Din ultimile luni de prea multă muncă şi alte rateuri personale singurul lucru pe care mi-l reproşez este că n-am mai citit. Şi mă simt mult mai sărac şi mai îndobitocit din cauza asta. Iar ieşitul are şi el farmecul său (farmec!) atâta timp cât nu devine ca o rutină de întors pagini în care rar mai dai de un colţ îndoit sau rupt sau de vreo poza mai frumoasă asupra căreia stărui câteva secunde, ca să te chinui apoi să-ţi dai seama după ce închizi cartea cu “Dar despre ce a fost vorba?!”. Când imaginaţia nu reuşeşte restul păleşte zdravăn.
Tags: muzică
Ba se poate
“Şi la doar câteva săptămâni distanţă se deschide Goblin Constanţa care-i fix pe gustul tău, adevărat în registrul mai electro decât alternativ, dar “a dream come true” din 2007 încoa’.”
Postul din 4 martie 2012
– iar nu am nici un chef să scriu –
- dacă aş fi ajuns în Club Doors acum 5 ani, eram mulţumit? ba aş fi fost
- pare o locaţie mai generoasă pt concerte, pe axa Negru Vodă – New York, o combinaţie ciudatî între Fratelli & Pulse. e frumos şi s-a investit enorm (da’ de ce, există olimpiade de cluburi?).
- îmi aduc aminte cu multă plăcere de începutul Pulsului în 2008 şi de începutul DJ-B a 2010
- “e ca în Club A”, corect doar (cî nu e!) că e plin tot de c-ţeni. la fel: “precum un club de corporatişti, doar că în C-ţa nu există corporatişti”.
- a încerca să-ţi aduni oamenii tăi eşuează, mai tot timpul
Există o relaţie viciosă între locaţie – servicii – public – dj şi muzică. Clubul are potenţialul; că oamenii n-ar avea – cum – este întotdeauna – poa’ pen’că-s ultimii din cerc? Sau primii? Clar ţine şi de DJ – cu ale sale intervenţii patronale pe rock vechi pupându-se precum cuiu-n perete cu tot cercul vizual din juru-i.
Cum să faci să-ţi aduci oamenii şi muzica ta aproape? Te închizi în maşină, apartament, cafeneaua din colţ, cum?! To TRIP.
Martie cel Negru – The Black March
mi-aş dori să se demareze, mi-aş dori să se ţină şi mi-aş dori să reuşească, inclusiv şi cu al meu minim, umil aport.
le: failed. movin’ to new technology.
Yellow Project – Aş vrea să te sărut
Yellow Project – Aş vrea să te sărut (cu Sorin Romanescu)
…o menţionez aici pentru că o văd prea puţin ‘peste tot’ pe unde mi-aş fi dorit, pen’că-i atât de mişto, pen’că mi-e ‘dor’ de Maca – excelent interviu, pen’că nu reuşesc să mă obişnuiesc cu mai gravul şi mai-e-de-polisat-ul Act As If – deşi obiectiv aşa parcă-i mai potrivit ca tonalitate … pen’că mi-e dor de fluturi în stomac şi de furnicături ascultând muzică.
Harry Tavitian & Guest
Timp de mulţi ani Harry Tavitian a ridicat nivelul de cultură a unui oraş pe nedrept mult prea provincial cu apariţiile şi “cenaclurile” sale de jazz în cadrul Muzeului de Arta până în anul de graţie 2001 când din motive necunoscute publicului larg şi uşor de intuit îi este <<interzisă>> această activitate de descălecare muzicală pe meleagurile unde soarele mângâie generos timp de şapte luni pe an nisipurile marine. Ca atare ansamblul de pian şi percuţie pe note blues intră intr-un cvasi-con de anonimat şi reprezentare locală ca în acest an, prin conspirarea CJC – acelaşi consiliu a unei urbe ce îşi refuză accesul la cultură în mod organizat (vorbim de lipsa unui cinematograf pentru câtva ani buni, desfinţarea şi mutarea unor teatre şamd) dobrogeanul H.T. este readus în sânul comunităţii printr-un concert de Crăciun / Sf. Andrei organizat la Teatrul Naţional de Opera şi Balet “Oleg Danovski”, şi îi este dată cheia oraşului şi este reconfirmat precum cetăţean de onoare al Constanţei.
Sala a fost arhiplină s-a stat peste tot: pe scaune, pe culoare, pe scări, chiar şi pe scenă… oriunde se putea aruncă un ac. Faptul că odaia unui aşezământ cultural, chit că la un eveniment cu titlul gratuit / caritabil, este neîncăpătoare mă face pe mine precum “victimă” directă a lipsurilor iniţial menţionate să traiesc un rar şi un ciudat sentiment de mândrie tomitană.
