasă asupra căreia stărui câteva secunde, ca să te chinui apoi să-ţi dai seama după ce închizi cartea cu “Dar despre ce a fost vorba?!”. Când imaginaţia nu reuşeşte restul păleşte zdravăn.

în loc de kg de reviste glossy

· · · 1 Comment

Tagged: ,

ele (9 luni de sarcină şi ~1 an de alăptat):  a) calitatea genelor oferite de tătic – este ascunsă în spatele unor indicatori precum înălţimea, simetrica corporală, simetria facială, mirosul emanat de corp, ş.a.m.d. şi b) implicarea parentală în îngrijirea copilului […] presupune existenţa unor resurse pe care bărbatul le poate oferi în prezent sau în viitorul apropiat – care pot fi atât în forma directă (spălat, plimbat, jucat, etc) cât şi indirectă (de exemplu banii necesari pentru o calitate superioară a vieţii). Indicatori sunt statusul social şi calităţile personale asociate cu posibilitatea de a fi un bun părinte. Pe lângă aceste indicii mai este important şi c) angajamentul pe termen lung asupra relaţiei.

ei (dat din fund şi un pumn de spermă): cea mai fertilă femeie pe care o poate găsi. Indicatorii sunt a) vârsta şi b) “frumuseţea” (waist-to-hip ratio, body mass index, leg-to-body ratio, ş.a.m.d.).

[de aici]

Postul din 10 noiembrie 2012

· · · 1 Comment

Dacă aş apuca vreodată să vorbesc în clasa unor liceeni le-aş spune să nu-şi mai facă atâtea griji că vor putea fi şi că vor putea face tot ceea ce-şi doresc. Pe bune. Cu muncă, doah! Unii fără.

La 50 de ani nu vreau să:
– mă apuc de ascultat jazz (deşi cred că este inevitabil)
– să prind rădăcini în faţa OTVului momentului
– să bat cluburile precum pedofilul belgian în vacanţă
– să mă izolez şi să uit de rude şi de familie

Cam aşa.

Postul din 28 octombrie 2012

· · · Leave a comment

Tagged:

Sâmbătă, după telefoanele de vineri noapte ale L. care m-au băgat puţin în sperieţi şi mi-au dat cu fiori, cred că a fost pentru prima oară după multă vreme să mă duc să zac undeva fără să mă uit la ceas şi să-mi pese că… Şi-am fost să mă uit la kiteri în Mamaia, găsit un culcuş ferit de furtuna de nisip în lemnăria de la Ipanera şi stat şi căscat ochii la cer, la mare şi la salturile riderilor. Ce se mai jucau: sunt doi – unul cu un Matiz, altul cu un Jeep, unul la 25 celălalt bate 40 – care vin tot timpul şi se dau în draci acolo. Au venit toată toamna şi sunt primii care apar. Mă rog… ideea era că am stat şi am zăcut. Şi nu de timp duc lipsă, cred că cele mai importante momentele ale zilei în programul meu de semi-pensionar, semi-selfemployed, fost sfert-anterprenor e să evit plictiseala. Deşi nu-s unul din oamenii care se sătură uşor cu ei însăşi, din contră. Vroiam să zic că a fost mişto. Cum bătea vântul nisipul şi mergea un avion pe cer, şi se făcea ora 14 şi ce dacă, şi … uşor-uşor post-traumatic după seara în cauză, hai să zicem încărcată emoţional pe stilul degeaba. Şi totuşi! … Şi totuşi nu mi-e mai aşa frică de iarnă. Am cam belit-o cu munca, s-a lungit prea mult pe aceiaşi bani şi mi-e că scot gordiana din teacă şi-o rezolv scurtisim, dar să nu mă grăbesc. Ce vroiam să zic? Că nu mai îmi este aşa frică de iarnă, hibernarea ar poate fi un proces dulce şi ar avea intimităţile şi dulcegăriile sale. Să mă bucur de ele. Plus: Doors, Goblin, Coyote Ugly şi El Comandante – prieteni noi, gen.

Depresia are două mari riscuri: incapacitatea de muncă şi suicidul. În rest voluptăţi de oameni prea preocupaţi cu/de ei însăşi.

