Ce mişto a fost ziua de ieri. În tradiţia celor mai mişto zile din anul curent asta fu cea mai. Aveam o fantezie cruntă – mai ceva ca cocaina – să ajung la munte şi să mă pierd prin pădure de unul singur fără să mă deranjeze nimenica. And did. Verdele-i important, ar fi bine să fie programat minim o dată pe luna în calendarul ‘cum să rămânem cu mintea întreagă după munci’. Cred că m-am simţit cu adevărat relaxat pentru prima dată de când am schimbat macazul locaţiei; ceea ce ne spune ceva despre locul în care trăiesc că-i fix ca în post-studenţie, din 52-53 de weekenduri doar 3-4 erau în Bucureşti – în rest, banii se tocau pe te miri unde-n ţara asta.
Am dat o tură de Dihami – pentru că pe Jepii Mici la ploaia şi ceaţa care se instalase vineri, şi nici telecabina nu funcţiona, era semi-suicidal şi încă mai sunt lucruri de spus; m-am întors, n-am ajuns decât până la prima cascadă ca să-mi dau seama că până-n vârf pierdeam şi genunchii şi lumina. Dar chiar şi aşa şi pe traseele de semi-pensionari a fost mi-nu-nat. Cu gândul că dacă m-aş muta acolo după câteva săptămâni drumurile alea vor deveni corvoadă & cotidian iar sărăcia se va aşeza peste ele ca o pelicula de clei care nu face din fericire ce-i bine. Şi… la un moment dat, ocolind eu nişte dealuri-munţi (paranteză, când eram mai tinerel ha! dar ce nu pot să o iau de-a dreptul şi o luai pe culme – şi ce culme, ce peisaj, dar n-am putut să trec de câinii ciobanilor care nu m-au lăsat să mă aproprii de la câțva kilometrii de oi), am ieşit de pe traseu şi am ţinut foresteriul înainte în ideea că la un moment dat dau de civilizaţie. Şi dispăruseră urmele de încălţăminte. Mai erau urme de roţi, dar vechi. Şi când mergeam eu aşa fluturel… pac! o urmă de urs :) Şi de pui, un pic mai mare decât laba mea dar cu un deget în plus în față. Şi nu avea mai mult de 2-3 ore, minim 30 de minute în urmă. Am uitat să-i fac şi poză :) Mi-am dat seama că semnele alea dese din urmă cu “Nu părăsiţi traseul, zona frecventată de urşi” nu erau degeaba. Dar n-am mai văzut alte urme de mama-să sau alţii şi la întoarcere pe drum nu erau decât bocancii mei prin noroaie.
Şi… tot la un ocoliş (“dar ce, pe aici nu ajung mai repede?”) mi-am dat seama de ce nu zicea nimeni nimic de Diham-Azuga, că trasee erau dar poveşti nixam. E o unitate militară acolo, şi oricât m-am străduit s-o ocolesc râpele tot înspre ea mă trăgeau, aşa că am renunţat şi am luat-o cuminte pe drumul turistic.
Software de subansamble, asta-i conştiinţa. Şi căblăria-i lungă, de la periferie-n medulă prin gară până spre cortex. Căblărie lungă de unde rezultă şi probleme mai dese. Precum cablurile alea împuşcate şi legate cu bandizoler înspre Poiana Izvoarelor. Spre seară m-am întâlnit cu Sorin F. care m-a dus până la 3 Brazi, mai sus de Predeal. Vai, ce loc minunat de pantofari, cu super-belvedere – Bucegii văzuţi toţi frumos din NV – şi un access la mini-trasee în jur şi uşoare. De mers cu mândre mai puţin bărbate pe acolo. Şi în Azuga la o întrunire de BMW-işti unde am văzut că ursuleţii sunt un fel de Dacii tunate, născute de fapt din neajus şi pasiune pe genul ‘din rahat bici’. Dar mişto comunitate. Deşi merită un show mai… hai lasă impresariatul pe impresii.
Mai e, nu foarte mult, dar încă mai e. Hai nu două nopţi pierdute pe săptămâna ci una la 2-3 săptămâni, încă se pune. Şi nici un upgrade de look n-ar strica, nu minuni dar măcar de-o îngrijeală acolo. De te mirai în oglinda El Comandante-ului de la bar la 3 AM. Păi normal. Iar munca are să-şi intre pe cant bine; şi de nu… nu-i cu băi căci oferte estem.
