Postul din 22 iunie 2014

An după an lucrurile se schimbă încât la 7-8 ani distanţă eşti cu totul o altă persoană. Dacă ţin minte bine de la biologie chiar şi la nivel celular. Vorba lungă, vorba scurtă: am plăcerea de ceva vreme încoace să experimentez o fericire, fericire, fericire rară – nu e extraordinară – dar la care ajunsesem să visez în tumultoasele, ha!, tinereţi neostenite şi far’ de prihană, aş!, from my early twenties – perioadă care a ajuns în ultimul timp să-mi fie etalon de semiperfecțiune de la 1) pielea catifelată (cine cunoaşte, știeee) şi 2) de la mintea nevirusată/neinfectată de d., de la depre… mari dezechilibre.

E totuşi lungă :) şi nici – ba da, da-mi dau seama că-i ruşinos-infantil. Lasă. E vorba de o MINUNATĂ stare erotico-amoroso-sentimentală în care nu ții la nimeni. Dar la nimeni-nimeni-nimeni. Pentru mine unul e o performanţă, tot timpul am fost bântuit dah <<pasiuni>> care dintre care mai ‘mistuitoare’, mai apăsătoare, ba chiar de câteva ori obsesive care îmi ocupau tot timpul şi mă lipseau de echilibru, fiind o componentă importantă a…, dar luând – și nu dând. Să nu conteze nimeni, să nu te intereseze, să nu-ţi pese (oh tu, încântare!), să te ferească… Sfântul. Să fie bine, ca să nu… ca să nu. Şi culmea – zic eu – e de la lumina solară şi ţine undeva la câteva săptămâni consecutive pe an: undeva după sfârşitul iernii până când natura nu se dezamoreşte furtunos prin luna mai. În rest tânjeşti, sau îţi pasă sau iubeşti, sau urăşti sau te gândeşti, sau imaginezi la cineva. Va.

“Şi unde ai fost aseară?” “Păi am fost la film, pe urmă m-am întâlnit cu voi şi urmă am fost la M. şi am băut o bere. Pe urmă am ieşit în 13 – de fapt după fundul cuiva, în fine, şi am stat ceva acolo şi după care am fost în Doors, şi a fost mişto, era lume, am stat până la 3 când s-a spart. Era muzică mişto. Şi m-am înâlnit cu B., era şi el acolo. Şi am văzut-o şi pe A., era cu cineva.” “Tu?” “Ne-am dus acasă şi ne-am culcat.” Este îndeajuns? Şi într-un sens şi în celălalt ţi-o faci cu mâna ta. Iar când sunt implicaţi şi alţii, îi laşi. Alegi. Şi ce dacă, important e să funcţioneze.

Postul din 15 iunie 2014

A> tu ce faci?
M> sunt okeish. ma indrept agale catre 40j
A> cum merge cu biznisul, cu dragostea?
M> biznisul nasol, m-am angajat. not much to say about it. love, n’est pas de multisor. e ok.
A> esti mai intelept?
M> poate, dar cui ajuta?
A> :) corect

“Revelaţii despre creier”

“Revelaţii despre creier” dr. Jill Bolte Taylor, Ed. Curtea Veche, 2011

pe scurt:

Înainte de accidentul vascular cerebral suferit eram pasionată de jocul de cărţi Solitaire, dar mi-a luat aproximativ trei ani până să-l pot înţelege din nou.

 

Postul din 1 iunie 2014

Dar nu (mai) analizez pe nimeni de ceva vreme. De obicei mă gândesc la ale mele, ruminez asupra trecutului sau mă întreb ‘ce caut eu aici?’. Mai ales în cazul prietenilor care-i cunosc de ceva ani nici nu mai e nevoie de multă interacţiune ca să-mi dau seama ce au. Uneori ajunge o simplă prezenţă pe stradă sau chiar în extremis o fotografie, sau orice chestie care implică un pic de limbaj non-verbal şi pot să spun dacă sunt fericiţi sau nu, bolnavi sau stresaţi şamd. Restu-i chit-chat. Care mă enervează şi îmi pare pierdere de vreme, deşi ştiu că-i important – şi stau să mă gândesc de când am avut ultima discuţie importantă sau meaningful, sau să mă simţit CHIAR bine. Şi dacă am făcut eu de la mine ceva în sensul asta – şi n-am făcut, şi dacă aş face, şi cum aş face – şi a cui e vina, dacă e, şi cât timp are să mai dureze starea asta, dar ei sunt la fel de alienaţi ca şi mine, şi dacă nu sunt, şi dacă e imporant şi nu e şi cât e. Aşa că evit pe cât de mult pot pe toată lumea, deşi nu-i o abordare foarte sănătoasă este eficientă: keeps you sane şi ai draci mai puţini.

It’s ME it’s not YOU, gen (iunie = adaptare la prea multă lumină deodată, dezechilibru pe melatonina ce duce la serotonină&dopamină&shit down etc. iunie, mai, aprilie, martie, februarie, ian…)
Cc @C. & @G. /via FB

“Antrenează-ţi creierul!”