În formaţia concertului avem aşa, în ediţie princeps, cu virgulă: H.T. la pian şi Corneliu Stroie la baterie nucleul Noului Jazz Est-European, saxofonistul Antony Vapirov, Aida Tavitian – fiica maestrului – pe voce la câteva piese; suplimentaţi de prezenţa pianistei de muzică clasică Delia Pavlovici ce ne-a introdus în lumea ragtime-ului, şi în momentele de respiro de către criticul Sorin Antohi cu câte un bun discurs de istoria Dobrogei, plus Doinea Păuleanu – directoarea Muzeului de Artă – cu un preambul al monografiei “Cazinoul din Constanţa. Boemă, loisir şi patrimoniu european la Marea Neagră” – carte lansată în aceiaşi seară. Am auzit câteva din celebrele piese ale concertului de Crăciun spre încântarea publicului constănţean, s-a bifat un frumos moment de jam-session la patru mâini pe finalul părţii de jazz interbelic şi în memoria regretatului Johnny Răducanu – amintit des între scurtele sau lungile pauze muzicale – s-a interpretat una din piesele sale.
Am asistat la un vârf artistic la nivel judeţean, şi de regiune istorică, care ne aduce aminte de ceea ce este Dobrogea – o fuziune de culturi şi de oameni, care deşi n-au prilejiul să se exprime în permanenţă, atunci când o fac excelează într-o demonstraţie de virtuozitate de toată lauda.
Farewell-goodbye Interpol
Interpol – obsesia unei adolescenţe întârziate prin izolare. Cum să nu te regăseşti în frustarile lor melodioase de natură amoroasă sau socială? Când slalomul în alcool din cluburi eşuează, mai ales când nu mai ai voie să abuzezi de eficienta aldehidă, următorul refugiu este în dans. Cel potrivit … când devii tot una cu muzica şi muzica cu tine, prin toate fibrele şi prin toate încheieturile. Fără o picătură de alcool, şi musai cu ajutorul uşor ilicit al unui drag DJ. Şi niciodată nu iese bine. Nu poţi să dansezi acasă pe muzică rock, poate doar precum chiar adolescent, poate doar pe Jamiroquai, poate la un ceai dansant. Trebuie un club, trebuiesc alţi nebuni ca tine. Oamenii care simt şi gustă la fel şi care au aceleaşi preocupări, orizonturi. Cu care faci clic. Nu iese de un fullnight – iese de un calup-două pe seară. O melodie, “două dacă ascult în seara asta eu mă declar mulţumit”. Muzica pe care o asculţi acasă nu se pune în club, nu se mai potriveşte în maşină, nu mai merge la bar, la nunţi. Fullplaylist! Trebuie şi srl-ul să vândă, trebuie să satisfaci câte puţin din cele 50 de diferite gusturi totuşi, chiar dacă pe aceiaşi tematică. De obicei nu se înţeleg doi oameni în aceiaşi casă legaţi prin două inele simbolice. Nu, nu… nu. Dar ar trebui să se desfăşoare undeva şi muzichia asta tare potrivită ţie, da? Ar putea fi foarte bine la un concert al unei formaţii preferate, mari. Iese gregarul la suprafaţă, ies conexiunile comune, iese “aproapele” lângă aproape. Toţi ca unul. Orgasm colectiv.
Eu asta am aşteptat de la Interpol dar nu fu. Probabil trebuiau văzuţi acum 3 ani în NY; îi simt că în următorii doi se vor destrăma. Sper să aibă demnitatea şi lipsa de rate necesare să nu ajungă un band ratat, auto-pastişat. Sunt destule formaţii în peisaj care ar fi trebuit să se retragă de ceva ani deja. Reveniri există – Manics Street Preachers, reinventări asemeni – Madonna – dar “pe val” şi în plină glorie este o singură dată.
În muzică ca şi în dragoste fiecare este pentru sine. O groază de chestii sunt în capul nostru, şi funcţionează doar pentru noi. Nu există destin în sensul fatalist, că aşa ţi-e scris. Ţi-e scris în gene, precum rezultat al adaptării şi al selecţiei naturale. Interacţionezi cu mediul prin legile sale: gravitaţie, timp, atracţie, conservarea energiei şi al II-lea al termodinamicii. În viaţă ta apar şi dispar persoane noi şi întâmplări nu conform unui plan dedicat ci legilor universale. There is no magic, there is no butterfly effect. Bila pusă pe un plan înclinat se va rostogoli în punctul cu potenţialul cel mai mic, o picătură de apă în vid&imponderabilitate va avea formă sferică, nu cub, nu piramidă, nu floricic elicoidal. Matematică. Fiind incredibil şi făr’ de-nţelegere prea complicat ca să fie determinat.