Postul din 25 octombrie 2012

· · · Leave a comment

Tagged:

“Neuronii-oglindă ne ajută să înţelegem răul făcut altora şi ne motivează să ne pese de semenii noştri. Atenţie însă – spun eu – aceşti neuroni care ar vibra la unison cu cei ai altor persoane sunt încă un concept controversat în neuroştiinţe, iar rolul lor în înţelegerea sentimentelor celorlalţi este foarte probabil supra-evaluat; aici găsiţi un articol care sintetizează o bună parte din cercetările pe acest subiect: http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2773693/ Cât despre empatie, faptul că ne este mai uşor să “empatizăm” cu persoane asemănătoare nouă justifică întrebarea dacă nu cumva vorbim doar despre înţelegerea altuia prin analogia cu sine.” de aici

psihologice 2012

· · · 3 Comments

Tagged: ,

Ce am reţinut din lecturile adunate din cărţile de psihologie (de popularizare îndeobşt’, de la Ed. Trei, seria “Psihologie practică”) din ultimul an:

– despresia este o boală (de departe cel mai bun tratament este terapia prin şocuri electrice, care nu are nici o treabă cu muşchii şi convulsiile ci cu potenţialul electric al legăturilor neuronale. reset, cu cât mai puţine daune colaterale – mai nou se face şi sub anestezie generală. alte noutăţi asociate).
– cu cât creşti în vârstă, nu… nu se rezolvă (de la sine), din contră se agravează. stările de anxietate cresc, înveţi să te obişnuieşti cu ele. “creierul se împute” remember? îţi vei aduce aminte de 25 de ani ca de o perioadă semi-virgină şi stabilă.
– şansele de recidivă a unei depresii sunt mari.
– cele mai bune sfaturi sunt cele ce vin din văduvie. în principal subiectul nu vrea să accepte pierderea.
– semnul nr. 1 al depresiei: lipsa de somn, semn nr. 2: apetit mâncare, pe plus sau pe minus (minus de obicei), 3: apetit sexual nada, 4: catatonie (prea evident)
– “patul” anxietăţii este depresia, ceea ce este important de ştiut. adică antidepresivele de termen lung sunt de preferat anxioliticelor ce pot da rapid dependenţă.

– dereglarea somnului ţine în primul rând de cum mă raportez la el. ajunge aproape întotdeauna, şi 3-4 ore ajung, teoria cu 8 ore minim este falsă (teoria calorică este falsă). la fel “recuperarea” de weekend e falsă, schimbările se fac întotdeauna lent. REM e dă shit, ne trezim de multe ori pe noapte dar adormim la loc fără să ne aducem aminte asta.
– reglarea somnului ţine de reglarea temperaturii corpului. centrii inhibitori vs. non. asta e tot. + melatonina. (=> valeriana funcţionează like a charm)
– legătura între expunerea la lumina solară şi depresie este mare. din acest pdv de fapt nu suntem deloc complicaţi.
– mişcare: cei minim de 5000 de paşi pe zi.

– suntem ceea ce gândim, adică cum ne raportăm la lucruri => cognitivo-comportamentală. raportarea defectuoasă e totul (pe traume vechi – din copilărie – şi educaţie / obiceiuri proaste), iar re_raportarea se face cu muncă de urmărire şi cu ajutor terapeutic de preferat.
– să reţinem lecţia placebo-ului: deţii tot ce-ţi trebuie ca să te faci bine. medicamentele şi terapia de specialitate sunt binevenite ca ajutor.

– “unul din motivele pentru care o adicţie este o adicţie este acela că substitutul eşuează în mod inevitabil în a umple nevoia originală.”
– obsesiile funcţionează aşa: este un defect de auto-protecţie, protecţia devenind parazitară şi se auto-hrăneşte cu ruminaţii de care subiectul nu mai “scăpa”. ajutată teribil de: sentimentul de vinovăţie şi mai ales responsabilitate excesivă spre patalogic faţă de ceilalţi. cireaşa de pe tort: tendinţele de perfecţionism.
– obsesia, depresia, anxietatea etc. … nu eşti tu, nu se confundă cu sinele. da, sunt ale tale dar sunt nişte “monştrii”, pe care ţi-i creşti după “plac”. esenţa ta rămâne neschimbată. fă diferenţa între deviaţia de la echilibrul normalităţii şi patalogic.
– dpdv psihologic nu există “trebuie“, lipsa nuanţei always fails => absolutizare şi dramatizare exagerată. ‘trebuie’ e doar în “fight or flight”.
– violenţa ESTE o alegere – nu, nu te stăpâneşte. dacă lucrezi pe ea devine o opţiune, cel puţin secundară. greşeala #1: ignorarea că anume mesajul poate ajunge la celălalt şi civilizat şi satisfăcător pentru ambele părţi din conflict.

– relaxarea, se ştie că este importantă. şi mai importantă e mini-relaxarea cu rezultate foarte-foarte bune.
– sunt două mari tehnici de relaxare: relaxează-te zen, muscular în primul rând, şi restul will follow. a doua, mai la îndemână: contractează-te şi reflexul relaxării will follow (însă abuzul acesteia evident nu este ok).
– reţine raportul 3 bucurii la 1 rahat. în proporţia asta se compensează emoţiile.
– will-power este ca un muşchi. antrenează-l.
– o listă de plăceri pe zi (minim 4 de ţinut) face parte din terapia de relaxare. de obicei cei care au probleme nu le au. avute&măsurate.