“Antrenează-ţi creierul! Strategii şi tehnici de transformare mentală” Joe Dispenza, Ed. Curtea Veche, 2012

Succesul speciei umane în evoluţie se bazează pe capacitatea noastră de a învăţa din experienţe, adaptându-ne apoi, schimbându-ne sau modificându-ne comportamentele cu proxima ocazie.

În 1981, Goldberg a publicat o lucrare teoretică în care făcea legătura între emisfera dreapta şi noutatea cognitivă, şi între emisfera stângă şi rutina cognitivă. Aceasta afirma că partea dreaptă a neocortexului este activă la maximum în prelucrarea conceptelor noi, necunoscute, iar partea stângă este superior activă în prelucrarea aspectelor familiare, cunoscute. Pe măsură ce individul se dezvoltă şi devine adult, introducerea de noi stimuli ar putea fi prelucarata în partea dreapta a cortexului şi apoi transferată şi stocată sub formă de informaţie familiară în partea stângă a cortexului. Acest lucru ar putea explica de ce lezarea ED este atât de gravă pentru copii, iar afectarea ES este mai devastatoare la adulţi.

Personalitatea noastră este un complex de amintiri, comportamente, valori, convingeri, percepţii şi atitudini pe care fie le proiectăm asupra lumii, fie le ascundem de ea. (s.m.)

O carte care a început foarte mişto, un compediu bine scris de neuro – morfo-fizio-pat – ca apoi să fie slabă pe partea de psihologie de la jumătate şi să se dezumfle de tot la final, fără parte practică şi cu repetări ca de litanie cu ţelul parcă de a umple pagini. Dar ca referinţe…

Bogăție

“Singură problema e că n-o să ştie nimeni că suntem bogaţi (n.r. fericiți). Dar dacă asta e chestia care ne deranjează înseamnă că suntem cu adevărat săraci (n.r. nefericiți), dincolo de orice speranţă.” A.S.

Melcul și buni

Aceste două dialoguri sunt imaginare și voit reprezentative.
 

– Buuuuni, vinooo repede să vezi! Buniii, vino-vino…
– Stai…, bunica nu se mişcă din grădină.
– Buni, uite un meeelc! Haha… buni uite cum e. Şi-l arată cu degetul.
– Da, măi buni.
– Buni, hihi… uite cum se târăşte. Îiiiihh. Buni, vinooo. Ce melc mare! Se apropie şi mai mult.
– Îhhh… ce ochi are! hihihi… Buni şi acolo e casă lui, în scoica aia?
– Da.
Linişte.
– Ce faci acolo? se asigură bunica, plivind în continuare.
– Buni, ăsta e un melc mare?
– Da, e un melc destul de mare, hai joacă-te acolo frumos. Să nu-i faci ceva, da?
– Nuuu…, mai stă câteva secunde şi-i încearcă cochilia cu degetul. Melcul îşi retrage coarnele.
– I-e tare scoica. Buniii, uite cum scoate ochii, hihi… Haha, râde cu toată gura. Dar el vede ceva cu ochii ăia?
– Vede, buni, aşa are el ochii alungiţi.
– Ce haios e. Uite buni mai e unul! :)

 

– Buuuni-buni-buni… uite un melc mare, ce mare e! Buni vino repede să vezi!
– Da, buni, e un melc.
– Buni, e un melc foarte-foarte mare, vino să vezi. Reeepede!
Buni îşi vede de ale ei.
– Buni uite cum se târăşte, şi e şi lipicios…îhhh. Se apropie să se uite mai atent.
– Buni, dar de ce e lipicios?
– Da buni, nu pune mâna pe el că te murdăreşti.
– Buni, dar nu e murdar, e chiar scârbos. Îhh…
– Bine buni.
Pauză de examinare.
– Buni, dar de ce are el lipiciul ăla, ca să alunce mai bine?
– Nu ştiu buni, ce lipici?
– Ăsta! Cum care?! şi arată spre mucus.
– Da, buni cu ăla.
– Ah…, şi zâmbeşte liniştită.
– Buni, e un melc foarte mare şi e foarte interesant.
– Da, buni.
– Când mai venim aici să-i facem o poză cu telefonul, să i-l arătăm și lu’ tataie și lui mami.

 

5 ani.

 

Drumeții pe Olt și-o ue

Adică două vise despre conştiinţă şi fabricul său.    

 
Sunt două vise importante care le-am avut în 2013, printre altele. Dar două dintre ele se desprind cu urmări şi concluzii importante în căutare mele despre conştiinţă şi esenţa ei.

