Tags: România

Politica: cea mai iubită temă

Un excelent comentariu-analiză legat de a noastră mândră patrie în urma altui articol interesant în România Liberă care îmi dă de gândit:

În primul rând românii nu pleacă din ţară doar pentru că pot acum fugi. Românii nu sunt iepuri. Şi nici nu pleacă doar pentru că acolo o vor duce mai bine. Dusul mai bine e relativ. Un imigrant o va duce (poate) mai bine decât o ducea în locul de unde a plecat, dar cu siguranţă o va duce mai prost decât cei care sunt stabiliţi deja acolo. Comparaţia joacă un rol foarte important aici. Şi românii de pe vremea lui Ceauşescu o duceau mai bine decât sudanezii de exemplu, dar comparaţia nu putea fi susţinută, pentru că nu-i vedeam pe sudanezii ăia. Românii de azi o duc cu siguranţă mai bine decât românii în comunism (magazine pline, căldură în casă, apă caldă tot timpul, maşini, plimbări în străinătate, lucruri care erau de neconceput în trecut), cu toate astea românii de azi se plâng mai mult decât românii în trecut. De ce? Din cauza de comparaţie. Azi ai în ochi o pletoră de îmbuibaţi, care o duc mai bine că ţine de politicieni, care o duc mai bine că ţine de securişti, care o duc mai bine că ţine de ţigani întorşi din occident cu căruţă plină de furtişaguri, care o duc mai bine că ţine de … etc. Ei existau şi în trecut, dar nu erau atât de vizibili. Strigător la cer, domnule!

În al doilea rând românii pleacă şi pentru că văd că societatea asta e sfâşiată cu bună credinţă, e făcută praf, şi nimic n-o mai poate pune la un loc. Nu ne interesează ce spune vecinul, opinia lui n-are valoare pentru noi, doar ce credem noi trebuie să iasă deasupra, şi dacă nu iese, atunci democraţia asta e o mizerie, era mai bine în comunism, unde, dacă erai cineva, puteai să-ţi impui voinţa.

În al treilea rând mai e şi rolul presei aici, aşa cum bine subliniază autorul. Chiar tot ce fac politicienii e rău în ziua de azi? Nu mă refer doar la Băsescu, sau doar la PDL, ci chiar şi la PSD, sau PNL. Tot ce au făcut ăştia a fost rău? Totul a fost doar o hoţie de la un cap la altul? Judecând după presă şi televiziuni, da, totul a fost o hoţie. Dacă te iei după comentarii, România e o Etiopie în Europa.

În al patrulea rând imaginea politicianului de azi e înrădăcinată în mintea românului din trecut. Politicianul de azi e asemănat în mintea romanului cu activistul de partid de ieri, la care te duceai umil, cu căciula în mână să ceri butelie şi pe care îl înjurai după ce închideai uşa.

În al cincilea rând românul încă n-a învăţat să se descurce singur. Câţi americani aşteaptă la Obama? Câţi englezi aşteaptă la Cameron? Număraţi românii acum.

Da. Meseria de politician e ceva murdar în România. Ne place să fie aşa. Trebuie să fie cineva vinovat de insuccesele noastre personale.

În România, cea mai iubită temă de discuţie – politica.
Cea mai hulită meserie – politică.

Vezi dacă mai poţi să-i înţelegi pe români.

semnat de către Gheorghe Popescu – probabil un pseudonim, oricum un domn de bine.

Postul din 8 mai 2011

  • ce uşor se mută highlight-ul de we pe Filmul de duminică , din ce în ce mai puţin pe boschetăreala (în fapt, prea puţin existentă) de sâmbătă, şi/sau vineri seară. vine vara.
  • mi-e aşa într-un fel s-o spun, da-i de postat: ce s-au maturizat OCS ca trupă. probabil în 2-3 ani vor fi pe vine cu un material gigea.
  • vine prima zi de luni cu treabă, de livrat, după săptămâni bune. back to butonare, curba creativă se pare că s-a cam terminat. a lăsat în urmă câteva scene, unele chiar bune. cam puţin totuşi. imprimantă nu mi-am luat.
  • ce se-ntampla când “adversarul” mâniei tale e societatea în sine? nimeni în particular şi cam toată lumea în general. ce se întâmplă când porţia masivă din frustrările tale sunt … general-cotidian-sociale? ce fel de “anger management” tre’ să foloseşti – aştept cu o sfântă curiozitate să citesc în acest sens americanismul practic întru control spre iluminare şi izbăvire. toujours l’vineri.