– exerciţiul scaunului cu 4 picioare: social, amical, intim şi profesional. un scaun în 3 picioare este dezechilibrat şi are şanse să cadă mai uşor.
– lemă: lipsa relaţionării cu ceilalţi poate duce la obiecte libidinale defectuoase (egoism, narcism, altruism excesiv – îngrijitor) care nu ţin apa şi mai devreme sau mai târziu fails. învăţă să ai relaţii satisfăcătoare, şi începe de la bârfa meaningless, e baza.
– urmărind “fericirea” fails (apropo, ce-i “fericirea”?). do: joacă-te, munceşte şi iubeşte (amoros şi social).
– do flow-it (M.Csikzentmikaly). vezi când se întâmplă şi lucrează cu el, şi menţine-l. ţine cont şi de rodare.
 
 
P.S. Nu înţeleg cum de nu există studii serioase (adică deja cărţi în librării) despre folosirea alcoolului moderat şi/sau a drogurilor uşoare în tratarea şi ameliorarea bolilor psihice. Sau orice altă metodă de alterare a conştiinţei (ex: respiraţie holotropica) sau vreo altă intoxicaţie care nu te omoară.

Postul din 18 septembrie 2012

· · · 1 Comment

Tagged: ,

Din ciclul “ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea să se întâmple” #Septembrie şi-a dat restanţele cu brio. Am bifat un frumos munte cu Pax&Calnegru pe Piatra Mică şi am reuşit să mă dezprind şi de cotidian cu o ieşire la Braşov. Chiar a fost foarte mişto la munte. Inclusiv partea de ‘pe munte’, deşi poate un pic cam în forţă, de am fi stat la Curmătura mai mult, mai pe relaxare, mai pe fericire… Fost bine însă şi în chei, acolo se întunecă devreme şi cum ne-am trezit “devreme la 10″…

Nu înţelegeam de ce am ‘ratat’ trenul de dimineaţă înspre încoace, eu sunt foarte atent la detalii, cum să nu văd “Nu circulă”. Ştiam că am să înţeleg mai târziu şi am înţeles când acasă ajuns mi-au spus că au fost la valuri şi erau super mari. Da, aş fi mers şi pe oboseala în care eram. Acum 2 ani “mi-am rupt” `singur` umărul ca să ratez întreg sezonul, de data asta mi s-a găsit o soluţie mai deşteaptă.

Mă cam joc cu “cercul vicios al anxietăţii” şi tare îmi e să nu pocnească urât de tot la iarnă pe lipsă de lumină. A devenit din ce în ce mai greu să-l dejoc. La munte nu mi-am dat seama de unde pornesc resorturile distorsionările obsesiilor, însă am reuşit să mă relaxez şi m-am hotărât să caut ajutor, pentru început, şi în mai multă literatură de specialitate. Da, da… dublate şi de acţiune, desigur. O carte în plus. Două cu ‘ecologia NPL’. Dacă m-am mai reinventat cândva are să-mi iasă şi acum. Ştiu că nu-s ok.

Valuri azi.

Ah, şi era să uit: am scris! Un shortstory de juma’ de pagină ca în adolescenţă, un fel de banc cu tâlc, de care-s tare mândru precum rupere de lipsă. Da, o perioadă destul de creativă, poate mai vin.

despre saturaţie

· · · 1 Comment

– devii mai egoist cu timpul tău şi nu-l mai pierzi pe prostii
– mare parte din timpul petrecut cu prietenii e ‘bonding’ de conjunctură cu crappy&bârfă meaningless. dar e bonding.
– nu mai ai aşa multă energie şi te închizi în tine, păstrând-o pentru un cerc din ce în ce mai strâns
– plus, evident … saturaţia! ‘tu-i gura mă-sii de creier băşit de doar 70j d’ani funcţionare. saturaţia se măsoară în decade de 7-14 ani.

Postul din 23 august 2012

· · · Leave a comment

Tagged:

Why… but whyyy?! Nu fac nimic special. Din contră: $ e cu găuri, <3 cu năbădăi, munca-i same old shit... care-i cam tabloul general standard, dar pe fix cantitatea asta de lumina sunt fericit fără să fac nimic în acest sens. Why?! Chiar atât de chimici?! Chiar! Starea de anxietate redusă spre zero. Poate e un fel de datorie în viaţa asta să caut coordonatele geografice care îndeplinesc condiţiile meteo actuale cât mai mult dintr-un an. Oare creierul se va adapta şi va ajunge la saturaţie şi acolo? Cel puţin e de încercat. Fu cât fu o vară simpatică. Un munte de 2-3 zile pentru genunchii mei sifonaţi şi patru zile de valuri mari şi mă declar ☆☆☆☆. Care probabil vor veni în Septembrie. Este singura perioadă a anului în care mă laud că sunt aici şi care face restu-i suportabil. This is :))