Aşadar, visul no. 2:

Preambul (skip intro) – majoritatea dintre noi se pot percepe în vise precum conştiinţă de sine separată de “personajul” din vis, cu eu-uri separate – senzaţii şi gânduri separate, deşi e foarte clar care din ele este adevăratul SINE. Uneori cu ceva confuzii dar nu despre asta e (musai) vorba. Acum ceva vreme – vorbim de nişte luni bune de zile, la mine în vise a apărut al 3-lea personaj, un alt sine şi anume “regizorul”. Tot un mine, tot eu dar care are ca rol să hotărască ce se întâmplă în vis, ca un regizor (mai mult ca un script, cu clipboardul în mâna) care decide încotro se va derula visul şi ce se întâmplă în general (gen “ia-o prin dreapta că prin stânga e prea simplu şi visul e mai interesant aşa”). Un individ cu care nu interacţionam la început, fără să intefereze cu ceilalţi doi (eu-eu, conştiinţa de zi – aşa cum mă ştiu – şi “personajul din vis”); ştiu că sunt eu, îl simţeam ca mine, avea propriile “senzaţii” şi voluntar mă puteam “focusa” precum el. La început tăcea, dar ştiam că va veni şi momentul în care voi vorbi cu el.

Se făcea că într-un vis eram cu celebra d-ră Q. într-un boat-trip, pe Olt (!) – ca în aventurile lui Huckleberry Finn pe Mississippi, probabil chiar o reminiscenţă a acelor lecturi din adolescenţă – şi că mergeam cu barca şi în fiecare seară poposeam într-un cătun sau sat sau un orăşel de pe malul râului, de obicei la birtul sau discoteca locală. Iar miss Q. reuşea cu perseverenţă să mă înşele la fiecare popas cu câte un localnic ca un marinaro vero iar eu muream de oftică, şi reuşea să mă păcălească de fiecare dată, deşi se întoarcea dimineaţa în cort inventând tot felul motive. Și ba o urmăream şi o prindeam asupra faptului cu faze de genul ‘să crezi ce-ţi spun eu, nu ce vezi tu’ etc. Și mă super ofticam. Biici! Eram foarte prins în visul meu, dar în acelaşi timp îmi spuneam: “Relax, e doar un vis. N-am fost drq în nicio drumeţie cu barca – pe Olt! – cu respectiva”. A fost Popescu în tinereţe, ăsta e un vis, faci un melanj între realitate şi imaginaţie, e ok, nu-i real, Q. nu te-a înşelat (în halul ăla). Toate bune şi frumoase. La care, la un moment dat însă regizorul – prezent şi el pe acolo, în capul meu – îmi spune: “Hei, astea nu sunt imaginaţie, asta sunt amintiri. Te înşeli, ba Q. ţi-a tras-o elegant exact aşa cum e în vis acum.” No way, Jose – aşa ceva nu s-a întâmplat. Și intrăm într-o polemică cu pretenţii de argumente. N-am fost D-zeule în nicio excursie pe Olt cu… şi la un moment dat regizorul “scoate” – adică arată spre un punct undeva în capul meu şi trage de acolo ceva ca un folder din Minority Report – o … chestie. Super-chestie: era o reprezentare grafică, 3D color care se şi mişca în acelaşi timp, o formă geometrică foarte complicată – cu petale adicente şi jerbe de lumina/culori, aducând vag cu scanările dMRI, dar care avea culmea… şi mirosuri şi amintiri şi senzaţii în acelaşi timp. De fapt este imposibil de explicat fidel în cuvinte. Era o chestie mega-ciudată. Şi el zice: “vezi! asta este o amintire”, şi se duce la alt loc “în capul meu” şi scoate de acolo altă formă ‘geometrică’ dar de altă ‘formă’: “iar asta este o imaginaţie”. Poftim: amintire vs. imaginaţie, vezi cum diferă. Eu perplex şi neîncrezător. “Ce mama dracului e asta? Da, văd că sunt diferite – asta după ce mi-a prezentat mai multe spre diferenţiere – dar… ce este asta? Cum aia e o amintire?” Iar tipul îmi explică că aşa sunt stocate amintirile în memorie, în cap, iar celelalte sunt imaginaţiile. Bam! Nu pricepeam şi am cerut extra-explicaţii. Regizorul îmi spune că nu am cum să înţeleg, pentru că nu am capacitatea evolutiv-intelectuală necesară pentru asta, dar ca să facă o comparaţie forţată şi să coboare la nivelul meu îmi spune că asta e că un fel de Folder în care sunt ţinute minte reprezentările despre… despre. Iar în momentul acela floricica aceea elicoidală s-a transformat într-un icon de Folder (deşi era în acelaşi timp şi floare, greu de explicat) şi tipul ăla le lua şi le punea într-un loc anume (loc care se estompa în spaţiu din care erau extrase pur şi simplu). “Vezi, aşa e: asta e o amintire şi asta e imaginaţie. Şi ce se derulează acum după cum vezi şi tu este o amintire. Q. te-a înşelat cu spume”. Avea dreptate şi muream de dâcă. Totuşi eu ştiam că nu poate fi adevărat şi îi spuneam că nu se poate, nu e logic – este foarte puţin probabil ca să fi făcut o drumeţie pe Olt cu iubita în trecut, şi dacă chiar am făcut aşa în realitatea reală asta a lăsat urme: fotografii, cheltuieli, file de jurnal, chestii şi că de abia aştept să mă trezesc să-mi demonstrez că nu are dreptate, că e doar un vis în care îmi proiectez nişte complexe şi atât. Tipul era foarte relaxat, neafectat şi mi-a zis că e ok, o să mă trezesc şi am să mă conving. Ba chiar a intrat în Folderul ‘amintiri de pe site’, ce era tot o floricică din aia, care s-a ‘transformat’ şi care conţinea o pagină cu poze din acea drumeţie. Muream de ciudă! Încă o dovadă, de abia aşteptam să mă trezesc să o confrunt cu realitatea. Pana mea, n-aveam eu nici un fel de poze de genul acela. Era doar un vis, sigur.