Postul din 12 martie 2011

Puştiul din Pulse care aşteapta să se elibereze toaleta ca să vomite. În pişoar a zis că n-are loc şi n-ar fi vomitat în chiuvetă că n-ar fi fost frumos şi “nu se cuvine”. Rău nu părea să-i fie tare. Şi dansa atât de frumos – tinerel-pişpirel tocilărel aşa – stângaci, dar cu frumuseţea omului ce ejaculează liber pe ringul de dans. Pe dubstep – că-i muzica generaţiei lui. Fost impresionat. Nu m-ar mira deloc ca odată liceul terminat să-şi caute orizonturi vestice. Păcat, îi pregătim pentru export. În contrast cu alţi (zeci de) ţărani care scuipă în gura fetelor ce le refuză avansurile insistente.

Mor… de sete că mă costa freo patru sute de lei ca să beau o bere frumoasă la Bucureşti. Cândva banii de naş ş-un covrig ajungeau.

Postambul de BXL

În primul şi în primul rând de ce am avut teribilul sentiment de panică imediat după ce am aterizat / m-am întors? Căcat eram, pişat eram, nu aveam nici un stres. De unde a apărut frică aia de-mi venea să o iau la fugă, dar nu spre Est. Nu înţeleg ce s-a întâmplat, dar ceva – relativ profund – s-a. Băi frate, ce s-a întâmplat cu mine atunci? Dilemas! Deşi s-ar putea să supralicitez să fi fost vorba de ceva fiziologic-organic. Coada de la check-out îmi aducea aminte de cea mai teribilă coadă din viaţă mea, cea din Polizu de la prima bursă din Electronică. Şi erau cam -15 grade Celsius şi mă simţeam de parcă ieşisem de la sala de forţă – Andrei Stănescu. Ruxandra nu răspundea la telefon şi eu nu văzusem plăcuţele cu telefonul interzis. Şi dracii inexplicabili ce îi aveam în faţa poliţistului de frontieră ce-mi verifică actele – de ceee? – şi care ezita: se uită la buletin, iar la mine, să mă oprească sau nu. Şi moldoveanca aia brunetă cu crăcii lungi la care n-am vrut să opresc în staţie să îndrăznesc să o duc spre casă. Nu ştiu ce s-a întâmplat acolo. Sentimentul a continuat până am dat de căldură.

Şi … drumul pe autostradă la plecare. Bucuria aia imensă, intrinsecă pe Groove Armada … despre care nu vreau să vorbesc aici şi pe care nu vreau să o detaliez. Şi gândurile despre Andra punctate undeva în liniuţele aferente ce vor veni în postul următor.

Nu există patriotism. Iar patriotism înseamnă să-i meargă bine şi celui de lângă tine. Să faci lucruri dezinteresate pentru binele comun, să existe spirit civic. Când furi, furi doar pentru sine. La nivel de structuri înalte primează cearta, împărţirea ciolanului şi meta-organizare. În felul acesta doar subzişti. Ca societate nu avansezi – sau avansezi prin “arderi de etape” şi ambalări – dacă nivelul de civilizaţie se reduce la “a-ţi fie bine doar ţie”. Aici e marele semnificativ în diferenţa celor “300 de ani de capitalism”. Civilizaţiile vestice pe lângă faptul că au furat, jefuit, exploatat resursele altora nişte bune zeci de ani au acele secole de joc de glezne în “hai să ne fie la toţi bine”. Identitatea naţională nu se creează în 2010-1848=162 de ani şi pârghiile unei economii de piaţă (chit că pe fondul unui chix global în ultima vreme) în doar 2010-1990=20 de ani. Plus, trebuie să şi produci intern – produse, nu servicii. Şi să ştii cine vei fi, pe lângă cine eşti şi pe lângă cine ai fost. Schimbările în bine legate de “noi” şi nu “eu” nu pot fi decât lente, şi prin compromis şi prin muncă. Iar lucrurile astea nu se întâmplă fiind explicate, comentate şi analizate, nu ajută cu nimic, poate doar aşa … întru conştiinţa faptului, ci realizate. “Bob cu bob”. Adenda: ca să ajungi în vârf într-o astfel de organizare trebuie totuşi musai să dai şi “un pic la popor” – un pui, o pâine, nişte circ, nişte ceva acolo. Şi totuşi tu române ştii să te distrezi, ca şi ţiganul, ca şi rusul. Presiunea trebuie să răsufle pe undeva, mai ales când nu ai.