Tags: normalitate

Postul din 28 mai 2018

Sunt la Constanța. Fluctuez între cele două orașe fără mult sens.
Anxietatea zilnică este la un nivel care devine din ce în ce mai greu de suportat. Râzi de ăia pățiții… râzi! Nu că aș fi râs, dar acum îi înțeleg și mai bine. Vorba unei vechi “butade”: sunt de preferat anti-depresivele pe termen lung anxioliticelor de moment. Nu iau nici unele, deși poate că sunt un caz, nu clinic, da’ de băgat în seamă. Partea cea mai urâtă este pierderea sensului, care pur și simplu nu e. Nu că ar fi prima oară când se întâmplă asta, dar e din ce în ce mai. Sperie un pic. Toate șmecheriile de adus bunăstarea mentală: efort fizic, lumină, oameni, bucurii sau sarcini simple, odihnă – merg. Până a două zi. Mă gândesc dacă o terapie mai îndrăzneață ar fi de explorat – și tot alternativă (nu sunt convins că îmbibarea creierului într-o baie de anumit redezechilibrator e cea mai bună strategie pentru cazurile în care adultul e încă funcțional). Probabil terapia psihologică ar fi o bună cârjă, oricum o dai. Nu știu dacă o să ajung sau nu să-mi înțeleg reticiența în ceea ce o privește. Pasămite e frica de eșec, ca și-n dragoste.

Dar o reinventare cu creionul pe hârtie… eh, cum ar fi?

Postul din 14 mai 2018

Got there! Program estival:

  • trezit pe la 11, dat snoozuri până la 14
  • citit mailuri și-sau presă
  • mers la o ciorbă, dar târziu după 15
  • s-a făcut 16, luat mapa creativă și mers la Starbucks – unde culmea, cu spor: cusut la niște scene până spre 19.
  • un sendviș, un covrig – back home, iar mailuri și altele
  • apoi seară o plimbărică / berică
  • spre final de program: net și-sau un serial, sau cine știe ce temă de pe la cursuri

Mi-a luat 1 luna să treacă oboseală, oh da – o fost, și nu înțeleg cum de am ignorat-o atâta timp. Prima zi în care m-am plictisit a fost de abia la începutul lui mai, și de acolo lucrurile au început să se regleze. Mi-am luat timpul înapoi – deși îmi dau seama că ăsta este un timp de vacanță și cine știe când o să mai pup asemenea momente dulci. Mă zgârie iar dilema Buc-Cța, nu știu ce o să se întâmple cu mine peste vară, dar nici așa, nici așa nu-i super-optim. Așa că… cum o pica, să fie bine. La scenaristică dacă aș putea aș face un curs de 2 ani, credeam că le am cu filmele – dar nu, nu am cultură cinematografică, iar treaba asta cu story nu e chiar de asumat pe repede-înainte. Pe lângă talent, trebuie multă muncă – doah! Însă mă bucur că am făcut-o. Nu știu ce are să aducă pe viitor, poate va rămâne așa doar ca “training”.

În rest… люди-люди, care n’est pas în București sau sunt, dar în stocuri zgârcite calitativ. E un paradox dar așa se joacă piesa asta de oraș mare. Suplinit doar prin cultură, dix it. Ah, încă ceva… nu mă mai văd “la bătrânețe” singur, mi se pare un model nesustenabil. Și uite așa, ușor-ușor… părul argintiu își aclamă tărâmul. “To be haaaaappppy […]”.

Postul din 8 martie 2018

Mai am freo două săptămâni până la expirarea preavizului. Izbăvire? După care nu vreau să aud de nici un fel de IT freo 2-3 luni. Am să încerc să mă țin de cursuri (rusă & scenaristică și corporate writing), vreau să redevin studentul de care îmi este atâta dor. N-o să mai am bani de “extravaganțe”, sper că are să-mi țină apa. Amin!