Şi m-am trezit până la urmă. Buimac, plin de draci şi cu noduri în gât, după ce miss. Q m-a chinuit virtual în varii scenarii cu trădări mai mult sau mai puţin spumoase, de m-am dus glonţ la calculator – nici nu vedeam bine printre urdori, l-am aprins, connected… arhivă… jang! Ha! Nici un link de pe Olt, gizaz! Era doar un vis. Am avut dreptate! Şi m-am potolit.

Dar… :) Floricele acelea elicoidale mi-au rămas în minte. Şi cu diferenţele între amintire şi imaginaţie – una din ele era mai “cuminţi”, mai puţin complicate, cam asta era diferenţa majoră, şi erau mai mici. Există oare vreun sâmbure de adevăr în acele reprezentări – e un eufemism tâmpit să le zici ‘reprezentări’, sau erau şi ele la rândul lor produsul imaginaţiei mele? La fel ca şi regizorul în sine. Un vis. :) Iar regizorul – mincinosul! – n-a mai apărut ulterior decât sporadic, oricum n-am ajuns să mai interacţionez cu el la acel nivel, aşa conversaţional.

——————-

Iar primul vis – cum ar veni cronologic – e un vis de dimineaţă, şi este finalul total anapoda a unui vis erotic. Pe fondul unei lacune amoroase puternice, ar fi venit cam începutul lui aprilie – probabil: visam un sex oral. Şi era unul chiar mişto. Personajul feminin era nedefinit, dar făcea o treaba excelentă. “Persoanele” prezente în vis: eu, eu cel din vis (muiatul), tipa şi regizorul care îşi vedea liniştit de script. Şi la un moment dat o iau spre orgasm, problema e că… ritmul cardiac creşte atât de tare încât se pornesc nişte “alarme” în interiorul meu: inima bătea prea tare şi era posibil dacă se accelera şi mai tare să am probleme reale serioase, gen să cedeze într-un infarct. Aşa că… de undeva, de nicăieri şi cumva “dedesupt”, de sub mine într-un fel… mai apare o conştiinţa, un alt eu. Aş putea spune că era un tip din inconştient, sau poate chiar reprezentarea inconştientului, dar nu ştiu dacă aş zice asta ar fi chiar corect. În fine… un tip “de jos”. De altfel “foarte calm”, mult mai impersonal decât eu şi regizorul, şi cumva mai şters şi mai negru. Dar astea sunt descrieri de ansamblu, nu sunt caracteristici grafice sau vizuale, ci “emoționale”.