Muzica nu se reduce doar la o înşiruire de note şi la armonii interpretate într-un mod nedefectuos. Prin muzică se TRANSMIT emoţii şi uneori idei. Prin muzică există o legătură între cel ce codifică universul prin transmitere de mesaj şi cel care îl decodifică, redescoperindu-l (pe el, universul) primind în schimb plăcere şi lecţie, receptorul aducând la rândul său feedback. Şi ciclul se reia, cu amprenta sa proprie. Să cânţi corect şi să aştepţi ca minunea să vină prin amintirea unui fapt postum nu se numeşte act artistic. E ieftin porn şi vitrineala. Kings of a fake empire. Dacă nu te conectezi la publicul tău pentru ce atunci performezi? Pentru alte motive decât cel al “transmiterii”, evident, că sunt o droaie. Cu obligatoriul addendum că sunt zile şi zile, că nu poţi face asta pe bandă automată, câteodată iese fără efort, câteodată deloc oricâte circumstanţe favorabile sunt.
La Interpol la Summer Well 2011 Buftea n-a fost orgasm. Îl voi caută în următorul apropiat concert live pe un stadion mare la Foo Fighters, că la “Nirvana” nu mai am cum.
Zaz
Zaz, aka Isabelle Geffroy – wiki.
Să reinventăm pisicile aristocrate! Gipsy-jazz :) Cu extrem de mare priză la publicul: franţuz, belgian valon şi sârb. Oare de ce? E simplu de realizat… Câtă bucurie şi ce show mişto, din încheietură. Versiunea live a aceluiaşi cântec. Albumul e destul de uterin şi de pop. Coveruri dupa Édith Piaf (“nooon, je ne regrette rieeen”), alea-alea. Muzică venită din inimă şi din experienţe proprii.
je peux par exemple avoir dans mon voix de fausset mais si l’émotion et l’attention est juste pour moi ça ne sent pas faux
Şi un playlist de voie bună aici.
Pulse
Pulse is home. Constanţa home.
Postul din 18 aprilie 2011
Premisa este că suntem fericiţi din start. Trebuiesc eliminate petele: astfaltul, presiunile erotice, impulsurile progeniturale, complexele, dilemele financiare, mizeriile de trafic şi oamenii gri. La care se mai adaugă un pic de soare şi un vârf de adrenalină. Cea a descoperirilor sau a ierbii verzi. Go play!
Arcade Fire – No Cars Go (at Coachella 2011)
Category: Music
Postul din 10 aprilie 2011
Grimus – “Started” – live acoustic @ Le General, Cluj – 16 Martie 2011
tre’ia să fi fost acolo.
Concert Supermassive @ Club Butter – Constanta 2011, 19 martie
Constanţa va fi un oraş frumos peste vreo 10 ani, vorba lui Radu M. Din când în când, la câteva săptămâni în Clubul Butter, pe bd. Ferdinand nr. 30, lângă GMB, se întâmplă o minune în direct: cei de la Supermassive mângâie corzile la chitări spre delectarea celor prezenţi – tineret frumos şi entuziast. Precum trupă Supermassive – numele fiind o referinţă la reuşita piesă a celor de la Muse – sunt încă la început, în perioadă copilariei, de imitaţie prin coveruri – de la Arctic Monkeys la Elvis Presley – clar “mai pe rock”.
Showurile pornite din inima karaoke-ului într-un oraş provincial – un fel de highlight de petrecanie non-weekendist – sunt extraordinare cu oameni purtaţi pe sus şi mişcări de popor ne-dansate (pogo – chiar dacă uneori exagerate), cu urlete şi chiote. Cerând cumva Constanţei culturale – care lipseşte acut – un “mai mult” ce probabil are să vină cu viteza paşilor de furnică cu care se mişcă şi în momentul actual. Dar se mişcă.
Să vorbim puţin şi despre muzică. Vocalul Alex, aka Taz, ştie să ţină microfonul în mână 
,
să interacţioneze cu publicul şi când are să se facă mare o să ştie şi să cânte (mai ales dacă se auto-susţine pe ritmul muzicii bune – a se citeşte Beirut – aşa cum o declară deschis pe scenă la unul din after party-urile trecute). Dar mai ales ştie să transmită – unul din cele mai importante lucruri la un vocal. Plus carismă. Nimic mai prejos nici restul formaţiei: chitară solo, basul şi tobele. Personal am o afinitate pentru baterie şi îmi place mult cum Cătălin reuşeşte să ţină formaţia închegat, pe ritm şi îmi pare de viitor dacă… Sâmbătă pe coverul celor de la Foo Fighter pur şi simplu … a ruuuuuuupt! Şi când vor şi o nimeresc pe o piesă mai repetată probabil chiar transmit, toţi. Ceea.ce.este.de.căutat. Şi îi aşteptăm în periplu de a-şi cauta şi găsi propriul stil, şi de a-şi compune propriile piese.