Tipul asta a intrat “pe scena” conştiinţei şi a spus că trebuie să mă trezesc şi să cobor ritmul cardiac pentru că dacă o las aşa în continuare, în momentul finalizării, inima s-ar putea să cedeze – cam întracolo se ducea şi este datoria lui să mă avertizeze despre ce avea să se întâmple. Şi întradevăr inima bubuia destul de tare. Evident, eram bulversat… “Ce?! Da, văd că e agitaţie, dar eşti sigur? Cum vine asta, de unde ştii, şi de fapt cine eşti tu?” șamd. L-am întrebat dacă nu poate să o facă chiar el şi mi-a zis că nu, că dintre toţi sunt singurul care poate să facă asta şi trebuie să mă trezesc să fiu conştient ca să o fac (fiind singurul mod care îl ştiu să-mi controlez ritmul cardiac, prin autosugestie etc.). Eu trenam, ritmul creştea, sexul se apropia de finalizare, regizorul îşi vedea de scenariu, muiatul era fericit şi plin de plăcere. Eram foarte confuz cu ce era de făcut. Eh… în nebunia asta, când lucrurile au avansat destul de mult mai apare al 5-lea! tip, un fel de supra-conştiinţă, unul “de deasupra”, care cumva era ca un layer subţire peste toţi şi care s-a trezit la alarmarea celui “inconştient” şi care a început să vorbească cu toţi (mai puţin muiatul), şi să se asigure că toate eu-rile astea ale mele comunicau bine şi constructiv între ele şi toate lucrurile sunt ok. Nu mi-a cerut să mă trezesc, de fapt nu mi-a cerut nimic, ci doar avertiza ‘sugestiv’ că “inconştientul” nu e treaz acolo degeaba. Deci… deja era mult prea mult pentru mine! Eram într-o stare de mare zăpăceală. Tempoul se intensifica şi momentul ejaculării se apropia – m-am gândit că o să pătez pijamalele dar asta era ultima mea problema, şi că astea-s chestii de adolescenţă şi că nu s-a mai întâmplat aşa ceva de secole şi că dacă se mai întâmplă după o vârstă, în fine – eram ameţit şi erau toţi ăia în capul meu, regizorul îşi vedea de treaba (îi dădea cu muia mai departe) – şi zicea calm, dar totuşi nu ducem orgasmul până la capăt, c’mon de când n-ai mai avut tu parte de o acţiune aşa mişto, o să fie bine, inima bătea ca dracu’… “Ok, ok, ok… Mă trezesc şi scad ritmul, dar cine sunteţi voi toţi, ce căutaţi aici?!” şi mă trezesc. Super-buimac, întradevăr inima bătea tare dar nuuu chiar atât de tare să fie chiar problema de sănătate. Mă concentrez, intru în ‘yoga mode’ comand liniştire… ritmul scade. Ăia se ‘certau’ între ei în continuare… ceea ce e foarte ciudat, şi asta e cireaşa de pe tort: aveam ochii deschişi, vedeam peretele de lângă pat, dar visam de fapt în continuare, şi visul era ca o foiţă transparentă peste realitate. Adică eram treaz şi visam în acelaşi timp! “Cum de asta posibil, nu se poate…” etc. Unică senzaţia, şi cu toţi ăia care erau “în capul meu”. Confuz aşa, ridic mâna spre perete şi-l ating, era acolo, dar da… visul se derula în continuare ca un film/pelicula peste iris. Freaky! Inima intrase în normal, închid ochii înapoi şi-mi reiau conversaţia cu restul. “Ok, am redus ritmul, acum ce urmează?” dar lucrurile se potoliseră, regizorul întreba dacă sexul nu s-ar putea duce la capăt totuşi că nu-i rău nici aşa, inconştientul parcă dispăruse, iar supra-conştiinţa era liniştită – fusese tot timpul – şi se tot uita la restul că-s ok. Nu mai ţin minte dacă visul a avut finalizare sau nu (în vis!), parcă eu-rile s-au estompat pur şi simplu şi visul a continuat. Într-un final m-am trezit. Băi frate, cine erau toţi aia cinci şi ce căutau acolo? Mai ales personajele noi: inconştientul şi supra-conştiinţa.

Acum vine întrebarea: a fost ceva veridic în toată treaba asta sau era doar imaginaţia mea, mda întradevăr destul de alambicat-bogată. Sunt proiectări ale lecturilor, preocupărilor şi întrebărilor mele în starea de vis sau sunt bifate acolo şi nişte lucruri care au la baza ceva ‘real’? Baremi faza cu atinsul peretului şi mâna pe care o examinăm perplex în aer în timp ce visam în continuare chiar cred că au fost “reale”, şi numai astea de să fi fost şi tot e ceva ‘inedit’. Sau chiar am dat peste nişte mecanisme dinăuntru nostru? Care… conştiinţa are componente?

Deci: ce este conştiinţa? Din ce e formată? Şi ce vrea de la viaţa noastă? Dar noi de la ea? [pam-pam]

——————-
În loc de concluzie, chiar concluzia: CONŞTIINŢA este o poveste despre noi înşine pe care creierul şi-o spune lui însuşi pentru a se adapta haitei. Sunt procese chimice ‘traduse’ în story prin limbaj. Story = nivelul de evoluţie la care a ajuns maimuţa actuală, în stadiul Homo sapiens.

 

Postul din 15 aprilie 2014

Concluzii la sabatul de infotainment 1-15.04.2014:

– de când GReaderul a murit, junkul este înlocuit de bârfă şi “ce s-a mai întâmplat, cine, ce a zis” de pe FB. TED-ul cumva e depăşit.
– dar mIRC-ul asta asincron aşa cu poze şi cu commenturi e chiar mişto, umple beton nişte ore de plictiseală. adicţia e tot timpul nasoală, la mai orice.
– şi în readitlater erau destule junkuri şi linkuri ajunse acolo din grabă/greşeală
– aflii de pe fb şi lucruri importante, vin cu un preţ – dar vin
– redescoperi plăcerea cititului pe hârtie
– ar fi mişto dacă ţi-ai putea filtra oamenii şi mai uşor, să dai un indice de valoare informaţiei (tipului de) şi fb să urmărească patern de weight şi să ţi-i prezinte spre rotaţie / top. ceea ce probabil ar face ‘closed friends’ remotelyish.
– excelent! I mean… excelent tool de stalking. unde, când, în ce an, cu cine, cam câţi bani.
– pe partea pozitivă, poţi să ai o felie din viaţă unor oameni (‘ce-au mai făcut’) doar urmărindu-i, chestii banale dar esenţiale. rămâne: e mandatory de ţinut o relaţie la cald cu oameni de peste mari-şi-ţări.
– funcţia de ‘social media’ (aka pozele de la cârciumă, de la event) PR-istic nu-s ignorat, deloooc. au chiar valoare de “cetate”.
– plus emailingul personal aproape că s-a mutat complet pe mesageria FB. cam slăbuţ cu search-ul dar chaty-chatul nu-i chiar de search.
– grupurile pierd mult prin lipsa unei ierarhizări mai bune.

Iar pe finalul perioadei după ce readitlaterul s-a golit am cam intrat din plictiseală.

untwitts 1 aprilie – 15 aprilie 2014

  • happiness is … cake! a lot of…
  • un minunat si rar Inbox0 moment. Zeeeeen! :)
  • 20+ 20+ 20+ 20+ 20+ 20+
  • ma plictisesc
  • primavara patimilor financiare dupa iarna nemultumirilor mele sociale
  • Posta sau Farmacie? Asta este intrebarea.
  • Politetea astazi pe Internet: “You have been successfully unsubscribed.” Thank you!
  • aproape rock progresiv
    http://www.rocktube.us/Live/Celelalte_Cuvinte___Boala_de_Ganduri-okZcQ3YieEL.html
  • la concert ‘Celelalte Cuvinte’ si stau in cur la masa; mi-e un pic cam rusine cu mine. situatie
    remediata in partea a 2-a show.
  • cre’ca ca am inceput sa beau din nou. terapia ‘eftina.
  • bag p. nu mai numar nimic, sunt atat de tineri si de frumosi cat tre’. ptiu! ptiu! di oki, sa fie.
  • seara studenteasca inseamna alcool la preturi mici, clar
  • ERP https://www.youtube.com/watch?v=PVRgIXLWDHs
  • toate sms-urile draft pe care le notez, inclusiv la betie, sunt importante si nici unul degeaba.

resurse

– resursele vin din interior (oraş, populaţie etc.)
– ba lumea vrea
– do fail, do încearcă x n
– do hub
– există reţeta de succes. flow it.
– adaptează-te
– peste tot e “n-avem (butelie)!”

libertăți.txt

angajat vs. liber-profesionist

PIERDUT
– sentimentul de anxietate de fiecare seară: de unde scot banii, ce fac, cum mă descurc, de unde alea? nu că la angajat stările astea dispar de tot, grija cheltuililor rămâne doar că este asigurat un venit constant.
– do what the fuckery you want to, nu că atunci când eşti de capul tău n-ai constrângeri directe cu clienţii/proiecte
– where is the love?

CÂŞTIGAT
– sentiment de plantaţie care stă pe capul tău şi suge tot ce poate, ce-i oferi. munca se poate încheia la sfârşit de program.
– no need to prove nothing: do your job şi that’s it.
– no more strategy thinking
– no more îndoieli & vină: fac bine ce fac?

Postul din 14 martie 2014

Nick:
– a ridicat toată lumea în picioare şi s-a DANSAT
– a prelungit petrecerea cu 1 oră
– s-a mai comandat încă 1 rând de bere pe tura respectivă
– a enervat aproape toţi ‘vechii’ când supapa de bațâială s-a echilibrat şi nu s-a revenit la indie-indie

Este o problema complexă cu multe variabile care depind una de alta complicat.
Nu, nu vreau să fac eventuri cu muzică obişnuită de club, de Vama etc. Sper că n-am jignit pe nimeni, şi dacă… îi priveşte.

Şi cum te-ai oprit din dansat pe un dubstep ca să te doară mai puţin genunchii a doua zi, că oricum dansasei destul – gen freo juma’ de melodie :)

#toamnă2014 ?

Postul din 8 martie 2014

Mi-am făcut maşina – care a stat pe bară o iarnă întreagă. A fost o adevărată aventură – cu Luca – care într-un final s-a terminat bine totuși. Pe scurt am cam schimbat toate siguranţele şi releele de pe Matiz. Şi… câââând am rezolvat şi casetofonul, ultima victimă colaterală descoperită târziu, şi am dat drumul la muzică tare de pe stick mi-au dat lacrimile. Atât de important. Şi acum la fiecare stop urlu şi cânt cât pot de mult. Dor îmi mai era.

Ar mai fi lucruri de zis, dar nu am chef. Cel mai important în ultimul timp este că Rusia a invadat Ucraina în Crimeea şi asta nu prea o văd terminată bine. Başca se pupă cu visul ăla repetitiv pe care îl am de când eram puştan. La un moment dat dispăruse şi am crezut că n-o să se mai întâmple, că e aiurea. Sper în continuare să fie pentru că (nu are rost să alarmez lumea dubios). Dar poate totuşi o să fie cu/pe bani şi atât.

Postul din 25 februarie 2014

Am fost duminică la un spectacol de improvitaţie în Goblin. Foarte simpatic – am ras cu poftă. Mai văzusem acu vreo 10 ani în clădirea TNB la Cafe Deko care ulterior au ajuns pe TVR2. În fine… cel mai mişto din tot show-ul a fost la început când toată trupa retrasă după un colţ înainte de intrarea la rampă – unul din ei avea un tricou cu Lucky Strike – au trecut toţi şi au atins singla pentru noroc şi baftă. Şi la mişto, şi cu emoţie. Mi-a plăcut mult asta.