Aşa cum nimeni nu ştie cum arată exact viitorul ce se va alege de dânşii nu se ştie, declar că şi premergătoarele au farmecul lor foarte mare, acolo în chimia dintre artist şi artist, artist şi public. Iar în speranţa unor cât mai apropiaţi cei 10 ani menţionaţi la început le urez (h)artiştilor … “break a leg” şi să posteze pe FB chiar de fiecare dată pe unde merg ca să avem ocazia să ne bucurăm de prestaţiile lor mai des.
Manic Street Preachers – Postcards From A Young Man (2010)
Top 10 albume 2010
11. Jamiroquai – Rock Dust Light Star
Sub Dynamite (2005) şi un pic cam prea departe de funk / jazz -ul de până acum. Totuşi o nimereşte cu “primul extras pe single” White Knuckle Ride. Stă aciulea-n top ca să-i strice rotunjimea şi să-mi aducă aminte de propria-mi tinereţe muzicală.
10. Tired Pony – The Place We Ran From
Nostalgii binevenite în duet. Get On The Road a ajuns la un moment dat chiar power-play pe Guerrilou. Country? Irishy.
9. Kings Of Leon – Come Around Sundown
E simplatic. Continuă linia bună de până acu, fără să se spargă-n figuri.
8. Pendulum – Immersion
Pentru că a reînviat obositele ring-uri de dans din Vamă vara asta. Pentru puştime. Şi un vârf extrem de comercial al noului val de dubstep şi drum’n’base.
7. Eliza Doolittle – Eliza Doolittle
Şpriţ de vară uterin. Remi Nicole meets Lilly Allen.
6. The National – High Violet
The National are the new Editors, zice-s-ar. O combinaţie “dubioasă” între Editors şi Interpol. Aduce a trabuc indiot, pentru degustători. Stereotip “daddy drinks to much”.
5. The Herbaliser – Herbal Tonic (Best Of)
Ce are casa Ninja Tune mai bun. Muzică de DJei de Londra. E un bestof anii 2000.
4. The New Pornographers – Together
Mai matur, mai comercial, mai pe radio, mai ascultabil.
3. Groove Armada – White Light
So 80’z. So Pet Shop Boys remasterat delicios pentru cei cu amintiri optzeciste. Versiune de public a unui album de început de an.
2. Nada Surf – If I Had A Hi-Fi
Iubesc albumele de preluari, îmi plac artiştii care vor să-şi aducă aportul propriu – şi-l aduc – la creaţiile altora. Chit ca nu mai sunt in stare să se re-inventeze şi îi reinventeaza pe alţii când o nimeresc o fac bine de tot. O supriză placută a alternativilor so ‘white-boy music’ din anii ’90 ceva îmbătraniţi deja.
1. Wintersleep – New Inheritors
Indie rock din aceiaşi sferă: voce baritonală, chitari puternice şi versuri sucite. Şi cu un pic de viori pe fundal mai puţin remarcabile. Melodioşi, cu uşoare-uşoare influenţe de blues distorsionat post-punk. Au un soi de tristeţe asumată – soiul de depresie iernatică pe lipsă de lumină – care crapă teenish-n poftă de viaţă.
E toamnă târzie
Afară sigur-îi. Şi nu dă semne să se îndrepte. Revolution?
Peninsula Targu Mures 2010
In progress… … done!
Hazards of Love
Gentle leaves, gentle leaves
Please array a path for me
The woods are blowing thick and fast around
Postul din 13 octombrie 2009
Un superb cover uterin dupa Tom Waits…
Secretly. Punk.
Carturesti in City Park Mall Constanta
Iei! Carturesti in Constanta. Iesit la o plimbare accidentala de la atata munca si ne-iesit din casa… sa dau o tura veche prin parc, sa dau un check la Carturestiul din Mall… deplasarea cu iz de socializare a castigat. Frumos inauntru, dichisit, masute… carti, literatura…. muzica! buna, ba:) chiar pe genul nisa (ex.: indie rock, jazz, hip-hop), tricouri, filme (iara bune! Almodovar, Gondry)… parfum! O gura de normalitate binevenita in orasul asta atat de nedrept provincial.
Nu m-a lasat inima sa plec cu mana goala 
, nu erau chiar asa de nisati – nixam WAS sau Maximo Park – da’ luai ultimul Day & Age a lui The Killers, chit ca nu-i nici in top10, gasesc eu la cine sa-l dau cadou, ba stiu chiar la cine :) . Oricum nu cumpar decat albume pe care le pretuiesc cum se cuvine, si mi-s destul de patinate – mai imi spal si eu pacatele de la atata downloadat.
Ce mandru plecai cu punga de la Carturesti in mana. Pana la urma poate ca se merita niscavai spatiu verde sacrificat (da’ nu tot). De acum stiu unde o sa merg la shopping dupa cadori, adio Mega Image :) .