Postul din 15 februarie 2014

Acum ceva ani eram administrator de reţea într-o firmă, nu contează care, şi oblojeam nişte cabluri bolânde undeva într-un depozit. Şi întâmplarea face ca în biroul secretarei, care lipsea temporar, trona o lista de inventar pe ecranul monitorului abandonat. Din joacă şi poate din uşoară frondă, m-am infiltrat fraudulos în respectivă listă şi am introdus o linie nouă la care am adăugat un “43 metri cub de aer”. Nu mai ţin minte exact cantitatea dar era ceva cu două cifre consecutive. Aşa, la caterincă, într-un fişier Word lăsat de izbelişte pentru o finalizare ulterioară. Atunci am presupus că secretara, o drăguţă de altfel, când se va fi întors şi se va reapuca de treabă va observa înregistrarea mea, va râde şi se va supăra pe mine, un pic dar nu mult că mă ţin de şotii, o va şterge şi asta va fi tot. Nu am urmărit ulterior acţiunea de sabotare, am lăsat-o aşa.

La câteva luni distanţă, fiind în biroul şefei zonale, pe masa ei erau multe hârtii şi… surpriză! printre ele era listat şi uşor prăfuit inventarul meu. Pe poziţia x în continuare era linia mea “tz m cubi de aer”. Nimeni n-a observat înregistrarea intrusă şi nu s-a sinchisit s-o şteargă. Inventar, da! Firma particulară, măricică, România, 20toamnă, în fine…

Acu’ câteva zile ajung la FISC. În faţă mea o domniţă înmâna funcţionarei multe de acte prin care adăuga o persoană juridică în sistem – un PFA zic eu. “Dar nu mi-aţi dat autorizaţia de X”, “Ba da”, “Ba nu”, “Asta e aia verde”. Staţi, caută, schimbă, vreau copie, ba am, ba n-am… Caragiale. Până la urmă se lămuresc părţile – lipsă de comunicare şi informare către cetăţean şi slab interes al acestuia faţă de proceduri. Domniţa pufăia. Cât timp actele erau înregistrate (?) aceasta scoate o bancnotă de 50 RON şi o pune pe tejgea. Am crezut că-i şpagă. Tipa de la ghişeu nu se sesiza. În sfârşit după câteva minute de clăpănit în calculator îşi ridică ochii şi zice: “Ah nu, nu-mi daţi mie banii, asta se plăteşte la sediul de pe Sulii-la-muma-n-coeur-în-altă-parte”. D-ra uşor siderată – în mintea ei se derula deja alt drum, alt, alt… “Ah, acolo se plăteşte? Păi şi ce fac, mă întorc cu chitanţă la dvs.?” Sec: “Da.” Buhahahahahahahaha :))) … La un moment dat, alt moment, mă băgasem la a 4-a mână să refac site-ul unei instituţii importante din oraş. Şi aceată refacere necesita o legătură la baza lor centrală de date – făcută de firma Y (mâna a 2-a) pe multe mii de euro la vremea aceia. Nu se putea, pentru că inginerul şef IT de acolo muta informaţiile necesare cu discheta! de la etajul 3 la parter (la ghişeu) ca să poată să le modifice şi să le manipuleze, şi implicit să câştige nişte bănuţi din asta (ilegal, normal – fals, uz de fals, furt, manipulare, corupţie, atentant la siguranţa… relax! s-a prescris).

Câteodată cu atât de puţin efort se pot face aşa multe lucruri, care contează, deşi în final uneori nu. Merită încercat.

Postul din 25 ianuarie 2014

În noaptea de Revelion am făcut trei lucruri. Iniţial planul era să mă duc în London la un after şmecher&cooleanu’ care începea la 5 dimineaţa, să dorm până atunci şi să merg direct acolo. Ăsta e al treilea lucru pe care l-am făcut, primul e că am dormit până la 12 când m-au trezit artificiile, iar de la 12 la 3 jumătate am făcut un radio online – adică am configurat o platforma pe radionomy.com, care acum este pe indiemotion.ro . Mi-am făcut radio în ideea de a sprijini evenimentele pe care le organizez din noiembrie anul trecut când mi s-a rupt iară firul la programare, şi de data asta ca să nu mă mai pedepsesc cu vreo depresie sau să nu-mi tai venele lungi am zis să fac ceva pentru… mine. Dacă nu reuşesc să mă distrez în felul ĂLA, se citeşte Bucureşti – evident pe axa Negru Vodă – New York, să încerc să o fac eu mâna mea. Să strâng oameni, să caut locuri, să pun muzică eventual – sau nu, că-mi place să dansez – să cresc DJei şi să colorez puţin oraşul aşa cum pot unde pot. Să scot şi mai multă lume din casă. De la Mircea Calnegru putere – vizionară. În afară că e a treia luna în care îmi plătesc rata din împrumuturi – şi poate luna asta reuşesc să încasez ceva, adică să muncesc, că nu m-am mai jucat cu şerpişori pe moacele ecranelor din toamnă – mi-a cam ieşit. Adunat nişte puştani şi înghesuit într-o joi, două, trei în nişte puburi care au nevoie de public şi se lasă cu indie, dans şi voie bună. E simpatic, doar că din păcate nu mă mai distrez, mă simt gazdă şi nu mă mai pot relaxa la eveniment, am devenit PR. Da-i ok, că am avut până acum vreo 3-4 tinereţi hai că e cazul să mai “dau” din asta şi la alţii. Sau cel puţin aşa-mi place să cred că se întâmplă.

Nişte lucruri s-au schimbat şi cred că are încă să se mai schimbe, nu vreau să fiu cârcotaş. Şi e complicat, implică mult mai multă muncă decât credeam. Nu ştiu dacă musai vreau să mă plâng, dar ştii petrecerile alea “de căcat” unde nu se întâmplă nimic şi sunt “nasoale de tot” şi totul “e mort”. Ei bine cineva se ocupă de ele, e acolo în spate şi le organizează, face un afiş, gândeşte o cât-de-mică strategie, vorbeşte cu lumea, împarte invitaţii, aducet sunet, suportă dijeiul şi îi bagă câte un deget în fund aşa pentru asezonare şi nederaiere muzicală, se ocupă cu aprovizionarea, plăteşte oameni care fac curat după tine şi care te servesc şi poate sunt chiar şi mai multe. Nu ţin să le fi zis pe toate, şi da e o afacere, e pentru bani, dar şi la petrecerile care ies prost şi sunt ratate, chiar şi aşa, cineva munceşte pentru asta. Cu atât mai mult la cele reuşite. Iar trebuşoarele astea de promovare pot ocupa aproape tot timpul. Oamenii nu se mişcă de la sine: cineva îi fluieră întru adunare şi le mai dă şi câte o limbuţă din când în când. Jur că n-am să mai fac ever-never-ever mişto de nici o piaristă oricât de cât pe dinafară mi-ar mai părea. E în nomenclator, şi hai lasă că şi calculatoriştii sau contabilii şi sudorii pot excela sau face breasla de…geaba.

Bun, vorbeam despre mine. Că au început să se întâmple lucrurile astea şi mi-s cumva mândru de ele, adică dimineaţa când mă uit în oglindă mi se pare că e ok, că e bine şi că are sens şi direcţie bună. Că oricât aş fi făcut de bine pe partea cealalată cu programarea, ce s-ar fi întâmplat? Nişte contracte şi lucrări livrate, site-uri ridicate, bani câştigaţi şi sparţi şi … asta s-a tot repetat pe non-shuffle atâta vreme, e mişto şi altceva. Doar că nu plăteşte chiria dar, nu cât_că ar fi posibil, ci că ar putea-o suplini foarte bine. Tineret cât încape, deşi mi-am promis ceva la începutul anului şi am să încerc să mă ţin de cuvânt – sper să nu ajung cumva să-mi fac rău din cauza asta ţinând cu mortişul – şi ar fi bine să fie schimbat ceva în acest sens, e dulcel foc cu puştoaicele dar eşuează. Sună a rezoluţie şi a dat peste cap şi ieşit din zona de comfort, ok asta da, dar nu e chiar aşa. Viaţa e plus-minus tot la fel, chiar mai colorată puţin – adolescenţa mea continuă, o să ies din ea direct la pensie.

Şi m-am cam îngrăşat, am vreo 10 kg peste genunchii-mi şubrezi – şi cam-cam devine o problemă – dar în continuare îmi folosesc stomacul ca un vagin şi evadez în mâncare mult peste nevoi. Probabil… nu, am încetat să mai încerc – o să se belească la un moment dat unul din ei (stângul) şi o să fie de nevoie. Nu ştiu unde că pe ring nu prea mă mai ţin, deşi eu nu mă las, nu mă las :)

Multă muzică. Iar între 13 decembrie şi 7 ianuarie am băut în fiecare zi de am fost într-o semi-stare de euforie generalizată – d’asta e bine să ieşi cu maşină în oraş! Nu mi-am făcut nici o transaminază dar suspectez că erau măricele. Mare tâmpenie băutul, când poţi muşca din mărul ăsta aşa doar puţin din coajă şi să-ţi şi ajungă, nu să-l bagi pe tot în gură riscând să te îneci cu el în gât. Partea asta am rezolvat-o, mi-a luat cam 4-5 ani. Hai trei… îţi pui capul şi rezolvi, atât. Se porneşte de la “de ce bei?” şi ajungi la seri în care eşti la propriu pe mese şi iese de nu se poate şi eşti DOAR pe apă plată. True story – de la contaminare “telepatică” şi autosugestie putere. Şi voinţă, gen. Şi atenţie, non-gen – ci total, like rili 4 rili.

O.K.